ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6461/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6461/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 06 octombrie 2009,

reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația

pentru Drepturi de Autor (UCMR - ADA) a chemat în judecată pe pârâta Regia

Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor România Film SA (RADEF),

solicitând obligarea pârâtei la plata procentului de 4,8%, la care se adaugă

TVA din veniturile obținute de pârâtă din vânzarea de bilete și abonamente,

procent reprezentând triplul remunerațiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale

de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale incluse în operele

cinematografice, începând cu trimestrul II 2008 până la data efectuării

raportului de expertiză judiciară contabilă; în subsidiar, s-a solicitat

obligarea pârâtei la plata remunerației în cuantum de 1,6% potrivit

metodologiei privind comunicarea publică a operelor muzicale prin proiecția

publică a operelor cinematografice, publicată prin Decizia ORDA nr. 442 din 27

decembrie 2006 și a penalităților echivalente cu 0,1%/zi de întârziere.

S-a solicitat,

totodată, obligarea pârâtei de a comunica informațiile privind comunicarea

publică a operelor muzicale necesare pentru calculul remunerațiilor conform

Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 442 din 27 decembrie 2006,

obligarea pârâtei de a înceta orice act de comunicare publică a operelor

muzicale incluse în operele cinematografice, prin proiecția cinematografică, în

săli de cinema, fără a deține Autorizație licență neexclusivă, obligarea

pârâtei de a încheia cu reclamanta Autorizație de licență neexclusivă de

utilizare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

s-a arătat că reclamanta, în calitatea sa de colector al remunerațiilor

cuvenite autorilor de opere muzicale pentru comunicarea publică a acestora, a

autorizat-o pe pârâtă prin Autorizația de licență neexclusivă de utilizare nr.

1/C din 12 februarie 2008 să desfășoare activitatea de proiecție publică în

săli sau grădini de spectacol cinematografic, a operelor cinematografice ce

cuprind în coloana sonoră opere muzicale.

Autorizația a fost

reziliată de drept ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor pârâtei privind

comunicarea documentelor necesare determinării bazei de calcul a remunerației

și a rapoartelor cuprinse în cue-sheet-ul operelor cinematografice.

Conform prevederilor

autorizației, pârâta trebuie să achite reclamantei începând cu trimestrul II

2008 până în prezent, o remunerație datorată cu titlul de drepturi patrimoniale

de autor, în cuantum de 1,6% din veniturile obținute din vânzarea de bilete și

abonamente, pârâta refuzând să-și îndeplinească obligațiile, sens în care a

fost notificată în mai multe rânduri de către reclamantă în acest sens.

În dovedirea

susținerilor sale, reclamanta a solicitat, iar tribunalul a încuviințat

administrarea probei cu înscrisuri și expertiză judiciară contabilă, având ca

obiectiv principal determinarea remunerațiilor datorate de pârâtă.

Prin Sentința civilă

nr. 1963 din 21 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, în Dosarul nr. 39371/3/2009, a fost admisă cererea; a fost

obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 45.984,22 RON (inclusiv

TVA) - remunerație de 1,6% aferentă trimestrelor II, III și IV - 2008, precum

și la plata penalităților aferente remunerației calculate până la data de 30

septembrie 2010 în sumă de 26.284,20 RON; a fost obligată pârâta la plata către

reclamantă a sumei de 156.310,21 RON reprezentând triplul remunerațiilor legal

datorate pentru perioada ianuarie 2009 - 20 septembrie 2010; să comunice

reclamantei datele sale de identificare, denumirea și adresa tuturor

cinematografelor sau ale spațiilor de utilizare, titlul fiecărei opere

cinematografice, cu indicarea producătorului, țării de origine, genului și

anului de producție, lista operelor muzicale conținute de fiecare operă

cinematografică, cu menționarea denumirii operei muzicale, a

autorului/autorilor acesteia și durata de utilizare a fiecărei opere muzicale,

respectiv cue-sheet-ul fiecărui film, baza de clacul a remunerației; să

înceteze orice act de comunicare publică a operelor muzicale incluse în operele

cinematografie prin proiecția cinematografică în săli de cinema, începând cu

data rămânerii definitive a hotărârii în lipsa autorizației licență

neexclusivă; să încheie cu reclamanta autorizație licență neexclusivă de

utilizare, prin proiecție publică, a operelor muzicale cuprinse în operele

cinematografice; cu cheltuieli de judecată în cuantum de 4.139 RON în favoarea

reclamantei.

În motivarea

sentinței, s-au reținut următoarele:

Reclamanta a fost

desemnată colector al remunerațiilor cuvenite autorilor de opere muzicale

pentru comunicarea publică a operelor muzicale incluse în operele

cinematografice prin proiecția publică a acestora, conform Deciziei ORDA

442/2006.

Prin Autorizația

licență neexclusivă de utilizare, încheiată la 12 februarie 2008, reclamanta a

autorizat-o pe pârâtă, neexclusiv, să utilizeze prin comunicare publică,

respectiv prin proiecție publică, în săli sau grădini de spectacol

cinematografic ori în alte spații destinate acestui scop, a operelor

cinematografice ce cuprind în coloana sonoră opere muzicale ce fac parte din

repertoriul UCMR - ADA; în schimbul acestei autorizări, pârâta avea obligația

de a achita un procent de 1,6% din veniturile obținute din vânzarea de bilete

și abonamente pentru proiecția publică a operelor cinematografice în perioada

01 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009.

