ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3301/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3301/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamantul B.N. a
solicitat, în contradictoriu cu C.E.C. C.E.C. SA, ca pârâta să fie obligată să
îi plătească suma de 159.655 RON, reprezentând diferența dintre suma datorată
actualizată (384.555 RON) și suma efectiv plătită (225.900 RON). A solicitat
cheltuieli de judecată. Reclamantul a arătat că, prin sentința comercială nr. 6157
din 11 mai 2004 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a obligat-o pe
pârâtă la plata despăgubirilor nete de 225.900 RON, sumă ce avea ca scadentă
luna noiembrie 2001, dar că plata s-a făcut abia în februarie 2006. A arătat că, prin raportare la indicele prețului de consum de la acea dată, astfel cum a fost
stabilit de I.N.S., suma datorată la momentul plății era de 384.555 RON.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile articolului 4 din contractul
de administrate nr. 23804 din 11 decembrie 2000, pe dispozițiile articolelor
374 și 391 C. com., pe dispozițiile articolelor 1073,1532, 1559 C. civ. și pe
dispozițiile articolelor 112-114 C. proc. civ.
Prin sentința comercială nr.
4313 din 1 iunie 2006, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis
excepția și a respins acțiunea ca prematură.
Pentru a hotărî astfel,
prima instanță a reținut că litigiul are un evident caracter comercial,
stabilit chiar de instanța care a pronunțat sentința comercială nr. 6157 din 11
mai 2004, ca și de instanța de apel, caracter rezultând și din dispozițiile
articolului 4 și 56 C. com., coroborate cu dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990.
A reținut că obiectul cererii este evaluabil în bani și că în speță sunt
incidente prevederile articolului 720
1
C. proc. civ., dar că
reclamantul a nesocotit aceste prevederi legale și nu a parcurs procedura
prealabilă a concilierii directe, convocarea depusă la dosar privind fondul
pretențiilor deduse judecății în dosarul nr. 12695/2003 al aceleiași instanțe,
nu diferența rezultând din actualizarea sumei la momentul plății.
Apelul declarat împotriva
acestei decizii a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 560 din
14 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.
Pentru a pronunța această
soluție, instanța de control judiciar a avut în vedere următoarele:
Primul motiv de apel relativ
la natura litigiului a fost găsit neîntemeiat și a fost înlăturat deoarece
apelantul - reclamant a sesizat instanța comercială (înregistrând cererea
direct pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială), cu o cerere
de despăgubiri pentru damnum emergens (deci evaluabilă în bani), rezultând din
aplicarea indicelui de inflație calculat la momentul plății efective. Prin
această cerere, apelantul - reclamant nu a dedus judecății o pretenție pe baza
nouă, ci solicită doar ca instanța, aducând la zi o sumă stabilită deja prin
hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, să o oblige pe intimata
pârâtă la plata diferenței izvorând din aplicarea ratei inflației.
Or, câtă vreme suma de bază
în raport de care se solicită actualizarea este cea stabilită prin sentința
comercială nr. 6157 din 11 mai 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială,
și natura litigiului este stabilită prin aceeași sentință care se bucură de
putere de lucru judecat. Atât în sentința comercială nr. 6157/2004 a Tribunalului
București, secția a VI-a comercială, cât și în decizia comercială nr. 142 din
25 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială,
irevocabilă prin decizia comercială nr. 4144/2005 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, s-a reținut fără putință de tăgadă caracterul comercial al
litigiului.
Al doilea motiv de apel a
fost și el găsit neîntemeiat. Convocarea la conciliere la care se referă
apelantul reclamant vizează pretențiile inițiale împotriva intimatei - pârâte,
care au format obiectul dosarului nr. 12795/2003 al aceluiași tribunal. Numai
că în speță apelantul-reclamant deduce judecății o pretenție nouă, anume o
diferență de sumă, întemeiată pe o cauză nouă (răspunderea civilă delictuală,
câtă vreme solicită diferența de sumă cu titlu de damnum emergens) și pe
temeiuri de drept noi, anume actualizarea în funcție de indicii de inflație
stabiliți de I.N.S. Această pretenție are caracter distinct de vechea pretenție
dedusă judecății și nu poate fi considerată drept accesoriu al prețului vechi, întrucât
nu are nici statut de dobândă, nici de penalitate, ea rezultând din operațiunea
de aducere la zi a unei datorii plătite cu întârziere.
Din acest punct de vedere,
susținerea relativă la neincidența prevederilor articolului 720
1
C.
proc. civ., ca și la practica stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția comercială, este nefondată și a fost înlăturată.
Cu privire la al treilea
motiv de apel s-a apreciat că a fost impropriu denumit ca atare de către
apelantul - reclamant, întrucât el a vizat tot natura juridică a litigiului și
s-a considerat a fi, în realitate, un argument în plus adus primului motiv de
apel, argument pe care Curtea l-a înlăturat cu aceeași motivare bazată pe
puterea lucrului judecat a hotărârii prin care s-a stabilit suma de bază a
cărei actualizare se solicită.
