ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6461/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 06 octombrie 2009, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor (UCMR - ADA) a chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor România Film SA (RADEF), solicitând obligarea pârâtei la plata procentului de 4,8%, la care se adaugă TVA din veniturile obținute de pârâtă din vânzarea de bilete și abonamente, procent reprezentând triplul remunerațiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale incluse în operele cinematografice, începând cu trimestrul II 2008 până la data efectuării raportului de expertiză judiciară contabilă; în subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata remunerației în cuantum de 1,6% potrivit metodologiei privind comunicarea publică a operelor muzicale prin proiecția publică a operelor cinematografice, publicată prin Decizia ORDA nr. 442 din 27 decembrie 2006 și a penalităților echivalente cu 0,1%/zi de întârziere.

S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtei de a comunica informațiile privind comunicarea publică a operelor muzicale necesare pentru calculul remunerațiilor conform Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 442 din 27 decembrie 2006, obligarea pârâtei de a înceta orice act de comunicare publică a operelor muzicale incluse în operele cinematografice, prin proiecția cinematografică, în săli de cinema, fără a deține Autorizație licență neexclusivă, obligarea pârâtei de a încheia cu reclamanta Autorizație de licență neexclusivă de utilizare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta, în calitatea sa de colector al remunerațiilor cuvenite autorilor de opere muzicale pentru comunicarea publică a acestora, a autorizat-o pe pârâtă prin Autorizația de licență neexclusivă de utilizare nr. 1/C din 12 februarie 2008 să desfășoare activitatea de proiecție publică în săli sau grădini de spectacol cinematografic, a operelor cinematografice ce cuprind în coloana sonoră opere muzicale. Autorizația a fost reziliată de drept ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor pârâtei privind comunicarea documentelor necesare determinării bazei de calcul a remunerației și a rapoartelor cuprinse în cue-sheet-ul operelor cinematografice.

Conform prevederilor autorizației, pârâta trebuie să achite reclamantei începând cu trimestrul II 2008 până în prezent, o remunerație datorată cu titlul de drepturi patrimoniale de autor, în cuantum de 1,6% din veniturile obținute din vânzarea de bilete și abonamente, pârâta refuzând să-și îndeplinească obligațiile, sens în care a fost notificată în mai multe rânduri de către reclamantă în acest sens. În dovedirea susținerilor sale, reclamanta a solicitat, iar tribunalul a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri și expertiză judiciară contabilă, având ca obiectiv principal determinarea remunerațiilor datorate de pârâtă.

Prin Sentința civilă nr. 1963 din 21 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 39371/3/2009, a fost admisă cererea; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 45.984,22 RON (inclusiv TVA) - remunerație de 1,6% aferentă trimestrelor II, III și IV - 2008, precum și la plata penalităților aferente remunerației calculate până la data de 30 septembrie 2010 în sumă de 26.284,20 RON; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 156.310,21 RON reprezentând triplul remunerațiilor legal datorate pentru perioada ianuarie 2009 - 20 septembrie 2010; să comunice reclamantei datele sale de identificare, denumirea și adresa tuturor cinematografelor sau ale spațiilor de utilizare, titlul fiecărei opere cinematografice, cu indicarea producătorului, țării de origine, genului și anului de producție, lista operelor muzicale conținute de fiecare operă cinematografică, cu menționarea denumirii operei muzicale, a autorului/autorilor acesteia și durata de utilizare a fiecărei opere muzicale, respectiv cue-sheet-ul fiecărui film, baza de clacul a remunerației; să înceteze orice act de comunicare publică a operelor muzicale incluse în operele cinematografie prin proiecția cinematografică în săli de cinema, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii în lipsa autorizației licență neexclusivă;

să încheie cu reclamanta autorizație licență neexclusivă de utilizare, prin proiecție publică, a operelor muzicale cuprinse în operele cinematografice; cu cheltuieli de judecată în cuantum de 4.139 RON în favoarea reclamantei. În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele: Reclamanta a fost desemnată colector al remunerațiilor cuvenite autorilor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale incluse în operele cinematografice prin proiecția publică a acestora, conform Deciziei ORDA 442/2006.

Prin Autorizația licență neexclusivă de utilizare, încheiată la 12 februarie 2008, reclamanta a autorizat-o pe pârâtă, neexclusiv, să utilizeze prin comunicare publică, respectiv prin proiecție publică, în săli sau grădini de spectacol cinematografic ori în alte spații destinate acestui scop, a operelor cinematografice ce cuprind în coloana sonoră opere muzicale ce fac parte din repertoriul UCMR - ADA; în schimbul acestei autorizări, pârâta avea obligația de a achita un procent de 1,6% din veniturile obținute din vânzarea de bilete și abonamente pentru proiecția publică a operelor cinematografice în perioada 01 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009. Autorizația a fost acordată începând cu data de 01 ianuarie 2008 până la data de 31 decembrie 2009; prin art. 6.2 părțile au convenit că intervine rezilierea de drept, în condițiile în care utilizatorul întârzie plata remunerației cu mai mult de 30 de zile de la scadență, nu furnizează informațiile prevăzute de art. 4 din contract sau furnizează informații eronate.