Autorizația a fost

acordată începând cu data de 01 ianuarie 2008 până la data de 31 decembrie

2009; prin art. 6.2 părțile au convenit că intervine rezilierea de drept, în

condițiile în care utilizatorul întârzie plata remunerației cu mai mult de 30

de zile de la scadență, nu furnizează informațiile prevăzute de art. 4 din

contract sau furnizează informații eronate.

Rezolvirea de drept

operează la data notificării cu privire la existența oricăreia dintre cauzele

menționate la art. 8.2, notificarea reclamantei având ca efect încetarea

Autorizației licență neexclusivă și interdicția utilizatorului de a utiliza

opere muzicale din repertoriul organismului de gestiune colectivă.

Prima instanță a

constatat că așa cum rezultă din notificarea nr. 19 emisă la 26 ianuarie 2009,

reclamanta a notificat pârâta în vederea comunicării bazei de calcul a

remunerației și a achitării remunerațiilor restante datorate, solicitându-i și comunicarea

raportului privind lista tuturor operelor cinematografice comunicate public.

Având în vedere

neîndeplinirea obligațiilor asumate prin Autorizația de licență neexclusivă și

notificarea transmisă în acest sens pârâtei, tribunalul a constatat că, potrivit

dispozițiilor art. 6.2 din contractul încheiat, a intervenit rezolvirea de

drept a contractului, fiind îndeplinite condițiile acestei sancțiuni.

Prin urmare, s-a

apreciat că nefăcându-se dovada plății remunerațiilor datorate de către pârâtă,

aceasta avea obligația ca în baza Autorizației licență neexclusivă să achite

reclamantei pe perioada trimestrului II 2008 -26 ianuarie 2009 o remunerație de

1,6% din veniturile obținute din vânzarea de bilete și abonamente.

Pentru perioada

cuprinsă între 26 ianuarie 2009 și data efectuării raportului de expertiză,

pârâta datorează triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate (1,6% x

3), conform dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Conform raportului de

expertiză judiciară efectuat în cauză, tribunalul a reținut că remunerația

datorată de pârâtă reclamantei pentru perioada aferentă trimestrului II, III și

IV 2008 în cuantum de 1,6% este de 4.594,22 RON incluzând TVA, pârâta datorând

și penalități conform autorizației încheiate calculate până la data de 30

septembrie 2010, în sumă de 26.284,20 RON, iar pentru perioada ianuarie 2009 -

30 septembrie 2010, remunerația calculată prin aplicarea unui procent de 4,8%

la veniturile realizate (triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate),

este de 156.310,21 RON.

Prin urmare, prima

instanță a dispus obligarea pârâtei la plata sumelor menționate, reprezentând

remunerație datorată.

Potrivit

dispozițiilor Metodologiei privind comunicarea publică a operelor muzicale prin

proiecția publică a operelor cinematografice publicată prin Decizia ORDA nr.

442 din 27 decembrie 2006, s-a dispus și obligarea pârâtei să comunice

reclamantei datele sale de identificare, denumirea și adresa tuturor

cinematografelor sau ale spațiilor de utilizare, titlul fiecărei opere

cinematografice cu indicarea producătorului, țării de origine, genului și

anului de producție, lista operelor muzicale conținute de fiecare operă

cinematografică, cu menționarea denumirii operei muzicale, a

autorului/autorilor acesteia, și durata de utilizare a fiecărei opere muzicale,

respectiv cue-sheet-ul fiecărui film, baza de calcul a remunerației.

Având în vedere că

pârâta comunică în continuare opere cinematografice ce cuprind în coloana

sonoră opere muzicale din repertoriul gestionat de reclamantă, tribunalul a

obligat pârâta să înceteze orice act de comunicare publică a operelor muzicale

incluse în operele cinematografice prin proiecția cinematografică în săli de

cinema, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, în lipsa Autorizației

de licență neexclusivă și să încheie cu reclamanta Autorizație licență

neexclusivă de utilizare prin proiecție publică a operelor muzicale cuprinse în

operele cinematografice.

S-a făcut aplicarea

dispozițiilor dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., dispunându-se obligarea

pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 4.139 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, pârâta a formulat apel, criticând soluția pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 225A din 29 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins ca

nefondat apelul pârâtei.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel, analizând criticile cu care a fost învestită, a

reținut cele ce urmează.

Într-un prim motiv de

apel, s-a criticat soluția primei instanțe sub aspectul concluziei că

notificarea nr. 19/CI din data de 26 ianuarie 2009 nu a dus la rezolvirea de

drept a licenței neexclusive.

Instanța de apel a

constatat, pornind de la situația de fapt reținută de prima instanță, că prin

notificarea nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009, UCMR - ADA a solicitat apelantei ca

în termen de 5 (cinci) zile de la primirea ei, să comunice baza de calcul a

remunerației obținute din vânzarea de bilete și abonamente în trimestrele II,

III și IV 2008, să achite remunerațiile restante și să transmită un raport

privind lista tuturor operelor cinematografice comunicate public, cu indicarea

autorului muzicii special create pentru fiecare operă cinematografică în parte

pentru trimestrele II, III și IV 2008.

Notificarea menționa

în mod expres că, în situația în care nu va da curs solicitărilor adresate prin

intermediul acesteia, UCMR - ADA se va adresa instanțelor judecătorești pentru

recunoașterea drepturilor și pentru aplicarea dispozițiilor art. 139

2

lit. d) din Legea nr. 8/1996 - text ce reglementează sancțiunea

contravențională a amenzii aplicabile în situația nerespectării dispozițiilor

art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996.