În consecință, Curtea de
apel a reținut că instanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt și
a făcut o temeinică aplicare a dispozițiilor articolului 720
1
C.
proc. civ., la speța dedusă judecății.
Împotriva acestei soluții a
declarat apel reclamantul.
Recurentul a invocat
motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în
dezvoltarea lor, recurentul a susținut că hotărârea cuprinde motive
contradictorii și a fost dată cu aplicarea greșită a art. 720
1
C.
proc. civ., în condițiile în care, înainte de promovarea acțiunii ce a vizat
debitul principal, a fost efectuată concilierea directă, iar invocarea art. 72
din Legea nr. 31/1990 este irelevantă în cauză.
Analizând decizia atacată
prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca
nefondat, pentru următoarele considerente:
Cât privește primul motiv de
recurs, pretinsa contradictorialitate a susținerilor cuprinse în motivarea
hotărârii recurate provine din faptul ca instanța de apel a apreciat natura
comerciala a pricinii pornind de la natura litigiului soluționat prin sentința
comerciala nr. 6157/2004, devenită irevocabilă, pe de o parte, iar, pe de altă
parte, a apreciat că cererea care face obiectul prezentului dosar reprezintă o
pretenție noua, care are un caracter distinct și care nu poate fi considerată
accesoriu al pretenției inițiale.
Motivul de recurs este
neîntemeiat deoarece natura comerciala a pricinii nu a fost stabilită în virtutea
caracterului accesoriu al pretenției ce face obiectul prezentului dosar, față
de pretenția soluționată in dosarul nr. 12795/2003. Faptul că izvorul
obligației pretinse in prezentul dosar este același cu izvorul obligației
soluționate in dosarul precedent, nu determina caracterul accesoriu al sumelor
solicitate. Este indiscutabil faptul ca cele doua pretenții au un izvor comun,
insa natura pretențiilor formulate este diferita, fapt evidențiat corect prin
hotărârea instanței de apel.
Cu alte cuvinte, având în
vedere că temeiul pretențiilor recurentului reclamant este contractul de mandat
comercial, rezulta că cererea sa de chemare în judecata este de competenta
instanței comerciale.
Din hotărârile judecătorești
pronunțate în dosarul soluționat irevocabil, instanța de apel a reținut, în mod
corect, faptul ca litigiul care are drept izvor contractul de administrare
încheiat între recurent și bancă are o natură comercială și că această hotărâre
se bucură de autoritate de lucru judecat. Această susținere nu vine să
contrazică cu nimic faptul că cele doua pretenții ale recurentului reclamant,
deși își au izvorul în același act juridic, au un caracter independent,
distinct și că actuala solicitare nu poate fi considerată drept accesoriu al
solicitării anterioare. Recurentul reclamant avea dreptul de a cere, încă de la
data de 9 noiembrie 2001, atât despăgubirile nete, potrivit art. 14 din
contractul de administrare, cât și lipsa de folosință a acestora. Cele doua
pretenții nu au însă caracterul de principal și accesoriu.
În cazul întârzierii în
executarea unei obligații comerciale bănești, debitorul datorează dobânzi.
Regula curgerii de drept a dobânzii în cazul obligațiilor comerciale este
stabilită de art. 43 C. com., potrivit căruia „datoriile comerciale lichide și
plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile”. Deși
dobânzile curg de drept în cazul obligațiilor comerciale lichide și plătibile în
bani acestea trebuie cerute de creditor neputând fi acordate din oficiu.
Și cea de-a doua critică
este nefondată deoarece, referitor la natura pricinii ce a făcut obiectul
dosarului nr. 12795/2003 s-a stabilit in mod irevocabil că aceasta este
comercială.
Natura comercială a acestei
pricini este dată nu numai de izvorul pretinsei obligații, dar și de calitatea
de comerciant pe care o are banca.
Potrivit dispozițiilor art. 4
C. com., în afara faptelor de comerț obiective prevăzute de art. 3 C. com., se
socotesc fapte de comerț și celelalte contracte și obligațiuni ale unui
comerciant, daca nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din
însuși actul. Astfel, acest articol instituie o adevărată prezumție de
comercializate a actelor comerciantului.
În raport de dispozițiile
invocate, de calitatea de comerciant a paratei și fața de obiectul cauzei
rezultă că litigiul este de natură comercială.
În cadrul acestui motiv de
recurs recurentul reia susținerea potrivit căreia întrucât pretenția ce face
obiectul prezentului dosar este accesorie pretenției soluționate în dosarul
precedent nu mai era necesară parcurgere a etapei concilierii și cu privire la
această noua solicitare.
Așa cum s-a arătat deja, că
cele doua pretenții ale recurentului reclamant, respectiv acordarea de
despăgubiri și actualizarea acelei sume sunt doua obligații distincte motiv
pentru care parcurgerea procedurii prealabile era obligatorie.
În atare condiții, este
evident că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 720
1
C. proc. civ.
Pentru aceste considerente,
conform art. 312 C. proc. civ., se va
respinge recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva
deciziei nr. 560 din 14 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 560 din 14 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința
publică, astăzi 24 octombrie 2007.