ÎCCJ, decizie (scj.ro #83075)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83075) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Ajutor

de stat.

Obligativitatea

plății

unei

contribuții

către

Centrul

Național

al

Cinematografiei

.

Lipsa

avizului

Consiliului

Concurenței

.

Efecte

.

Sancțiune

aplicabilă

.

Cuprins

pe

materii

:

Drept

comercial

.

Diverse.

Index alfabetic:

fond cinematografic

-

penalitati

de

intarziere

-

necompetenta

materiala

-

timbraj

-

Consiliul

Concurentei

Ordinul nr.1/2003,

art.13

OUG nr.152/2000

Legii nr.143/1999

C.

civ

., art.969

Art.13

din Ordinul nr.1/2003 emis de Centrul Național al Cinematografiei impune

necesitatea obținerii unui aviz prealabil de la Consiliul Concurenței pentru un

ajutor de stat mai mare de 3 miliarde de lei (

ROL

).

Atâta

timp cât printr-o decizie irevocabilă s-a reținut că art.13 din Ordinul

nr.1/2003 emis de Centrul Național al Cinematografiei, care impunea necesitatea

obținerii unui aviz prealabil de la Consiliul Concurenței pentru un ajutor de

stat mai mare de 3 miliarde, este legal, implicit, rezultă că pentru acordarea

ajutorului de stat, în cauză, era necesar avizul Consiliului Concurenței,

ajutorul solicitat depășind suma de 3 miliarde lei (Rol).

Secția comercială,

Decizia nr.871 din 4 martie 2010

Reclamantul Centrul Național al Cinematografiei a chemat în judecată pe pârâta

S.C. M.I. SRL, solicitând instanței să oblige pârâta la plata sumei de

9.554.658.170 lei – reprezentând contribuția de 1,5% la fondul cinematografic

național pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2000, și la penalități

de întârziere în cuantum de 7.073.118.954 lei, calculate la această sumă

potrivit reglementărilor privind impozitele și taxele datorate bugetului de

stat; la 7.749.087.647 lei – contribuția de 1,5% pentru anul 1999, reprezentând

cota de reducere

neutilizată

și

neraportată

la Fondul cinematografic național și la penalitățile aferente acestei sume,

calculate potrivit prevederilor legale în vigoare la data de 15 iunie 2001, în

cuantum de 8.659.605.850 lei.

Reclamanta a arătat că, potrivit prevederilor art.13 alin.1

lit.c

)

din OUG nr.67/1997, posturile de televiziune private sunt obligate la o

contribuție de 3% din prețul minutelor de publicitate vândute, iar în acest

sens trebuie să calculeze, să rețină și să vireze la Centrul Național al

Cinematografiei, potrivit art.15 din același act normativ, sumele reprezentând

contravaloarea procentului de 3%, până la data de 25 a lunii în curs, pentru

luna anterioară.

Potrivit art.14 alin.1, aceste contribuții se pot reduce cu 50%, la cererea

expresă a postului de televiziune respectiv, cu obligația utilizării integrale

a acestei reduceri pentru achiziționarea de noi filme destinate proiectării în

cinematografie sau în alte spații definite ca atare de Oficiul Național al

Cinematografiei.

Sumele rămase

neutilizate

până la data de 31

decembrie a anului în curs, se virează către Oficiul Național al

Cinematografiei, dar nu mai târziu de 25 ianuarie a anului următor celui pentru

care s-a solicitat reducerea.

În conformitate cu dispozițiile art.16 din OUG nr.67/1997, virarea cu

întârziere a acestei sume, se sancționează cu penalități de întârziere,

potrivit prevederilor legale ce privesc impozitele și taxele datorate bugetului

de stat.

Pârâta a depus întâmpinare, invocând excepția

netimbrării

și a

necompetenței

materiale.