Rezolvirea de drept operează la data notificării cu privire la existența oricăreia dintre cauzele menționate la art. 8.2, notificarea reclamantei având ca efect încetarea Autorizației licență neexclusivă și interdicția utilizatorului de a utiliza opere muzicale din repertoriul organismului de gestiune colectivă. Prima instanță a constatat că așa cum rezultă din notificarea nr. 19 emisă la 26 ianuarie 2009, reclamanta a notificat pârâta în vederea comunicării bazei de calcul a remunerației și a achitării remunerațiilor restante datorate, solicitându-i și comunicarea raportului privind lista tuturor operelor cinematografice comunicate public. Având în vedere neîndeplinirea obligațiilor asumate prin Autorizația de licență neexclusivă și notificarea transmisă în acest sens pârâtei, tribunalul a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 6.2 din contractul încheiat, a intervenit rezolvirea de drept a contractului, fiind îndeplinite condițiile acestei sancțiuni.

Prin urmare, s-a apreciat că nefăcându-se dovada plății remunerațiilor datorate de către pârâtă, aceasta avea obligația ca în baza Autorizației licență neexclusivă să achite reclamantei pe perioada trimestrului II 2008 -26 ianuarie 2009 o remunerație de 1,6% din veniturile obținute din vânzarea de bilete și abonamente. Pentru perioada cuprinsă între 26 ianuarie 2009 și data efectuării raportului de expertiză, pârâta datorează triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate (1,6% x 3), conform dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Conform raportului de expertiză judiciară efectuat în cauză, tribunalul a reținut că remunerația datorată de pârâtă reclamantei pentru perioada aferentă trimestrului II, III și IV 2008 în cuantum de 1,6% este de 4.594,22 RON incluzând TVA, pârâta datorând și penalități conform autorizației încheiate calculate până la data de 30 septembrie 2010, în sumă de 26.284,20 RON, iar pentru perioada ianuarie 2009 - 30 septembrie 2010, remunerația calculată prin aplicarea unui procent de 4,8% la veniturile realizate (triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate), este de 156.310,21 RON. Prin urmare, prima instanță a dispus obligarea pârâtei la plata sumelor menționate, reprezentând remunerație datorată.

Potrivit dispozițiilor Metodologiei privind comunicarea publică a operelor muzicale prin proiecția publică a operelor cinematografice publicată prin Decizia ORDA nr. 442 din 27 decembrie 2006, s-a dispus și obligarea pârâtei să comunice reclamantei datele sale de identificare, denumirea și adresa tuturor cinematografelor sau ale spațiilor de utilizare, titlul fiecărei opere cinematografice cu indicarea producătorului, țării de origine, genului și anului de producție, lista operelor muzicale conținute de fiecare operă cinematografică, cu menționarea denumirii operei muzicale, a autorului/autorilor acesteia, și durata de utilizare a fiecărei opere muzicale, respectiv cue-sheet-ul fiecărui film, baza de calcul a remunerației.

Având în vedere că pârâta comunică în continuare opere cinematografice ce cuprind în coloana sonoră opere muzicale din repertoriul gestionat de reclamantă, tribunalul a obligat pârâta să înceteze orice act de comunicare publică a operelor muzicale incluse în operele cinematografice prin proiecția cinematografică în săli de cinema, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, în lipsa Autorizației de licență neexclusivă și să încheie cu reclamanta Autorizație licență neexclusivă de utilizare prin proiecție publică a operelor muzicale cuprinse în operele cinematografice. S-a făcut aplicarea dispozițiilor dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 4.139 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, pârâta a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 225A din 29 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel, analizând criticile cu care a fost învestită, a reținut cele ce urmează. Într-un prim motiv de apel, s-a criticat soluția primei instanțe sub aspectul concluziei că notificarea nr. 19/CI din data de 26 ianuarie 2009 nu a dus la rezolvirea de drept a licenței neexclusive.

Instanța de apel a constatat, pornind de la situația de fapt reținută de prima instanță, că prin notificarea nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009, UCMR - ADA a solicitat apelantei ca în termen de 5 (cinci) zile de la primirea ei, să comunice baza de calcul a remunerației obținute din vânzarea de bilete și abonamente în trimestrele II, III și IV 2008, să achite remunerațiile restante și să transmită un raport privind lista tuturor operelor cinematografice comunicate public, cu indicarea autorului muzicii special create pentru fiecare operă cinematografică în parte pentru trimestrele II, III și IV 2008. Notificarea menționa în mod expres că, în situația în care nu va da curs solicitărilor adresate prin intermediul acesteia, UCMR - ADA se va adresa instanțelor judecătorești pentru recunoașterea drepturilor și pentru aplicarea dispozițiilor art. 139 2 lit. d) din Legea nr. 8/1996 - text ce reglementează sancțiunea contravențională a amenzii aplicabile în situația nerespectării dispozițiilor art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996.