Instanța de apel a apreciat

că în cuprinsul notificării se prevedea expres că intimata a înțeles să o pună

în întârziere pe apelanta pârâtă cu privire la îndeplinirea obligațiilor

anterior menționate.

Curtea de apel a

constatat că, în aceste condiții, este corectă susținerea apelantei, în sensul

că notificarea nu face nicio referire expresă la rezolvirea autorizației de

licență neexclusivă de utilizare, prin proiecție publică, a operelor muzicale

cuprinse în operele cinematografice din data de 12 februarie 2008 și nici dispozițiile

art. 130 raportat la art. 139

2

lit. d) din Legea nr. 8/1996 nu se

referă la un atare caz de încetare a contractului.

Însă, din analiza

prevederilor art. 6.2 din contract, s-a apreciat de instanța de apel că rezultă

că notificarea trebuia să aibă ca și obiect existența oricăreia dintre cauzele

menționate la art. 6.2, întrucât părțile nu au prevăzut în mod expres obligația

de a statua în conținutul notificării sancțiunea rezolvirii de drept a

contractului; aceasta, cu atât mai mult cu cât art. 6.3 din același contract,

prevede în mod explicit că rezolvirea operează de drept la data notificării cu

privire la una dintre împrejurările menționate.

Ca atare, s-a

apreciat că apelanta nu se poate apăra susținând că nu a înțeles notificarea în

sensul rezolvirii contractului, cât timp prevederea contractuală în sine lega

notificarea de rezolvire; pe de altă parte, caracterul de notificare a adresei

din 26 ianuarie 2009 emise de intimată, rezultă nu numai din titlu, ci chiar

din conținutul său, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că în preambulul

notificării nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009 se face referire la o cu totul altă

autorizație de licență, respectiv, nr. 52  din 04 mai 2007 și nu la cea din

data de 12 februarie 2008, cât timp nu se poate susține că apelanta pârâtă s-a

aflat într-o eroare cu privire la natura debitului a cărui plată i se solicita;

de altfel, în conținutul notificării se prevedea clar perioada pentru care se

solicită remunerația, perioadă în funcție de care apelanta putea să identifice

autorizația la care se referea notificarea.

În consecință,

instanța de apel a apreciat că tribunalul a interpretat în mod corect înscrisul

intitulat notificare înregistrat sub nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009, ca având

drept efect rezolvirea de drept a autorizației de licență neexclusivă, astfel

că, raporturile contractuale dintre părți au încetat la data de 26 ianuarie

2009.

Într-un al doilea

motiv de apel, s-a susținut că reclamanta nu a făcut dovada utilizării de către

apelantă, până la data de 20 septembrie 2010, a unor opere din repertoriul

gestionat de UCMR - ADA.

Din cuprinsul

raportului de expertiză efectuat în fața primei instanțe, curtea de apel a

constatat că expertul a avut ca obiectiv stabilirea veniturilor trimestriale și

totale realizate de pârâtă, începând cu trimestrul II 2008 și până la data

efectuării raportului de expertiză, din vânzarea de bilete și abonamente. Cum

expertul a concluzionat că s-au obținut venituri din vânzarea de bilete și

abonamente și după data de 26 ianuarie 2009, până la data efectuării lucrării

(septembrie 2010), instanța de apel a reținut că în mod corect s-a stabilit de

tribunal că apelanta a continuat utilizarea de opere din repertoriul gestionat

de UCMR - ADA.

Din atitudinea

procesuală a pârâtei care prin cele două motive de apel a formulat două

argumente contradictorii - pe de o parte că nu a operat rezolvirea contractului

(ceea ce în sine permitea utilizarea în continuare a operelor), iar pe de altă

parte, că rezolvirea ducea la răsturnarea sarcinii probei, care ar fi revenit

intimatei-reclamantei, instanța de apel a stabilit o prezumție simplă,

judiciară care acoperă parțial perioada contestată de apelantă, respectiv de la

26 ianuarie 2009 la 31 decembrie 2009.

S-a constatat că,

într-adevăr, sarcina dovedirii continuării utilizării operelor din repertoriul

UCMR - ADA revenea intimatei-reclamante, întrucât este un fapt pozitiv,

apreciindu-se însă, că această dovadă a fost făcută prin concluziile raportului

de expertiză efectuat la prima instanță.

În consecință, în

temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul pârâtei a fost respins ca nefondat,

făcându-se și aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., sens în care s-a

dispus obligarea apelantei la plata către intimată a sumei de 3.100 RON cu

titlu de cheltuieli de judecată către intimată.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se pe

dispozițiile art. 304 pct. 6 - instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut și art.

304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a

legii.

O primă critică de

nelegalitate privește modul în care instanța de apel s-a raportat la

notificarea nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009, reținând fără temei că aceasta a

avut ca efect rezolvirea de drept a autorizației de licență neexclusivă de

utilizare, prin proiecție publică, a operelor muzicale cuprinse în operele

cinematografice.

Prin această

notificare, UCMR - ADA a solicitat recurentei RADEF "RomâniaFilm" să

comunice baza de calcul a remunerației obținute din vânzarea de bilete și

abonamente în trimestrele II, III și IV 2008 și să achite, în termen de 5 zile

de la primire, remunerațiile restante datorate, reprezentând drepturile

patrimoniale ale autorilor muzicii special create pentru operele

cinematografice comunicate public în cinematografele sale.