Prin sentința nr.14/2002, Curtea de Apel București a admis acțiunea și a

obligat pe pârâtă la 7.958.707.711 lei - reprezentând contribuția de 1,5% la

Fondul Cinematografic Național, pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie

2000, la 9.440.834.498 lei – reprezentând majorare de întârziere aferentă sumei

menționate, pentru perioada 25 februarie 1999 – 31 ianuarie 2002, la suma de

7.749.087.647 lei – cota de reducere

neutilizată

pentru anul 1999 și la 10.964.959.425 lei – reprezentând majorări de întârziere

aferente sumei menționate, pentru perioada 25 ianuarie 2002 – 31 ianuarie 2002,

reținând că sumele respective sunt datorate de pârâtă în temeiul OUG

nr.67/1997.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, iar prin decizia

nr.3012/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția comercială, a fost

admis recursul, a fost casată sentința

recurată

și a

fost trimisă cauza spre

rejudecare

la Tribunalul

București.

Instanța de recurs a reținut că, potrivit art.2 pct.1

lit.a

C.

proc

.

civ

., tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu care are o natură comercială și că

trebuie administrate noi probe, pentru stabilirea cu exactitate a cuantumului

sumelor datorate de pârâta reclamantă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția

a-VI-a

comercială.          Pârâta a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca rămasă fără obiect,

deoarece între timp a achitat sumele datorate și a încheiat cu reclamanta o

convenție de eșalonare. (…)

Prin sentința comercială nr.6888/2008 a Tribunalului București, Secția

a-VI-a

comercială, a fost admisă în parte acțiunea și a

fost obligată pârâta la 518.221 lei – penalități de întârziere (282.627 lei și

respectiv 235.594 lei), precum și la 1.600 lei cheltuieli de judecată.

Prima instanță a reținut că, potrivit expertizei contabile, pentru perioada 1

ianuarie 1999 – 31 decembrie 2000, cota de 1,5% - datorată de pârâtă în temeiul

art.13 (12) alin.1

lit.c

) din OUG nr.67/1997, în

cuantum de 1.760.374,75 lei, a fost achitată integral până la data de 16 august

(art.15), pârâta are obligația de a plăti penalități de întârziere.

Nu s-a reținut aprecierea pârâtei cu privire la existența convenției de

eșalonare nr.1597/2003, încheiată în baza prevederilor art.12 din OUG

nr.40/2002, deoarece prin decizia nr.2745/2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că această convenție nu a

intrat în vigoare, întrucât nu există avizul Consiliului Concurenței, impus de

art.3 alin.2 și art.13 alin.1 din Legea nr.143/1999.

În ce privește suma solicitată de reclamantă în temeiul art.14 alin.2 din OUG

nr.67/1997, cu titlu de cotă de reducere

neutilizată

pe anul 1999, s-a reținut că, potrivit raportului de expertiză contabilă, a

fost utilizată pentru realizarea de filme și documentare, astfel că nu mai are

obligația de restituire. Prin urmare nu datorează penalități de întârziere

pentru această sumă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, criticând-o, în special,

pentru faptul că prima instanță nu a luat în seamă convenția de eșalonare

nr.1570/2003.

Prin decizia comercială nr.101/2009 a Curții de Apel București, Secția

a-V-a

comercială, a fost respins, ca

nefondat

,

apelul pârâtei și a fost obligată aceasta la 3.570 lei cheltuieli de judecată

către reclamantă.

Instanța de apel a reținut următoarele:

Efectele convenției de eșalonare

nr

. 1579/2003 nu

s-au putut produce, pentru că nu era îndeplinită o cerință imperativă prevăzută

de lege, respectiv avizul Consiliului Concurenței.

Prin decizia civilă nr.2745/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția

de contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit că dispozițiile art.13 din

Ordinul nr.1/2003 emis de Centrul Național al Cinematografiei sunt valabile,

ceea ce înseamnă că pentru un ajutor de stat mai mare de 3 miliarde este

necesar avizul Consiliului Concurenței.

Chiar dacă nu este vorba de o autoritate de lucru judecat, în sensul art.1201

C.

civ

. și art.166 C.

proc

.

civ

., în cauză este vorba de efectul substanțial al

unei hotărâri judecătorești irevocabile, care constă în sancționarea unei stări

de fapt prin aplicarea normei de drept substanțial la situația de fapt din

speță.