Instanța de apel a apreciat că în cuprinsul notificării se prevedea expres că intimata a înțeles să o pună în întârziere pe apelanta pârâtă cu privire la îndeplinirea obligațiilor anterior menționate. Curtea de apel a constatat că, în aceste condiții, este corectă susținerea apelantei, în sensul că notificarea nu face nicio referire expresă la rezolvirea autorizației de licență neexclusivă de utilizare, prin proiecție publică, a operelor muzicale cuprinse în operele cinematografice din data de 12 februarie 2008 și nici dispozițiile art. 130 raportat la art. 139 2 lit. d) din Legea nr. 8/1996 nu se referă la un atare caz de încetare a contractului.

Însă, din analiza prevederilor art. 6.2 din contract, s-a apreciat de instanța de apel că rezultă că notificarea trebuia să aibă ca și obiect existența oricăreia dintre cauzele menționate la art. 6.2, întrucât părțile nu au prevăzut în mod expres obligația de a statua în conținutul notificării sancțiunea rezolvirii de drept a contractului; aceasta, cu atât mai mult cu cât art. 6.3 din același contract, prevede în mod explicit că rezolvirea operează de drept la data notificării cu privire la una dintre împrejurările menționate.

Ca atare, s-a apreciat că apelanta nu se poate apăra susținând că nu a înțeles notificarea în sensul rezolvirii contractului, cât timp prevederea contractuală în sine lega notificarea de rezolvire; pe de altă parte, caracterul de notificare a adresei din 26 ianuarie 2009 emise de intimată, rezultă nu numai din titlu, ci chiar din conținutul său, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că în preambulul notificării nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009 se face referire la o cu totul altă autorizație de licență, respectiv, nr. 52 din 04 mai 2007 și nu la cea din data de 12 februarie 2008, cât timp nu se poate susține că apelanta pârâtă s-a aflat într-o eroare cu privire la natura debitului a cărui plată i se solicita; de altfel, în conținutul notificării se prevedea clar perioada pentru care se solicită remunerația, perioadă în funcție de care apelanta putea să identifice autorizația la care se referea notificarea.

În consecință, instanța de apel a apreciat că tribunalul a interpretat în mod corect înscrisul intitulat notificare înregistrat sub nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009, ca având drept efect rezolvirea de drept a autorizației de licență neexclusivă, astfel că, raporturile contractuale dintre părți au încetat la data de 26 ianuarie 2009. Într-un al doilea motiv de apel, s-a susținut că reclamanta nu a făcut dovada utilizării de către apelantă, până la data de 20 septembrie 2010, a unor opere din repertoriul gestionat de UCMR - ADA. Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în fața primei instanțe, curtea de apel a constatat că expertul a avut ca obiectiv stabilirea veniturilor trimestriale și totale realizate de pârâtă, începând cu trimestrul II 2008 și până la data efectuării raportului de expertiză, din vânzarea de bilete și abonamente.

Cum expertul a concluzionat că s-au obținut venituri din vânzarea de bilete și abonamente și după data de 26 ianuarie 2009, până la data efectuării lucrării (septembrie 2010), instanța de apel a reținut că în mod corect s-a stabilit de tribunal că apelanta a continuat utilizarea de opere din repertoriul gestionat de UCMR - ADA.

Din atitudinea procesuală a pârâtei care prin cele două motive de apel a formulat două argumente contradictorii - pe de o parte că nu a operat rezolvirea contractului (ceea ce în sine permitea utilizarea în continuare a operelor), iar pe de altă parte, că rezolvirea ducea la răsturnarea sarcinii probei, care ar fi revenit intimatei-reclamantei, instanța de apel a stabilit o prezumție simplă, judiciară care acoperă parțial perioada contestată de apelantă, respectiv de la 26 ianuarie 2009 la 31 decembrie 2009. S-a constatat că, într-adevăr, sarcina dovedirii continuării utilizării operelor din repertoriul UCMR - ADA revenea intimatei-reclamante, întrucât este un fapt pozitiv, apreciindu-se însă, că această dovadă a fost făcută prin concluziile raportului de expertiză efectuat la prima instanță.

În consecință, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul pârâtei a fost respins ca nefondat, făcându-se și aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., sens în care s-a dispus obligarea apelantei la plata către intimată a sumei de 3.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se pe dispozițiile art. 304 pct. 6 - instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii. O primă critică de nelegalitate privește modul în care instanța de apel s-a raportat la notificarea nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009, reținând fără temei că aceasta a avut ca efect rezolvirea de drept a autorizației de licență neexclusivă de utilizare, prin proiecție publică, a operelor muzicale cuprinse în operele cinematografice.