Recurenta arată că,

reținându-se intervenită rezolvirea de drept a autorizației licență

neexclusivă, instanța de apel a depășit cadrul procesual stabilit de reclamantă

care nu a învestit instanța de judecată cu o cerere privind constatarea

rezolvirii de drept a autorizației.

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanta a solicitat instanței de judecată să dispună,

printre altele, obligarea recurentei-pârâte la plata procentului de 4,8% plus

TVA și penalități aferente, reprezentând triplul remunerației datorate cu titlu

de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor

muzicale incluse în operele cinematografice, începând cu trimestrul II 2008

până la data efectuării raportului de expertiză contabilă, potrivit art. 139

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, invocând în susținerea cererii,

rezoluțiunea autorizației de licență ca urmare a notificării nr. 19/CI din 26

ianuarie 2009.

În consecință,

reclamanta nu a solicitat instanței de judecată să constate intervenirea

rezolvirii de drept a licenței neexclusive ca urmare a notificării nr. 19/CI

din 26 ianuarie 2009, astfel că, în mod greșit s-a reținut atât la soluționarea

pe fond a cauzei, cât și în apel, că autorizația licență este rezolvită de

drept de la data notificării.

Recurenta mai

învederează că și în situația în care s-ar aprecia că prevederile contractuale

cuprinse în art. 6.2. și 6.3. din contract ar reprezenta un pact comisoriu de

gradul III sau IV, pentru a produce efecte rezolvirea, ea trebuie să fie

constatată de către instanța de judecată care nu se poate pronunța cu privire

la aceasta decât dacă a fost învestită cu o astfel de cerere.

În plus, această

notificare nu cuprinde nicio referire expresă la rezolvirea autorizației de

licență și nicio altă mențiune care să facă dovada intenției părții reclamante

de a invoca rezolvirea.

Totodată, recurenta

arată că este adevărat că potrivit clauzelor contractuale - art. 6.2. și art.

6.3. - rezilierea de drept a fost avută în vedere de către părți ca intervenind

în cazul notificării unuia dintre următoarele cazuri: întârzierea plății

remunerației mai mult de 30 de zile de la scadență; nefurnizarea informațiilor

de la art. 4 sau furnizarea eronată a acestora în mod repetat; cu toate

acestea, dincolo de aceste prevederi, manifestarea de voință a părții care

invocă rezilierea contractului trebuie să fie expresă și clară; or, din

cuprinsul notificării nu rezultă sub nicio formă intenția reclamantei de a

invoca rezilierea autorizației, aceasta nefiind formulată pentru a produce

acest efect - al rezolviri de drept a autorizației.

Efectele acestei

notificări, în opinia recurentei, au fost foarte clar exprimate de către

reclamantă în cuprinsul acesteia și nu pot fi interpretate sub nicio formă ca

fiind rezolvirea autorizației licență, întrucât, prin notificarea din 26

ianuarie 2009, reclamanta a înțeles să o pună în întârziere pe pârâtă în

legătură cu îndeplinirea unor obligații contractuale, iar punerea în

întârziere, contrar a ceea ce a reținut instanța de apel, nu echivalează cu

rezolvirea de drept a autorizației licență neexclusivă.

Se mai susține că

faptul că la momentul emiterii notificării reclamanta nu a urmărit rezilierea

de drept a autorizației, rezultă fără putință de tăgadă din însuși cuprinsul

notificării în care se arată că în cazul neîndeplinirii obligațiilor, aceasta

se va adresa instanței judecătorești în vederea aplicării unei amenzi de până

la 30.000 RON, în temeiul art. 139

2

lit. d) din Legea nr. 8/1996;

prin urmare, scopul notificării declarat expres în cuprinsul acesteia, a fost

punerea în întârziere a pârâtei, respectiv, manifestarea de voință a

reclamantei în sensul de a pretinde executarea obligației de către recurenta

pârâtă, iar nu rezilierea contractului.

Se mai arată de

recurentă că niciuna dintre dispozițiile legale invocate în cuprinsul

notificării - art. 130 raportat la art. 139

2

lit. d) din Legea nr.

8/1996 - nu se referă la rezolvirea autorizației licență, iar o sancțiune atât

de energică ce are ca efect încetarea contractului trebuie să rezulte fără

putință de tăgadă dintr-o manifestare expresă în acest sens a părții

interesate.

În cazul

neîndeplinirii unei obligații contractuale, creditorul are posibilitatea de a

opta între executarea întocmai a obligației și rezoluțiunea contractului, iar

în cazul de față, reclamanta nu a înțeles să notifice decât executarea

obligației, iar nu rezolvirea autorizației.

Din acest punct de

vedere, recurenta arată că instanța de apel trebuia să constate manifestarea de

voință a reclamantei la momentul emiterii notificării și nu doar de la

încheierea contractului; chiar dacă prin contract s-a stabilit un caz de

reziliere de drept a acestuia, în condițiile în care manifestarea ulterioară de

voință a reclamantei nu a fost în sensul rezilierii autorizației, această din

urmă manifestare de voință trebuie avută în vedere și aceasta nu poate fi

interpretată de către instanță prin raportare exclusiv la dispozițiile

contractuale, ci la însuși conținutul acesteia și la voința părții emitente.

Recurenta mai arată

că simpla împrejurare că în conținutul motivării cererii de chemare în judecată

reclamanta a invocat ulterior, în fața instanței de judecată, rezolvirea

autorizației ca urmare a notificării din 26 ianuarie 2009, aceasta nu este de

natură a imprima retroactiv acestei notificări efecte ce nu au fost avute în

vedere de reclamantă la emiterea acesteia.