Necesitatea avizului Consiliului Concurenței, pentru producerea de efecte de

către convenția de eșalonare, a fost stabilită în mod substanțial de decizia

civilă nr.2745/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de

contencios administrativ și fiscal, și nu mai poate fi schimbată în cauză.

A fost înlăturată și critica pârâtei cu privire la concursul dintre norma

generală și cea specială, deoarece și acest aspect a făcut obiectul deciziei

civile nr.2745/2005 a Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal.

Nu s-a reținut nici critica cu privire la

nepronunțarea

primei instanțe cu privire la apărarea pârâtei vizând încetarea calității de

plătitor al acestei taxe, deoarece perioada avută în vedere de prima instanță

este anterioară apariției OUG nr.152/2000.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta pârâtă, aducându-i

următoarele critici:

1.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a legii.

Astfel,

în mod greșit instanța de apel a reținut că nu a intrat în vigoare convenția de

eșalonare nr.1579/2003.

Decizia

civilă nr.2745/2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție-Secția

de contencios administrativ și fiscal nu s-a pronunțat asupra validității

convenției de eșalonare sau asupra momentului intrării ei în vigoare.

Această convenție a fost încheiată în baza OUG nr.40/2002 iar pârâta a plătit

30% din datorie, astfel că beneficiază de scutirea la plata penalităților și

majorărilor de întârziere, în baza art.12 din OUG nr.40/2002.

Convenția dintre părți nu conține nici o clauză care să prevadă condiționarea

de un eventual aviz favorabil al Consiliului Concurenței, părțile determinând

prin convenție momentul în care aceasta începe să-și producă efectele și anume,

momentul constituirii garanției de 400.000.000 lei. Recurenta a arătat că a

respectat convenția de eșalonare, a constituit garanția și a plătit întreaga

sumă, până la momentul introducerii acțiunii.

Potrivit art.969 alin.(1) C.

civ

., convenția are

putere de lege între părțile contractante, iar respectiva convenție nu a fost

contestată și nici o instanță nu s-a pronunțat asupra validității ei.

Prin decizia nr.2745/2005 a Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și

fiscal, nici nu se putea constata, cu putere de lucru judecat, că această

convenție nu a intrat în vigoare, deoarece nici nu a fost legal investită cu o

cerere având acest obiect.

Recurenta a mai susținut că prin sentința civilă nr.3668/2006, pronunțată de

Curtea de Apel București, Secția

a-VIII-a

, a fost

respinsă cererea în constatarea nulității absolute a convenției de eșalonare

nr.1579/2003 ca tardiv formulată, această sentință rămânând definitivă și

irevocabilă prin

nerecurare

.

Chiar dacă prima instanță ar fi fost învestită cu o cerere în constatarea

nevalabilității

acestei convenții, deși nu a fost

investită, aceasta n-ar fi putut decât să constate valabilitatea convenției, în

considerarea faptului că ajutorul acordat avea o valoare inferioară plafonului

de 5.000.000.000 lei (Rol) stabilit de art.23 din OUG nr.40/2002,

nefiind

necesar avizul Consiliului Concurenței.

Recurenta a mai arătat că, deși este adevărat faptul că i s-a respins cererea

de anulare a art.13 din Ordinul

CNC

nr.1/2003, care

stabilea că ajutorul mai mare de 3.000.000.000 lei trebuia notificat Consiliul

Concurenței, totuși au rămas în vigoare dispozițiile art.12 și 23 din OUG

nr.40/2002.

S-a apreciat de către recurentă că OUG nr.40/2002 reprezintă o lege specială în

raport cu Legea nr.143/1999, astfel că se aplică dispozițiile art.23 din OUG

nr.40/2002 la situația de față, aceasta însemnând că ajutorul de stat mai mic

de 5 miliarde lei nu trebuie notificat Consiliului Concurenței.

data intrării în vigoare a OUG nr.152/2000, a încetat obligația pârâtei de

plată a contribuției ce face obiectul acțiunii, astfel că pentru perioada 20

octombrie 2000 – 31 decembrie 2000 nu mai trebuia să fie obligată.