Prin această notificare, UCMR - ADA a solicitat recurentei RADEF "RomâniaFilm" să comunice baza de calcul a remunerației obținute din vânzarea de bilete și abonamente în trimestrele II, III și IV 2008 și să achite, în termen de 5 zile de la primire, remunerațiile restante datorate, reprezentând drepturile patrimoniale ale autorilor muzicii special create pentru operele cinematografice comunicate public în cinematografele sale. Recurenta arată că, reținându-se intervenită rezolvirea de drept a autorizației licență neexclusivă, instanța de apel a depășit cadrul procesual stabilit de reclamantă care nu a învestit instanța de judecată cu o cerere privind constatarea rezolvirii de drept a autorizației.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat instanței de judecată să dispună, printre altele, obligarea recurentei-pârâte la plata procentului de 4,8% plus TVA și penalități aferente, reprezentând triplul remunerației datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale incluse în operele cinematografice, începând cu trimestrul II 2008 până la data efectuării raportului de expertiză contabilă, potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, invocând în susținerea cererii, rezoluțiunea autorizației de licență ca urmare a notificării nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009. În consecință, reclamanta nu a solicitat instanței de judecată să constate intervenirea rezolvirii de drept a licenței neexclusive ca urmare a notificării nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009, astfel că, în mod greșit s-a reținut atât la soluționarea pe fond a cauzei, cât și în apel, că autorizația licență este rezolvită de drept de la data notificării.

Recurenta mai învederează că și în situația în care s-ar aprecia că prevederile contractuale cuprinse în art. 6.2. și 6.3. din contract ar reprezenta un pact comisoriu de gradul III sau IV, pentru a produce efecte rezolvirea, ea trebuie să fie constatată de către instanța de judecată care nu se poate pronunța cu privire la aceasta decât dacă a fost învestită cu o astfel de cerere. În plus, această notificare nu cuprinde nicio referire expresă la rezolvirea autorizației de licență și nicio altă mențiune care să facă dovada intenției părții reclamante de a invoca rezolvirea. Totodată, recurenta arată că este adevărat că potrivit clauzelor contractuale - art. 6.2. și art. 6.3.

- rezilierea de drept a fost avută în vedere de către părți ca intervenind în cazul notificării unuia dintre următoarele cazuri: întârzierea plății remunerației mai mult de 30 de zile de la scadență; nefurnizarea informațiilor de la art. 4 sau furnizarea eronată a acestora în mod repetat; cu toate acestea, dincolo de aceste prevederi, manifestarea de voință a părții care invocă rezilierea contractului trebuie să fie expresă și clară; or, din cuprinsul notificării nu rezultă sub nicio formă intenția reclamantei de a invoca rezilierea autorizației, aceasta nefiind formulată pentru a produce acest efect - al rezolviri de drept a autorizației.

Efectele acestei notificări, în opinia recurentei, au fost foarte clar exprimate de către reclamantă în cuprinsul acesteia și nu pot fi interpretate sub nicio formă ca fiind rezolvirea autorizației licență, întrucât, prin notificarea din 26 ianuarie 2009, reclamanta a înțeles să o pună în întârziere pe pârâtă în legătură cu îndeplinirea unor obligații contractuale, iar punerea în întârziere, contrar a ceea ce a reținut instanța de apel, nu echivalează cu rezolvirea de drept a autorizației licență neexclusivă.

Se mai susține că faptul că la momentul emiterii notificării reclamanta nu a urmărit rezilierea de drept a autorizației, rezultă fără putință de tăgadă din însuși cuprinsul notificării în care se arată că în cazul neîndeplinirii obligațiilor, aceasta se va adresa instanței judecătorești în vederea aplicării unei amenzi de până la 30.000 RON, în temeiul art. 139 2 lit. d) din Legea nr. 8/1996; prin urmare, scopul notificării declarat expres în cuprinsul acesteia, a fost punerea în întârziere a pârâtei, respectiv, manifestarea de voință a reclamantei în sensul de a pretinde executarea obligației de către recurenta pârâtă, iar nu rezilierea contractului.

Se mai arată de recurentă că niciuna dintre dispozițiile legale invocate în cuprinsul notificării - art. 130 raportat la art. 139 2 lit. d) din Legea nr. 8/1996 - nu se referă la rezolvirea autorizației licență, iar o sancțiune atât de energică ce are ca efect încetarea contractului trebuie să rezulte fără putință de tăgadă dintr-o manifestare expresă în acest sens a părții interesate. În cazul neîndeplinirii unei obligații contractuale, creditorul are posibilitatea de a opta între executarea întocmai a obligației și rezoluțiunea contractului, iar în cazul de față, reclamanta nu a înțeles să notifice decât executarea obligației, iar nu rezolvirea autorizației.

Din acest punct de vedere, recurenta arată că instanța de apel trebuia să constate manifestarea de voință a reclamantei la momentul emiterii notificării și nu doar de la încheierea contractului; chiar dacă prin contract s-a stabilit un caz de reziliere de drept a acestuia, în condițiile în care manifestarea ulterioară de voință a reclamantei nu a fost în sensul rezilierii autorizației, această din urmă manifestare de voință trebuie avută în vedere și aceasta nu poate fi interpretată de către instanță prin raportare exclusiv la dispozițiile contractuale, ci la însuși conținutul acesteia și la voința părții emitente.

Recurenta mai arată că simpla împrejurare că în conținutul motivării cererii de chemare în judecată reclamanta a invocat ulterior, în fața instanței de judecată, rezolvirea autorizației ca urmare a notificării din 26 ianuarie 2009, aceasta nu este de natură a imprima retroactiv acestei notificări efecte ce nu au fost avute în vedere de reclamantă la emiterea acesteia. Mai mult, notificarea a fost emisă la data de 26 ianuarie 2009, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la instanța competentă abia la data de 06 octombrie 2009, fără ca în această perioadă să existe vreo corespondență între părți în care să se facă referire la eventuala reziliere a autorizației. În consecință, conchide recurenta asupra acestui motiv de recurs, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut.