Mai mult, notificarea

a fost emisă la data de 26 ianuarie 2009, iar cererea de chemare în judecată a

fost introdusă la instanța competentă abia la data de 06 octombrie 2009, fără

ca în această perioadă să existe vreo corespondență între părți în care să se

facă referire la eventuala reziliere a autorizației.

În consecință,

conchide recurenta asupra acestui motiv de recurs, instanța de apel a acordat

ceea ce nu s-a cerut.

nelegalitate a deciziei recurate privește aplicarea greșită a art. 1169 C.

civ., sub aspectul sarcinii probei.

Recurenta arată că

instanța de recurs a reținut în mod eronat faptul că în cauză s-a făcut dovada

utilizării de către pârâtă, după încetarea autorizației, a unor opere din

repertoriul UCMR - ADA față de raportul de expertiză judiciară contabilă

întocmit în cauză și față de susținerile sale din motivele de apel.

În mod evident o

atare concluzie a instanței este nelegală și injustă, câtă vreme nu există o

legătură directă de cauzalitate între obținerea de venituri din vânzarea de

bilete și abonamente pe de-o parte, și utilizarea de opere din repertoriul

reclamantei pe de altă parte.

Expertiza judiciară

contabilă efectuată în cauză a făcut dovada doar a faptului că pârâta a

realizat venituri din vânzarea de bilete și abonamente și nu ca urmare a

utilizării de opere din repertoriul UCMR - ADA, dovedirea acestui din urmă

aspect, fiind indubitabil în sarcina reclamantei, potrivit dispozițiilor art.

1169 C. civ.

Recurenta susține că

nu rezultă din nicio probă administrată în cauză faptul că a utilizat opere din

repertoriul reclamantei după încetarea autorizației-licență, astfel că,

instanța de apel a dispus fără temei obligarea sa la suportarea triplului

remunerației pentru drepturile de autor.

Sub acest aspect,

recurenta învederează instanței de recurs să constate că prin raportul de

expertiză au fost stabilite veniturile realizate de aceasta din vânzarea de

bilete și abonamente, fără a fi făcută o distincție între încasări rezultate

din opere ce ar intra în repertoriul aflat sub protecția UCMR - ADA și cele

care nu se află în această situație, iar reclamanta nu făcut dovada că orice

operă utilizată de pârâtă se află în repertoriul său, instanța dispunând obligarea

sa la plata triplului remunerației după data le 26 ianuarie 2009, plecând de la

ipoteza nedovedită că după încetarea contractului, recurenta a utilizat opere

din repertoriul UCMR - ADA.

În plus, chiar și

dacă se are în vedere ipoteza reținută greșit de către instanța de apel, în

sensul existenței prezumției simple a utilizării pentru perioada 26 ianuarie

2009 - 31 decembrie 2009, nu există niciun temei pentru înlăturarea sarcinii

probei după data de 31 decembrie 2009.

Dacă instanța a

apreciat că argumentele pârâtei sunt contradictorii pentru perioada 26 ianuarie

2009 - 31 decembrie 2009, reținând o prezumție simplă în favoarea reclamantei

pentru această perioadă, pentru perioada ulterioară - 31 decembrie 2009 - data

efectuării raportului de expertiză, nu exista niciun temei pentru care să se

rețină dovedirea de către pârâtă a utilizării de opere din repertoriul

reclamantei.

Raportat la

dispozițiile legale și contractuale, recurenta susține că nu era ținută a plăti

o remunerație pentru drepturi de autor către un organism de gestiune colectivă

decât în situația în care ar fi utilizat o operă aflată sub protecția

drepturilor de autor și sub sfera de gestiune ori în repertoriul respectivului

organism de gestiune.

Or, fără putință de

tăgadă, această utilizare trebuie dovedită de către organismul de gestiune

colectivă ce invocă o pretinsă încălcare, fiind nelegal și injust a se pleca de

la premisa că recurenta a utilizat opere din repertoriul UCMR - ADA după

încetarea, din orice cauză, a autorizației licență; dispunând astfel, instanța

de apel a încălcat drepturile recurentei și prezumția de bună-credință de care

se bucură orice persoană, până la proba contrarie.

Intimata reclamantă

nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs.

Recursul formulat

este fondat, astfel cum se va arăta.

Analizând materialul

probator al cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta

Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în ce

privește constatarea rezolvirii de drept a autorizației de licență neexclusivă

(sens în care, parte din criticile dezvoltate pe temeiul art. 304 pct. 6 C.

proc. civ. vor fi recalificate în baza art. 304 pct. 9), dar și în privința

obligării pârâtei la plata remunerațiilor pretinse prin cererea de chemare în

judecată, potrivit celor ce succed.

Astfel, potrivit

situației de fapt reținute de instanțele de fond, între părți a fost încheiată

sub nr. 1/C din 12 februarie 2008, autorizația licență neexclusivă în baza

Deciziei ORDA nr. 442 din 27 decembrie 2006 ce cuprinde Metodologiile aprobate

pentru comunicare publică, prin proiecție publică în săli sau grădini de

spectacol cinematografic ori în alte spații destinate în acest scop, a operelor

cinematografice ce cuprind în coloana sonoră opere muzicale ce fac parte din repertoriul

UCMR - ADA, indiferent de suportul pe care este transpusă opera cinematografică

și de modalitatea tehnică folosită pentru comunicare; această autorizație a

fost emisă pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009.