Analizând decizia

recurată

, prin raportare la

criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este

nefondat

, pentru următoarele considerente:

1.

Hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea corectă a legii.

Potrivit

art.261 alin.1 C.

proc

.

civ

.,

hotărârea judecătorească cuprinde

practicaua

,

considerentele și dispozitivul. Prin urmare, dezlegarea pricinii se face nu

numai prin dispozitiv, ci și prin considerentele hotărârii, părțile fiind

ținute să respecte cele constatate de instanță, inclusiv în considerentele

hotărârii.

În considerentele deciziei civile nr.2745/22 aprilie 2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, se arată că

pentru intrarea în vigoare a convenției de eșalonare nr.1579/ 2003 era necesar

avizul Consiliului Concurenței.

Deși obiectul acelui litigiu nu l-a constituit valabilitatea convenției, ci

legalitatea art.13 a Ordinului nr.1/2003 emis de

CNC

, care impunea

tocmai necesitatea obținerii unui aviz prealabil de la Consiliul Concurenței

pentru un ajutor de stat mai mare de 3 miliarde, cum este cazul în speță, atâta

timp cât prin decizia respectivă s-a reținut că acest articol este legal,

implicit, rezultă că pentru acordarea ajutorului de stat, în cauză, era necesar

avizul Consiliului Concurenței, ajutorul solicitat depășind suma de 3 miliarde

lei (Rol).

Este adevărat că, potrivit art.969 C.

civ

.,

convențiile dintre părți reprezintă legea părților, însă același articol

menționează faptul că numai convențiile legal făcute au putere de lege între

părți, or, convenția nr.1579/2003 dintre părți nu este legal făcută,

nefiind

obținut avizul Consiliului Concurenței, așa cum cer

dispozițiile art.13 din Ordinul nr.1/2003 emis de

CNC

, articol care a

fost declarat legal prin decizia nr.2745/2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal.

Chiar dacă nu a fost formulată o cerere expresă privind constatarea

nevalabilității

acestei convenții, instanțele, pe cale incidentală,

pot analiza valabilitatea convenției, lucru pe care, de altfel l-au și făcut

atât prima instanță, cât și instanța de apel.

Nu s-a reținut susținerea recurentei în sensul că prin sentința civilă

nr.3668/2006 a Curții de Apel București, Secția

a-VIII-a

,

a fost respinsă în mod irevocabil cererea de constatare a nulității absolute a

respectivei convenții, deoarece soluția nu a fost pronunțată pe fondul cauzei,

ci pe excepția tardivității.

Nici critica ce privește caracterul special al dispozițiilor art.23 din OUG

nr.40/2002 față de dispozițiile Legii nr.143/1999 nu a fost reținută, deoarece,

în cauză, nu se pune problema concursului de legi sau dispoziții legale, ci

problema efectelor unei hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv ale

deciziei civile nr.2745/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de

contencios administrativ și fiscal, hotărâre în care se reține, în mod clar,

faptul că respectiva convenție de eșalonare, nr.1579/2003, nu a fost legal

încheiată, deci nu a putut produce efecte.

nr.152/2000, a încetat obligația pârâtei, de plată a contribuției ce face

obiectul acțiunii, deoarece, după cum chiar pârâta recunoaște, ea a plătit

integral contribuția datorată, inclusiv pentru perioada 20 octombrie 200 – 31

decembrie 2000, dar cu întârziere, or, tocmai pentru faptul că a plătit-o cu

întârziere datorează penalități și majorări, convenția de eșalonare

nr.1579/2003,

nefiind

legal încheiată, așa după cum

s-a arătat la punctul 1.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte a constatat că nici una dintre

criticile formulate în recurs nu este fondată, astfel că, în baza art.312

alin.1 C.

proc

.

civ

., a

respins recursul, ca

nefondat

.