2. Un alt motiv de nelegalitate a deciziei recurate privește aplicarea greșită a art. 1169 C. civ., sub aspectul sarcinii probei. Recurenta arată că instanța de recurs a reținut în mod eronat faptul că în cauză s-a făcut dovada utilizării de către pârâtă, după încetarea autorizației, a unor opere din repertoriul UCMR - ADA față de raportul de expertiză judiciară contabilă întocmit în cauză și față de susținerile sale din motivele de apel. În mod evident o atare concluzie a instanței este nelegală și injustă, câtă vreme nu există o legătură directă de cauzalitate între obținerea de venituri din vânzarea de bilete și abonamente pe de-o parte, și utilizarea de opere din repertoriul reclamantei pe de altă parte.

Expertiza judiciară contabilă efectuată în cauză a făcut dovada doar a faptului că pârâta a realizat venituri din vânzarea de bilete și abonamente și nu ca urmare a utilizării de opere din repertoriul UCMR - ADA, dovedirea acestui din urmă aspect, fiind indubitabil în sarcina reclamantei, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ. Recurenta susține că nu rezultă din nicio probă administrată în cauză faptul că a utilizat opere din repertoriul reclamantei după încetarea autorizației-licență, astfel că, instanța de apel a dispus fără temei obligarea sa la suportarea triplului remunerației pentru drepturile de autor.

Sub acest aspect, recurenta învederează instanței de recurs să constate că prin raportul de expertiză au fost stabilite veniturile realizate de aceasta din vânzarea de bilete și abonamente, fără a fi făcută o distincție între încasări rezultate din opere ce ar intra în repertoriul aflat sub protecția UCMR - ADA și cele care nu se află în această situație, iar reclamanta nu făcut dovada că orice operă utilizată de pârâtă se află în repertoriul său, instanța dispunând obligarea sa la plata triplului remunerației după data le 26 ianuarie 2009, plecând de la ipoteza nedovedită că după încetarea contractului, recurenta a utilizat opere din repertoriul UCMR - ADA.

În plus, chiar și dacă se are în vedere ipoteza reținută greșit de către instanța de apel, în sensul existenței prezumției simple a utilizării pentru perioada 26 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009, nu există niciun temei pentru înlăturarea sarcinii probei după data de 31 decembrie 2009. Dacă instanța a apreciat că argumentele pârâtei sunt contradictorii pentru perioada 26 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009, reținând o prezumție simplă în favoarea reclamantei pentru această perioadă, pentru perioada ulterioară - 31 decembrie 2009 - data efectuării raportului de expertiză, nu exista niciun temei pentru care să se rețină dovedirea de către pârâtă a utilizării de opere din repertoriul reclamantei.

Raportat la dispozițiile legale și contractuale, recurenta susține că nu era ținută a plăti o remunerație pentru drepturi de autor către un organism de gestiune colectivă decât în situația în care ar fi utilizat o operă aflată sub protecția drepturilor de autor și sub sfera de gestiune ori în repertoriul respectivului organism de gestiune. Or, fără putință de tăgadă, această utilizare trebuie dovedită de către organismul de gestiune colectivă ce invocă o pretinsă încălcare, fiind nelegal și injust a se pleca de la premisa că recurenta a utilizat opere din repertoriul UCMR - ADA după încetarea, din orice cauză, a autorizației licență; dispunând astfel, instanța de apel a încălcat drepturile recurentei și prezumția de bună-credință de care se bucură orice persoană, până la proba contrarie.

Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs. Recursul formulat este fondat, astfel cum se va arăta. Analizând materialul probator al cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în ce privește constatarea rezolvirii de drept a autorizației de licență neexclusivă (sens în care, parte din criticile dezvoltate pe temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vor fi recalificate în baza art. 304 pct. 9), dar și în privința obligării pârâtei la plata remunerațiilor pretinse prin cererea de chemare în judecată, potrivit celor ce succed.

Astfel, potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, între părți a fost încheiată sub nr. 1/C din 12 februarie 2008, autorizația licență neexclusivă în baza Deciziei ORDA nr. 442 din 27 decembrie 2006 ce cuprinde Metodologiile aprobate pentru comunicare publică, prin proiecție publică în săli sau grădini de spectacol cinematografic ori în alte spații destinate în acest scop, a operelor cinematografice ce cuprind în coloana sonoră opere muzicale ce fac parte din repertoriul UCMR - ADA, indiferent de suportul pe care este transpusă opera cinematografică și de modalitatea tehnică folosită pentru comunicare; această autorizație a fost emisă pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009. Prin cererea de chemare în judecată, intimata reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata remunerațiilor datorate pentru perioada trimestrul II 2008 - data efectuării raportului de expertiză, în principal, într-un procent de 4,6% plus TVA (triplul remunerațiilor datorate) din veniturile obținute de pârâtă din vânzarea de bilete și abonamente și, în subsidiar, a unui procent de 1,6% din aceeași bază de calcul, plus penalități de întârziere de 0,1% pe zi, potrivit prevederilor Metodologiei privind comunicarea publică a operelor muzicale prin proiecție publică a operelor cinematografice, publicată în M. Of.

nr. 35/18.01.2007, prin Decizia ORDA nr. 442 din 27 decembrie 2006; au fost formulate și alte capete de cerere, astfel cum deja s-a arătat, dar care sunt lipsite de relevanță din perspectiva criticilor formulate prin prezentul recurs (care stabilesc limitele controlului de legalitate).