Prin cererea de

chemare în judecată, intimata reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata

remunerațiilor datorate pentru perioada trimestrul II 2008 - data efectuării

raportului de expertiză, în principal, într-un procent de 4,6% plus TVA

(triplul remunerațiilor datorate) din veniturile obținute de pârâtă din

vânzarea de bilete și abonamente și, în subsidiar, a unui procent de 1,6% din

aceeași bază de calcul, plus penalități de întârziere de 0,1% pe zi, potrivit

prevederilor Metodologiei privind comunicarea publică a operelor muzicale prin

proiecție publică a operelor cinematografice, publicată în M. Of. nr.

35/18.01.2007, prin Decizia ORDA nr. 442 din 27 decembrie 2006; au fost

formulate și alte capete de cerere, astfel cum deja s-a arătat, dar care sunt

lipsite de relevanță din perspectiva criticilor formulate prin prezentul recurs

(care stabilesc limitele controlului de legalitate).

Astfel cum reiese din

notificarea nr. 19/C din 26 ianuarie 2009, intimata reclamantă a realizat

procedura "punerii în întârziere a pârâtei în îndeplinirea obligațiilor de

comunicare a bazei de clacul, de plată a remunerațiilor restante și de

comunicare a listei operelor muzicale cuprinse în operele cinematografice

pentru trimestrele II, III și IV 2008"; prin aceeași notificare,

reclamanta a învederat pârâtei că în cazul în care nu va da curs solicitărilor

sale în termen de 5 zile de la primirea notificării, se va adresa instanțelor

judecătorești pentru recunoașterea drepturilor încălcate, precum și pentru

aplicarea dispozițiilor art. 139

2

lit. d) din Legea nr. 8/1996, ce

prevăd aplicarea unei amenzi de 30.000 RON.

Prin decizia

recurată, instanța de apel a constatat (prin confirmarea sentinței) că, de la

data notificării anterior menționate, a intervenit rezolvirea de drept a

autorizației licență neexclusivă, ceea ce a avut consecințe în planul

stabilirii remunerațiilor datorate de recurentă și a obligării sale la plata

acestora către reclamantă pentru perioada ulterioară notificării, remunerații

ce au fost calculate prin aplicarea procentului de 4,6% la baza de calcul.

Pentru o atare

concluzie, curtea de apel a analizat dispozițiile art. 6.2 lit. a) și art. 6.3

din cuprinsul autorizației, potrivit cărora contractul este rezolvit de drept

în cazul în care utilizatorul întârzie plata remunerației cu mai mult de 30 de

zile de la data scadenței; pe de altă parte, părțile au stipulat că

"rezolvirea de drept operează la data notificării cu privire la existența

oricăreia dintre cauzele menționate la art. 8.2; notificarea va avea ca efect

încetarea prezentei autorizații - licență și interdicția utilizatorului de a

utiliza operele muzicale din repertoriul organismului de gestiune colectivă,

fără nicio altă formalitate, în termen de 30 de zile de la primirea acesteia de

către utilizator."

Această statuare a

instanței de apel este criticată de recurenta pârâtă dintr-o dublă perspectivă:

mai întâi, s-a susținut că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut (constatând

rezolvirea de drept a autorizației), întrucât reclamanta nu a învestit instanța

în mod expres cu un astfel de capăt de cerere și apoi, s-a invocat aplicarea

greșită a dispozițiilor (condițiilor) legale în care poate interveni acest pact

comisoriu expres.

Înalta Curte constată

că dispozițiile contractuale anterior redate confirmă existența unui pact

comisoriu expres de gradul III (întrucât părțile au convenit totuși cu privire

la formalitatea punerii în întârziere), astfel încât, reclamanta era în măsură

să invoce rezolvirea contractului prin motivele cererii de chemare în judecată,

în demonstrarea premiselor solicitării triplului remunerațiilor datorate de

pârâtă, fără a fi necesară învestirea instanței printr-un capăt de cerere

distinct cu un atare conținut; concluzia decurge din regimul juridic al acestei

rezilieri, anume că ea nu este una judiciară ce ar trebui dispusă de instanța

de judecată, rolul instanței fiind redus la constatarea intervenirii rezilierii

de drept, ceea ce este posibil și pe cale prejudicială, ca în speță; ca atare,

dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu se verifică în speță.

Cu toate acestea,

existența pactului comisoriu expres de acest tip în cuprinsul unui contract

bilateral, sinalagmatic, nu presupune că rezilierea se produce ca efect al

simplei neexecutări, ci este necesară îndeplinirea formalităților legale pentru

punerea în întârziere a debitorului.

Or, prin intermediul

punerii în întârziere, creditorul obligației neexecutate își manifestă dreptul

de opțiune între a cere executarea silită în natură a obligațiilor contractuale

și dreptul de a se prevala de pactul comisoriu.

Aplicarea acestei

reguli din materia rezilierii în temeiul unui pact comisoriu nu contravine

clauzelor contractuale anterior redate, întrucât prin acestea, părțile au

detaliat doar modalitatea de reziliere a contractului, fără a conveni cu

privire la executarea silită în natură a obligațiilor contractuale în caz de

neexecutare culpabilă a lor de către una dintre părți; însă, dacă nu s-a

convenit în mod expres cu privire la această formă de angajare a răspunderii

contractuale (art. 1073 C. civ.), aceasta nu înseamnă că ele au renunțat la

acest drept (orice renunțare trebuind să fie expresă), întrucât regulile din

materia contractelor speciale se completează cu cele ale dreptului comun (sens

în care dispune și art. 153 din Legea nr. 8/1996), dreptul comun fiind dat de

regulile din materia obligațiilor, iar nu ale contractului numit cu care are

cea mai apropiată figură juridică.

Ca atare, instanța de

apel a stabilit că în cauză a intervenit rezilierea de drept a autorizației

licență neexclusivă prin ignorarea dreptului de opțiune al creditorului,

alegere care trebuia manifestată în mod clar și neechivoc în direcția invocării

pactului comisoriu expres; or, de vreme ce acest drept de opțiune se realiza

prin intermediul punerii în întârziere a debitorului care, în speță, a avut loc

prin notificarea menționată, calificarea acestei manifestări de voință nu se

putea realiza decât prin observarea conținutului acestei notificări

circumscrise executării silite în natură a obligațiilor, iar nu prevalării de

către creditor de pactul comisoriu; astfel, intimata nu a făcut trimitere la

rezilierea de drept a autorizației ca o consecință a neexecutării obligațiilor

de către recurenta pârâtă, ci la inițierea unui demers "în instanță pentru

recunoașterea drepturilor încălcate, precum și pentru aplicarea dispozițiilor

art. 139

2

lit. d) din Legea nr. 8/1996 ce prevăd aplicarea unei

amenzi de până la 30.000 RON."

În consecință,

instanța de apel în mod nelegal a stabilit că prin notificarea adresată de

reclamantă pârâtei s-a realizat punerea în întârziere în scopul utilizării

pactului comisoriu și, drept urmare, a analizat cererea de chemare în judecată

pornind de la această premisă greșit stabilită, notificare ce trebuia analizată

plecând de la dreptul de opțiune al creditorului într-un sens sau în celălalt.

Neîndeplinirea

obligațiilor de către pârâtă deschidea reclamantei, în mod egal, posibilitatea

solicitării executării silite în natură a obligațiilor (astfel cum a procedat)

ori a utilizării pactului comisoriu expres, iar această opțiune se realiza prin

intermediul punerii în întârziere a debitorului potrivit semnificației date de

creditor acestei neexecutări - solicitarea de executare silită în natură ori

rezilierea de drept prin invocarea pactului comisoriu; în consecință, numai

dacă această manifestare de voință era în sensul utilizării pactului, instanța

putea trece la analiza conținutului obligațiilor pentru a căror neexecutare

părțile au convenit cu privire la posibilitatea intervenirii rezilierii de

drept (art. 6.3 corob. cu art. 8.2 din autorizație).

Dacă notificarea prin

care dreptul de opțiune al creditorului a fost exteriorizat nu purta

semnificația invocării pactului comisoriu expres, prin cererea de chemare în

judecată, chiar dacă pe cale prejudicială, manifestarea de voință a reclamantei

este neechivocă în sensul utilizării pactului comisoriu.

Cum cererea de

chemare în judecată a fost formulată la data de 06 octombrie 2009, iar

autorizația licență neexclusivă nu expirase, fiind acordată pentru perioada 1

ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la

plata remunerațiilor datorate pentru intervalul - trimestrul II 2008 - data

efectuării raportului de expertiză (moment concretizat în speță la 26 octombrie

2010), reiese că rezilierea autorizației în temeiul pactului comisoriu expres a

operat la data primirii citației pentru primul termen de judecată acordat la

prima instanță (11 ianuarie 2010), citație care a fost însoțită și de copia

cererii de chemare în judecată; concluzia se impune pentru aceea că prin

cererea de chemare în judecată a avut loc punerea în întârziere a pârâtei,

cererea prin care reclamanta s-a prevalat, de această dată, în mod clar și

neechivoc de pactul comisoriu expres; data primirii citației pentru primul

termen de judecată la prima instanță este data la care debitorul a luat

cunoștință de punerea în întârziere prin care se manifesta declarația

unilaterală de reziliere și deci, momentul de la care operează rezilierea

convențională.

Aceasta constatare

ridică alte două chestiuni: aceea a posibilității revenirii sau a revocării

opțiunii inițiale a creditorului manifestate în sensul solicitării executării

silite în natură a obligațiilor (prin intermediul notificării din 26 ianuarie

2009), precum și cea a expirării perioadei pentru care autorizația licență

neexclusivă a fost acordată (31 decembrie 2009), anterior primirii citației

pentru primul termen de judecată în cauza de față (11 ianuarie 2010).

În ce privește

schimbarea opțiunii creditorului din executarea silită în natură a obligațiilor

contractuale în invocarea pactului comisoriu expres, Înalta Curte constată că

această posibilitate decurge din dreptul de opțiune al acestuia, ceea ce

implică și posibilitatea de a reveni asupra acestei alegeri, numai dacă

varianta aleasă inițial nu a fost realizată în mod concret, caz în care și-ar

fi pierdut în mod ireversibil caracterul virtual; prin urmare, cum anterior

formulării cererii de chemare în judecată, pârâta nu a acționat în sensul celor

pretinse prin notificarea din 26 ianuarie 2009 (neachitând remunerația

datorată), reclamanta creditoare era în măsură să își schimbe această opțiune

și să facă declarația unilaterală de reziliere pin cererea de chemare în

judecată.

În al doilea rând,

cum citația pentru primul termen de chemare în judecată a fost recepționată de

pârâtă după expirarea perioadei pentru care licența neexclusivă a fost

acordată, reiese că pactul comisoriu nu a fost invocat în mod eficient,

respectiv, în timp util; ca atare, pentru întreaga perioadă ce face obiectul

cererii de față și care intră sub puterea autorizației de licență neexclusivă

(trimestrul II 2008 - 31 decembrie 2009) pârâta datorează o remunerație în

termenii contractuali - 1,6% din baza de calcul; pentru perioada ulterioară

momentului 31 decembrie 2009, deci, de la 1 ianuarie 2010 - data efectuării

expertizei, reclamanta este în drept să solicite calcularea acestor remunerații

în condițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, utilizarea de

către pârâtă a repertoriului gestionat de reclamantă în absența licenței

neexclusive, situându-se pe tărâm delictual, astfel că este pe deplin

justificată solicitarea triplului remunerației legal datorate, potrivit

textului invocat.

Înalta Curte constată

că și cel de-al doilea motiv de recurs este întemeiat, instanța de apel făcând

o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1169 C. civ. (în ce privește sarcina

probei), dar și a dispozițiilor art. 1203 C. civ. (cu referire la prezumțiile

judiciare).

Astfel, o prezumție

judiciară simplă permite conturarea ipotezei că recurenta pârâtă a realizat

venituri din derularea obiectului său de activitate - distribuirea de opere

cinematografice în vederea comunicării publice a acestora, opere care conțin

opere muzicale aflate în repertoriul protejat gestionat de reclamantă; însă, această

prezumție nu permite și concluzia stabilită de instanța de apel în sensul că

pârâta a realizat aceste venituri numai din opere cinematografice care conțin

opere muzicale din repertoriul gestionat de UCMR - ADA, în absența verificării

operelor efectiv distribuite de pârâtă și a conținutului lor muzical, pe baza

documentațiilor specifice și la a căror comunicare către reclamantă a fost

obligată pârâta prin sentința primei instanțe, obligație inserată în cuprinsul

autorizației și justificată, pentru aceleași rațiuni, și pentru perioada

ulterioară datei de 31 decembrie 2009.

În consecință, art.

1203 C. civ. a fost greșit aplicat întrucât expertiza efectuată nu era de

natură a dovedi faptul pretins de reclamantă - al realizării veniturilor de

către pârâtă din comunicarea publică a operelor cinematografice care conțin

exclusiv opere muzicale din repertoriul gestionat de reclamantă.

În plus, instanța de

apel, într-o justă aplicare a dispozițiilor art. 129 alin. (4) și 5 C. proc.

civ., era ținută să observe că operele muzicale conținute de operele

cinematografice sunt excluse în mod expres de lege [art. 123

1

alin.

(1) lit. e) din Legea nr. 8/1996] de la gestiunea colectivă obligatorie,

intrând în sfera de aplicarea a prevederilor art. 123

2

alin. (1)

lit. b) din aceeași lege - comunicarea publică a operelor și a prestațiilor

artistice în domeniul audiovizual, tip de utilizare pe care legea îl plasează

în contextul gestiunii colective facultative.

Distincția dintre

gestiunea colectivă obligatorie și cea facultativă este una de substanță,

întrucât, dacă în primul caz organismele de gestiune colectivă (precum

reclamanta) îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat

mandat [art. 123

1

alin. (2)], în ipoteza gestiunii colective

facultative, organismul de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii

de drepturi care le-au acordat mandat în acest sens [art. 123

2

alin.

(2)].

Prin urmare, textele

anterior invocate nu permit cu real temei concluzia că recurenta pârâtă a

utilizat opere cinematografice prin comunicare publică în care sunt

identificabile numai operele muzicale gestionate (facultativ) de către

reclamantă, instanța prezumând mandatul titularilor de drepturi de autor de

opere muzicale, într-un caz în care legea nu o prevede pentru că nu a inclus

această categorie de drepturi între cele supuse gestiunii colective

obligatorii.

Ca atare, în

aplicarea dispozițiilor art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în vederea

stabilirii remunerațiilor legal datorate (prin aplicarea procentelor

diferențiate, astfel cum s-a arătat în soluționarea primului motiv de recurs),

instanța trebuia să dispună efectuarea unei expertize tehnice contabile prin

care să stabilească obiectivul identificării veniturilor realizate de pârâtă

din comunicarea publică a operelor cinematografice conținând opere muzicale din

repertoriul gestionat de reclamantă în mod facultativ, ceea ce presupune

verificarea mandatelor acordate de titularii de drept de autor din țară și

străinătate, pentru operele muzicale conținute de filmele difuzate de pârâtă.

În aceste condiții,

se apreciază a fi fondată susținerea recurentei în sensul că reclamanta este

ținută să facă dovada operelor cinematografice pe care ea însăși le-a difuzat,

probă care însă nu poate fi administrată decât în condițiile art. 172 alin. (1)

C. proc. civ., eventual, prin punerea acestor dovezi la dispoziția expertului

în cadrul efectuării acestei probe în rejudecare; aceeași constatare este

valabilă mutatis mutandis și în ce privește inventarierea mandatelor acordate

reclamantei de titularii de drept de autor care au ales să supună gestiunii

colective drepturile lor de autori ai operelor muzicale cuprinse în opere

cinematografice comunicate public de pârâtă.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304

pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul pârâtei, însă, dată fiind incompleta

stabilire a situației de fapt, ca și necesitatea completării probelor în sensul

celor arătate, în temeiul art. 314 C. proc. civ., se va dispune casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor

"RomâniaFilm" SA împotriva Deciziei nr. 225A din 29 septembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Casează decizia

recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 19 octombrie 2012.

Procesat de GGC - GV