Astfel cum reiese din notificarea nr. 19/C din 26 ianuarie 2009, intimata reclamantă a realizat procedura "punerii în întârziere a pârâtei în îndeplinirea obligațiilor de comunicare a bazei de clacul, de plată a remunerațiilor restante și de comunicare a listei operelor muzicale cuprinse în operele cinematografice pentru trimestrele II, III și IV 2008"; prin aceeași notificare, reclamanta a învederat pârâtei că în cazul în care nu va da curs solicitărilor sale în termen de 5 zile de la primirea notificării, se va adresa instanțelor judecătorești pentru recunoașterea drepturilor încălcate, precum și pentru aplicarea dispozițiilor art. 139 2 lit. d) din Legea nr. 8/1996, ce prevăd aplicarea unei amenzi de 30.000 RON.

Prin decizia recurată, instanța de apel a constatat (prin confirmarea sentinței) că, de la data notificării anterior menționate, a intervenit rezolvirea de drept a autorizației licență neexclusivă, ceea ce a avut consecințe în planul stabilirii remunerațiilor datorate de recurentă și a obligării sale la plata acestora către reclamantă pentru perioada ulterioară notificării, remunerații ce au fost calculate prin aplicarea procentului de 4,6% la baza de calcul.

Pentru o atare concluzie, curtea de apel a analizat dispozițiile art. 6.2 lit. a) și art. 6.3 din cuprinsul autorizației, potrivit cărora contractul este rezolvit de drept în cazul în care utilizatorul întârzie plata remunerației cu mai mult de 30 de zile de la data scadenței; pe de altă parte, părțile au stipulat că "rezolvirea de drept operează la data notificării cu privire la existența oricăreia dintre cauzele menționate la art. 8.2; notificarea va avea ca efect încetarea prezentei autorizații - licență și interdicția utilizatorului de a utiliza operele muzicale din repertoriul organismului de gestiune colectivă, fără nicio altă formalitate, în termen de 30 de zile de la primirea acesteia de către utilizator." Această statuare a instanței de apel este criticată de recurenta pârâtă dintr-o dublă perspectivă: mai întâi, s-a susținut că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut (constatând rezolvirea de drept a autorizației), întrucât reclamanta nu a învestit instanța în mod expres cu un astfel de capăt de cerere și apoi, s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor (condițiilor) legale în care poate interveni acest pact comisoriu expres.

Înalta Curte constată că dispozițiile contractuale anterior redate confirmă existența unui pact comisoriu expres de gradul III (întrucât părțile au convenit totuși cu privire la formalitatea punerii în întârziere), astfel încât, reclamanta era în măsură să invoce rezolvirea contractului prin motivele cererii de chemare în judecată, în demonstrarea premiselor solicitării triplului remunerațiilor datorate de pârâtă, fără a fi necesară învestirea instanței printr-un capăt de cerere distinct cu un atare conținut; concluzia decurge din regimul juridic al acestei rezilieri, anume că ea nu este una judiciară ce ar trebui dispusă de instanța de judecată, rolul instanței fiind redus la constatarea intervenirii rezilierii de drept, ceea ce este posibil și pe cale prejudicială, ca în speță; ca atare, dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. nu se verifică în speță. Cu toate acestea, existența pactului comisoriu expres de acest tip în cuprinsul unui contract bilateral, sinalagmatic, nu presupune că rezilierea se produce ca efect al simplei neexecutări, ci este necesară îndeplinirea formalităților legale pentru punerea în întârziere a debitorului. Or, prin intermediul punerii în întârziere, creditorul obligației neexecutate își manifestă dreptul de opțiune între a cere executarea silită în natură a obligațiilor contractuale și dreptul de a se prevala de pactul comisoriu.

Aplicarea acestei reguli din materia rezilierii în temeiul unui pact comisoriu nu contravine clauzelor contractuale anterior redate, întrucât prin acestea, părțile au detaliat doar modalitatea de reziliere a contractului, fără a conveni cu privire la executarea silită în natură a obligațiilor contractuale în caz de neexecutare culpabilă a lor de către una dintre părți; însă, dacă nu s-a convenit în mod expres cu privire la această formă de angajare a răspunderii contractuale (art. 1073 C. civ.), aceasta nu înseamnă că ele au renunțat la acest drept (orice renunțare trebuind să fie expresă), întrucât regulile din materia contractelor speciale se completează cu cele ale dreptului comun (sens în care dispune și art. 153 din Legea nr. 8/1996), dreptul comun fiind dat de regulile din materia obligațiilor, iar nu ale contractului numit cu care are cea mai apropiată figură juridică.

Ca atare, instanța de apel a stabilit că în cauză a intervenit rezilierea de drept a autorizației licență neexclusivă prin ignorarea dreptului de opțiune al creditorului, alegere care trebuia manifestată în mod clar și neechivoc în direcția invocării pactului comisoriu expres; or, de vreme ce acest drept de opțiune se realiza prin intermediul punerii în întârziere a debitorului care, în speță, a avut loc prin notificarea menționată, calificarea acestei manifestări de voință nu se putea realiza decât prin observarea conținutului acestei notificări circumscrise executării silite în natură a obligațiilor, iar nu prevalării de către creditor de pactul comisoriu; astfel, intimata nu a făcut trimitere la rezilierea de drept a autorizației ca o consecință a neexecutării obligațiilor de către recurenta pârâtă, ci la inițierea unui demers "în instanță pentru recunoașterea drepturilor încălcate, precum și pentru aplicarea dispozițiilor art. 139 2 lit. d) din Legea nr. 8/1996 ce prevăd aplicarea unei amenzi de până la 30.000 RON." În consecință, instanța de apel în mod nelegal a stabilit că prin notificarea adresată de reclamantă pârâtei s-a realizat punerea în întârziere în scopul utilizării pactului comisoriu și, drept urmare, a analizat cererea de chemare în judecată pornind de la această premisă greșit stabilită,

notificare ce trebuia analizată plecând de la dreptul de opțiune al creditorului într-un sens sau în celălalt. Neîndeplinirea obligațiilor de către pârâtă deschidea reclamantei, în mod egal, posibilitatea solicitării executării silite în natură a obligațiilor (astfel cum a procedat) ori a utilizării pactului comisoriu expres, iar această opțiune se realiza prin intermediul punerii în întârziere a debitorului potrivit semnificației date de creditor acestei neexecutări - solicitarea de executare silită în natură ori rezilierea de drept prin invocarea pactului comisoriu; în consecință, numai dacă această manifestare de voință era în sensul utilizării pactului, instanța putea trece la analiza conținutului obligațiilor pentru a căror neexecutare părțile au convenit cu privire la posibilitatea intervenirii rezilierii de drept (art. 6.3 corob.

cu art. 8.2 din autorizație). Dacă notificarea prin care dreptul de opțiune al creditorului a fost exteriorizat nu purta semnificația invocării pactului comisoriu expres, prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă pe cale prejudicială, manifestarea de voință a reclamantei este neechivocă în sensul utilizării pactului comisoriu.

Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 06 octombrie 2009, iar autorizația licență neexclusivă nu expirase, fiind acordată pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la plata remunerațiilor datorate pentru intervalul - trimestrul II 2008 - data efectuării raportului de expertiză (moment concretizat în speță la 26 octombrie 2010), reiese că rezilierea autorizației în temeiul pactului comisoriu expres a operat la data primirii citației pentru primul termen de judecată acordat la prima instanță (11 ianuarie 2010), citație care a fost însoțită și de copia cererii de chemare în judecată; concluzia se impune pentru aceea că prin cererea de chemare în judecată a avut loc punerea în întârziere a pârâtei, cererea prin care reclamanta s-a prevalat, de această dată, în mod clar și neechivoc de pactul comisoriu expres; data primirii citației pentru primul termen de judecată la prima instanță este data la care debitorul a luat cunoștință de punerea în întârziere prin care se manifesta declarația unilaterală de reziliere și deci, momentul de la care operează rezilierea convențională.

Aceasta constatare ridică alte două chestiuni: aceea a posibilității revenirii sau a revocării opțiunii inițiale a creditorului manifestate în sensul solicitării executării silite în natură a obligațiilor (prin intermediul notificării din 26 ianuarie 2009), precum și cea a expirării perioadei pentru care autorizația licență neexclusivă a fost acordată (31 decembrie 2009), anterior primirii citației pentru primul termen de judecată în cauza de față (11 ianuarie 2010). În ce privește schimbarea opțiunii creditorului din executarea silită în natură a obligațiilor contractuale în invocarea pactului comisoriu expres, Înalta Curte constată că această posibilitate decurge din dreptul de opțiune al acestuia, ceea ce implică și posibilitatea de a reveni asupra acestei alegeri, numai dacă varianta aleasă inițial nu a fost realizată în mod concret, caz în care și-ar fi pierdut în mod ireversibil caracterul virtual; prin urmare, cum anterior formulării cererii de chemare în judecată, pârâta nu a acționat în sensul celor pretinse prin notificarea din 26 ianuarie 2009 (neachitând remunerația datorată), reclamanta creditoare era în măsură să își schimbe această opțiune și să facă declarația unilaterală de reziliere pin cererea de chemare în judecată.

În al doilea rând, cum citația pentru primul termen de chemare în judecată a fost recepționată de pârâtă după expirarea perioadei pentru care licența neexclusivă a fost acordată, reiese că pactul comisoriu nu a fost invocat în mod eficient, respectiv, în timp util; ca atare, pentru întreaga perioadă ce face obiectul cererii de față și care intră sub puterea autorizației de licență neexclusivă (trimestrul II 2008 - 31 decembrie 2009) pârâta datorează o remunerație în termenii contractuali - 1,6% din baza de calcul; pentru perioada ulterioară momentului 31 decembrie 2009, deci, de la 1 ianuarie 2010 - data efectuării expertizei, reclamanta este în drept să solicite calcularea acestor remunerații în condițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, utilizarea de către pârâtă a repertoriului gestionat de reclamantă în absența licenței neexclusive, situându-se pe tărâm delictual, astfel că este pe deplin justificată solicitarea triplului remunerației legal datorate, potrivit textului invocat.

Înalta Curte constată că și cel de-al doilea motiv de recurs este întemeiat, instanța de apel făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1169 C. civ. (în ce privește sarcina probei), dar și a dispozițiilor art. 1203 C. civ. (cu referire la prezumțiile judiciare).

Astfel, o prezumție judiciară simplă permite conturarea ipotezei că recurenta pârâtă a realizat venituri din derularea obiectului său de activitate - distribuirea de opere cinematografice în vederea comunicării publice a acestora, opere care conțin opere muzicale aflate în repertoriul protejat gestionat de reclamantă; însă, această prezumție nu permite și concluzia stabilită de instanța de apel în sensul că pârâta a realizat aceste venituri numai din opere cinematografice care conțin opere muzicale din repertoriul gestionat de UCMR - ADA, în absența verificării operelor efectiv distribuite de pârâtă și a conținutului lor muzical, pe baza documentațiilor specifice și la a căror comunicare către reclamantă a fost obligată pârâta prin sentința primei instanțe, obligație inserată în cuprinsul autorizației și justificată, pentru aceleași rațiuni, și pentru perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2009. În consecință, art. 1203 C. civ.

a fost greșit aplicat întrucât expertiza efectuată nu era de natură a dovedi faptul pretins de reclamantă - al realizării veniturilor de către pârâtă din comunicarea publică a operelor cinematografice care conțin exclusiv opere muzicale din repertoriul gestionat de reclamantă. În plus, instanța de apel, într-o justă aplicare a dispozițiilor art. 129 alin. (4) și 5 C. proc. civ., era ținută să observe că operele muzicale conținute de operele cinematografice sunt excluse în mod expres de lege [art. 123 1 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996] de la gestiunea colectivă obligatorie, intrând în sfera de aplicarea a prevederilor art. 123 2 alin. (1) lit. b) din aceeași lege - comunicarea publică a operelor și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, tip de utilizare pe care legea îl plasează în contextul gestiunii colective facultative.

Distincția dintre gestiunea colectivă obligatorie și cea facultativă este una de substanță, întrucât, dacă în primul caz organismele de gestiune colectivă (precum reclamanta) îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat [art. 123 1 alin. (2)], în ipoteza gestiunii colective facultative, organismul de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat în acest sens [art. 123 2 alin. (2)]. Prin urmare, textele anterior invocate nu permit cu real temei concluzia că recurenta pârâtă a utilizat opere cinematografice prin comunicare publică în care sunt identificabile numai operele muzicale gestionate (facultativ) de către reclamantă, instanța prezumând mandatul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, într-un caz în care legea nu o prevede pentru că nu a inclus această categorie de drepturi între cele supuse gestiunii colective obligatorii.

Ca atare, în aplicarea dispozițiilor art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în vederea stabilirii remunerațiilor legal datorate (prin aplicarea procentelor diferențiate, astfel cum s-a arătat în soluționarea primului motiv de recurs), instanța trebuia să dispună efectuarea unei expertize tehnice contabile prin care să stabilească obiectivul identificării veniturilor realizate de pârâtă din comunicarea publică a operelor cinematografice conținând opere muzicale din repertoriul gestionat de reclamantă în mod facultativ, ceea ce presupune verificarea mandatelor acordate de titularii de drept de autor din țară și străinătate, pentru operele muzicale conținute de filmele difuzate de pârâtă. În aceste condiții, se apreciază a fi fondată susținerea recurentei în sensul că reclamanta este ținută să facă dovada operelor cinematografice pe care ea însăși le-a difuzat, probă care însă nu poate fi administrată decât în condițiile art. 172 alin. (1) C. proc.

civ., eventual, prin punerea acestor dovezi la dispoziția expertului în cadrul efectuării acestei probe în rejudecare; aceeași constatare este valabilă mutatis mutandis și în ce privește inventarierea mandatelor acordate reclamantei de titularii de drept de autor care au ales să supună gestiunii colective drepturile lor de autori ai operelor muzicale cuprinse în opere cinematografice comunicate public de pârâtă. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul pârâtei, însă, dată fiind incompleta stabilire a situației de fapt, ca și necesitatea completării probelor în sensul celor arătate, în temeiul art. 314 C. proc.

civ., se va dispune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor "RomâniaFilm" SA împotriva Deciziei nr. 225A din 29 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV