ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 466/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 466/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față constată:

Prin sentința penală nr.

734/ F din 11 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția

II-a penală, în Dosarul nr. 49375/3/2008, s-a dispus în baza art. 174 – art. 175

lit. c) C. pen. și art. 176 lit. a) C. pen. condamnarea inculpatului L.D.A.

la pedeapsa de 22 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru

săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.

În temeiul art.

217 alin. (1) și (4) C. pen. a fost condamnat același inculpat la

pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

distrugere.

Conform

dispozițiilor art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite

pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai

grea de 22 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., după executarea

pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen. a

fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei

închisorii.

În baza art. 350

C. proc. pen. a fost menținută starea de arest a inculpatului și

dedusă prevenția de la 11 septembrie 2008 la zi, conform art. 88 C. pen.

A fost

obligat inculpatul către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență, Chirurgie

Plastică, Reparatorie și Arsuri la plata sumei de 327,88 lei cu titlu de

despăgubiri civile.

De asemenea,

a fost obligat inculpatul la 3000 lei despăgubiri civile către partea civilă G.F.

În temeiul art.

191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul și la 3500 lei,

cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele:

Inculpatul L.D.A.

și victima L.D., soția sa, locuiau fără forme legale în imobilul

situat în București, sector 5, aparținând părții civile G.F.

Între

soți exista o stare conflictuală generată de absențele repetate

și nejustificate ale victimei din domiciliul comun și

reproșurile făcute acesteia de către inculpat care o bănuia că

întreține relații extraconjugale.

În ziua de 10

septembrie 2008, după ce inculpatul a venit de la serviciu, între cei doi a

avut loc o discuție mai aprinsă; inculpatul a aruncat pe fereastră, în

curtea imobilului, mâncarea pregătită de victimă și i-a adresat acesteia

mai multe injurii. În continuare, inculpatul a luat un recipient în care se

afla benzină și a aruncat conținutul acestuia peste victimă, după

care a aprins focul, cu o brichetă.

O parte din

benzină, s-a împrăștiat în cameră, pe mobilier și îmbrăcămintea

inculpatului.

În momentul

contactului cu flacăra, benzina a luat foc, provocând o explozie ce a condus la

spargerea ferestrei și plafoanelor camerelor, precum și la

incendierea victimei.

Inculpatul a

abandonat victima cuprinsă de flăcări, fugind în curte și apoi în stradă,

după care s-a prezentat la organele de poliție. Deoarece prezenta urme de

arsură, fiind și el afectat de explozie, inculpatul a fost transportat la

spital de organele de poliție.

Victima a

rămas în imobil unde a fost găsită până la venirea pompierilor de vecinii

alertați de zgomotul exploziei, de flăcările care cuprinseseră

apartamentul și fumul gros care ieșea prin ușa imobilului.

Victima a

fost găsită în locuință, căzută în mijlocul camerei și arsă aproape

în întregime, dar încă în viață; a fost transportată cu ambulanța la

Spitalul de Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri unde a decedat după

24 ore de la internare.

Prin raportul

medico-legal de necropsie nr. A3/1470/2008 întocmit de Institutul Național

de Medicină Legală M.M. s-a stabilit că moartea victimei a fost violentă

și s-a datorat arsurilor prin flacără gr. II-III, circa 97% suprafață

corporală, între leziunile postcombustionale constatate și deces existând

legătură directă de cauzalitate.

Pe baza

probelor administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării

judecătorești, prima instanță a constatat că inculpatul se face

vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa și că

acestea se încadrează în dispozițiile art. 174 - 175 lit. c) și art. 176

lit. a) C. pen. și ale art. 217 alin. (1) și (4) C. pen.

S-a

reținut în acest sens că inculpatul a avut o atitudine relativ sinceră în

cursul procesului, recunoscând parțial comiterea faptei în încadrarea din

rechizitoriu.

Astfel,

inculpatul a recunoscut că a aruncat cu benzină peste victimă însă a prezentat

mai multe variante în ceea ce privește sursa de aprindere a focului.

În unele

declarații, inculpatul a arătat că atât el cât și victima aveau

țigările aprinse în mână în momentul aprinderii focului, iar în altele că

numai victima fuma atunci când a împroșcat-o cu benzină.

Instanța

a constatat că niciuna din variantele prezentate de inculpat nu erau de natură

a înlătura concluzia că acesta urmărise suprimarea vieții victimei, prin

incendiere.

O primă

observație a fost aceea că incendiul nu putea fi provocat decât de o

flacără și nu de o țigară aprinsă având în vedere forța

exploziei.

În legătură

cu acest aspect, s-a arătat că dacă benzina ar fi fost aprinsă de la o

țigară, aprinderea nu îmbrăca forma unei explozii, așa cum întâmplase

în cauză, unde aprinderea focului fusese spontană și pe o suprafață

mare.

De asemenea,

instanța a arătat că indiferent de sursa focului, intenția directă a

inculpatului de a suprima viața victimei prin incendiere rezulta din

celelalte împrejurări care au succedat exploziei.

S-a

reținut că, după stingerea incendiului, deși se afla într-o stare de

suferință puternică, ca urmare a arsurilor pe care le prezenta pe întreaga

suprafață a corpului, victima a reușit să-i spună martorei N.V. că

fost stropită cu ceva de către inculpat și că apoi acesta i-a dat foc.

S-a mai

reținut că suferințele victimei s-au prelungit în spital mai mult de

24 ore până la deces, moartea fiind violentă și datorată șocului

postcombustional consecutiv arsurilor prin flacără gr.II-III, pe circa 97% din

suprafața corporală.

Având în

vedere modalitatea în care inculpatul a înțeles să suprime viața

victimei, prin cauzarea unor suferințe puternice prelungite în timp,

altele decât cele care însoțesc moartea violentă, activitatea

infracțională desfășurată de inculpat a fost încadrată în

dispozițiile art. 174 – art. 175 lit. c) și art. 176 lit. a) C. pen.,

reținându-se că omorul asupra victimei s-a săvârșit prin cruzimi.

Inculpatul a

încercat să se apere de acuzația de omor deosebit de grav, susținând

că victima a refuzat să se salveze, alegând să rămână în imobilul cuprins de

flăcări și că respectiva decizie putea fi influențată de stare de

ebrietate a victimei, acesta fiind consumatoare de alcool.

Teza avansată

în apărare a fost înlăturată de instanță care a reținut că victima

avea introdusă în picior o tijă metalică, de care inculpatul avea

cunoștință, și ca acest fapt să nu-i fi permis să se deplaseze

rapid pentru a ieși din cameră; oricum, în acel moment, corpul victimei

era cuprins de flăcări.

De asemenea,

analiza toxicologică a sângelui efectuată în cadrul examenului medico-legal de

necropsie a stabilit că victima nu consumase alcool.

Tot astfel a

fost înlăturată și solicitarea inculpatului de a se reține în

favoarea sa circumstanța provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

S-a arătat în

acest sens că pretinsa infidelitate a victimei nu constituia o acțiune de

felul celor enumerate în art. 73 lit. b) C. pen. și nu se dovedise în

cauză ca aspectul invocat să fi produs în psihicul inculpatului o asemenea tulburare

sau emoție încât să-i răpească controlul asupra acțiunilor sale

și să suprime viața victimei prin cruzime.

La

individualizarea judiciară a pedepsei, instanța a avut în vedere

modalitatea concretă de săvârșire a faptei, urmarea produsă și

circumstanțele personale ale inculpatului.

S-a apreciat

că o pedeapsă orientată spre maximul special prevăzut de lege este de natură a

asigura reeducarea inculpatului.

Sub aspectul

laturii civile, constatând pe deplin dovedite pretențiile civile formulate

de partea vătămată G.F., proprietarul imobilului distrus de incendiul provocat

de inculpat, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 14 C.

proc. pen. și art. 998 – art. 999 C. civ., dispunând obligarea

inculpatului la plata sumei de 3000 lei către această parte civilă și la

327,88 lei, despăgubiri civile către Spitalul Clinic de Urgență, Chirurgie

Plastică, Reparatorie și Arsuri, reprezentând costul cheltuielilor de

spitalizare ocazionate de internarea victimei L.D.

Hotărârea pronunțată în

cauză a fost atacată cu apel de către inculpat și partea civilă G.F.

Prin apelul declarat de

inculpatul L.D.A., s-a arătat că judecata în primă instanță a avut loc cu

încălcarea dreptului la apărare, prin substituirea apărătorului ales al

inculpatului cu un avocat desemnat din oficiu după repunerea cauzei pe rol,

fără a exista motive întemeiate sau urgență în acest sens.

Nerespectarea dreptului la

apărare a fost invocată de inculpat și în raport de faptul că la

pronunțarea soluției, prima instanță nu ar fi avut în vedere

concluziile scrise depuse de avocatul ales, deși amânarea pronunțării

se dispusese tocmai pe acest motiv.

De asemenea, a fost

criticată greșita nereținere în favoarea inculpatului a

circumstanței provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., arătându-se

că inculpatul era victima comportamentului necorespunzător al soției

și că acest fond, de permanentă tensiune, inculpatul a cedat,

săvârșind fapta ce i se impută.

O altă critică adusă

hotărârii primei instanțe a vizat greșita încadrare juridică a

faptelor, susținându-se că acestea au fost comise din culpă.

S-a arătat că inculpatul a

stropit victima cu benzină, însă focul a pornit de la țigara aprinsă a

victimei și, deși acesta a încercat să o salveze, victima a refuzat,

alegând să nu se îndrepte spre ieșire, așa cum era normal.

În subsidiar, inculpatul a

solicitat reindividualizarea pedepsei, prin reținerea circumstanțelor

atenuante prevăzute de art. 74 lit. a), b) și c) C. pen.

Apelul declarat de partea

civilă G.F. nu a fost motivat în scris și nici susținut oral.

Prin Decizia penală nr. 251

din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I-a

penală, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri declarate în cauză.

Cu referire la prima critică

invocată de inculpat privind judecarea cauzei cu încălcarea dreptului la

apărare, instanța de apel a constatat că aceasta nu este întemeiată,

reținând în acest sens următoarele:

Cauza în fond la prima

instanță fusese dezbătută la termenul din 24 iulie 2009, când avocatul

ales al inculpatului, prezent în instanță, a formulat concluzii în

fața instanței, pronunțarea fiind amânată la cererea acestuia,

pentru depunerea de note scrise, la 28 iulie 2009.

La termenul acordat, cauza a

fost repusă pe rol în vederea obținerii relațiilor necesare

soluționării complete a laturii civile, cu referire la cheltuielile de

spitalizare ocazionate de internarea victimei în Spitalul Clinic de Chirurgie

Plastică, Reparatorie și Arsuri, conform foii de observație din 10

septembrie 2008.

Termenul de judecată a fost

stabilit în cauză pentru data de 7 septembrie 2009, iar termen intermediar,

pentru discutarea stării de arest a inculpatului, la 20 august 2009.

Pe baza lucrărilor din

dosar, instanța de apel a constatat că la termenul intermediar fixat,

inculpatul nu a fost asistat de apărătorul său ales, care a lipsit din

instanță, starea de arest fiind discutată în prezența unui avocat

desemnat din oficiu. Inculpatul nu a formulat obiecții cu privire la

asistența juridică din oficiu și nici cereri în legătură cu starea de

arest.

La termenul stabilit pentru

reluarea dezbaterilor, din 7 septembrie 2009, apărătorul ales al inculpatului a

lipsit din nou, motiv pentru care asistența juridică în cauză a fost

asigurată de același avocat din oficiu.

După formularea concluziilor

de către reprezentantul M.P. și avocatul din oficiu pentru inculpat, în

ultimul cuvânt, acesta a arătat că dorește amânarea procesului pentru

lipsa apărătorului său ales.

În raport de situația

expusă, instanța de apel a constatat că judecarea cauzei cu asistarea

inculpatului de către un avocat din oficiu a fost determinată de însăși

conduita inculpatului și a apărătorului său ales și că propria culpă

nu poate fi invocată valabil în susținerea cererii privind pretinsa

încălcare a dreptului la apărare în proces.

S-a arătat în acest sens că

inculpatul avea cunoștință despre faptul repunerii cauzei pe rol,

fiind prezent la termenul intermediar fixat pentru discutarea stării de arest,

și cu toate acestea nu a luat legătura cu avocatul său ales pentru a-i

asigura asistența juridică la termenul la care era programată reluarea

dezbaterilor în proces.

De asemenea, s-a arătat că

nici la termenul de dezbateri, inculpatul nu a formulat o cerere de amânare

pentru lipsa avocatului său ales, deși fusese întrebat expres dacă are

cereri sau excepții de invocat, o asemenea cerere fiind formulată în

cadrul ultimului cuvânt acordat inculpatului, după formularea concluziilor în

cauză.

Tot astfel, s-a arătat că

avocatul ales al inculpatului avea obligația de a verifica soluția

pronunțată de instanță și în acest context să constate că

procesul fusese repus pe rol și că îi revenea în continuare sarcina de a

asigura asistența pentru inculpat.

S-a mai reținut și

că apărătorul ales al inculpatului nu a informat instanța cu privire la

neprezentarea în proces și că la dosarul cauzei nu exista nicio cerere de

amânare în acest sens.

În aceste condiții,

reținând și că, în caz de absență, avocatul ales avea

obligația de a-și asigura substituirea, instanța de apel a

constatat că judecarea cauzei în prezența avocatului desemnat din oficiu

pentru inculpat a fost necesară și justificată în raport de prevederile art.

171 C. proc. pen.

Totodată, instanța de

apel a constatat că susținerile formulate în apărare, inclusiv cele

cuprinse în notele de concluzii scrise au fost analizate de prima

instanță, constatare rezultată din examinarea considerentelor hotărârii

pronunțate în cauză.

Nefondate au fost apreciate

și celelalte critici ale inculpatului.

Cu privire la

susținerea că nu inculpatul a incendiat victima, instanța de apel a

reținut că din planșele foto depuse la dosar și conținutul

procesului-verbal de cercetare la fața locului rezulta că pe podeaua

încăperii unde era căzută victima, a fost găsită o sticlă de plastic, dopul

acesteia, separat, și o brichetă deformată de căldură.

Conform procesului verbal de

sesizare din 10 septembrie 2008, inculpatul s-a prezentat la sediul

poliției, la orele 19,50, și a anunțat că imobilul în care

locuia a luat foc în condiții necunoscute, iar soția sa a rămas

înăuntru.

Întrucât inculpatul prezenta

arsuri superficiale la nivelul feței, a fost transportat la spital; de

asemenea, s-a constatat că inculpatul prezenta arsuri și la nivelul

brațelor.

Echipajul de poliție

s-a deplasat la adresa indicată de inculpat unde a fost identificat martorul I.N.M.,

locatar al aceluiași imobil, care a arătat că la orele 19,40 a auzit

scandal și o bufnitură puternică din locuința părților; martorul

a deschis ușa apartamentului său, situat la etajul 2 al imobilului,

și l-a văzut pe inculpat părăsind în grabă încăperea în timp ce victima

ardea în flăcări, pe podeaua camerei. Martorul a aruncat cu apă asupra victimei

și apoi a anunțat serviciul de urgență.

De asemenea, s-a

reținut că în timp ce victima era internată în spital, a putut vorbi cu

unul dintre polițiștii care efectuau cercetări în cauză, spunându-i

acestuia că, pe fondul unor neînțelegeri, inculpatul a luat din debara o

sticlă cu benzină pe care a turnat-o pe ea și i-a dat foc, după care a

părăsit încăperea.

Constatarea

tehnico-științifică efectuată în cauză a stabilit că recipientul din

plastic ridicat din locuința părților conținea hidrocarburi.

Și partea civilă G.F.,

aflat în curtea locuinței, a declarat că l-a văzut pe inculpat trecând pe

lângă el și a auzit țipetele de ajutor ale victimei, fiica sa.

Aspectele relatate de partea

civilă au fost confirmate și de martorul I.M.

Pe baza declarațiilor

martorilor audiați și a împrejurărilor în care s-au petrecut faptele,

instanța de apel a constatat că inculpatul a urmărit uciderea victimei,

prin incendierea acesteia, victima neavând practic timp să reacționeze

și să se salveze.

De asemenea, s-a constatat

că inculpatul a părăsit în mod deliberat locuința după producerea

incendiului, abandonând victima în flăcări și că singurul ajutor de care a

beneficiat aceasta a fost cel acordat de colocatarii imobilului.

A fost înlăturată și

susținerea inculpatului privind posibila intenție a victimei de a se

sinucide, reținându-se că incendiul fusese provocat de o explozie, fapt ce

confirma varianta că inculpatul folosise bricheta pentru a aprinde focul.

S-a concluzionat că prima

instanță reținuse corect starea de fapt, vinovăția inculpatului

și încadrarea juridică, neexistând elemente care să confirme

susținerea inculpatului că ar fi acționat din culpă și nu cu

intenție în săvârșirea faptelor.

Instanța de apel a

arătat că inculpatul a prevăzut și cel puțin a acceptat rezultatul

socialmente periculos pentru viața victimei atâta timp cât a stropit-o cu

benzină și a pornit focul.

Mai mult, deși a avut

posibilitatea de a ajuta victima, nu a acționat în niciun mod, părăsind

încăperea și lăsând victima în flăcări.

Victima a decedat ca urmare

a arsurilor provocate de incendiu, pe aproape întreaga suprafață a

corpului.

În aceste condiții,

instanța de apel a constatat că pedeapsa aplicată de prima instanță

este prea blândă raportat la gravitatea deosebită a faptei.

S-a arătat și că

atitudinea inculpatului după săvârșirea faptei a fost de totală

indiferență față de victimă, pe care a lăsat-o să ardă în flăcări,

iar în fața organelor judiciare a avut o poziție de

nerecunoaștere și de culpabilizare a victimei, prin diferite

afirmații, de felul că aceasta se afla în stare de ebrietate, deși

raportul medico-legal de necropsie stabilise că victima nu consumase deloc

alcool.

S-a constatat astfel că

inculpatul nu își asumă sub nicio formă fapta și gravitatea acesteia,

motiv pentru atitudinea sa procesuală nu putea fi reținută ca temei de

reducere a pedepsei aplicate.

În ceea ce privește

apelul declarat de partea civilă G.F., s-a constat că prima instanță

soluționase favorabil acțiunea civilă exercitată în procesul penal,

stabilind în sarcina inculpatului obligația de acoperire integrală a

prejudiciului cauzat și solicitat de partea civilă, prin distrugerea

locuinței și a bunurilor în incendiu.

Pentru toate aceste motive,

ambele apelurile formulate în cauză au fost respinse, ca nefondate, prin

decizia Curții de Apel București.

Și împotriva acestei

decizii și, în esență, pentru aceleași motive, în termen legal,

a declarat recurs inculpatul L.D.A., invocând cazurile de casare prevăzute de art.

385

9

pct. 6, 14 și 17 C. proc. pen.

În cadrul cazului de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 6 C. proc. pen. a fost reiterată critica

referitoare la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului la termenul când

s-a judecat cauza în fond, prin substituirea avocatului ales al inculpatului cu

un apărător desemnat din oficiu, dispoziție ce a avut drept

consecință o apărare pur formală pentru inculpat, avocatul din oficiu

neavând timpul necesar pentru studiul și cunoașterea pieselor de la

dosar.

S-a solicitat să se constate

că, procedându-se în acest mod, au fost încălcate dispozițiile legale

referitoare la dreptul la apărare al inculpatului în procesul penal, încălcare ce

atrage nulitatea absolută a hotărârii instanței de fond, conform art. 197 alin.

(2) și (3) C. proc. pen.

În susținerea cazului

de casare privitor la greșita stabilire a pedepsei, s-a invocat omisiunea

instanțelor de a reține în favoarea inculpatului circumstanța

săvârșirii faptei în stare de provocare din partea victimei.

S-a arătat de către inculpat

că relațiile dintre el și victimă erau tensionate; victima plecase în

străinătate fără acordul său, iar de la revenirea în țară era total

schimbată, obișnuind să lipsească din domiciliul comun și să consume

alcool. Potrivit inculpatului, în ziua incidentului, victima i-ar fi

reproșat lipsa performanțelor sexuale, comparându-l în acel sens cu

alți iubiți de-ai săi.

În aceste condiții,

inculpatul a reacționat, aruncând conținutul recipientului înspre

victimă, fără a provoca el însuși aprinderea focului.

S-a mai susținut că

victima nu avea un handicap locomotor sever, ci mai degrabă un defect de ordin

estetic și că în momentul declanșării focului, aceasta a refuzat să

se salveze.

Ca urmare, s-a arătat că

moartea victimei s-a datorat într-o oarecare măsură și propriei atitudinii

avute după declanșarea focului, prin refuzul victimei de a se autoevacua

din imobil ori de a solicita ajutor, comportament atipic unei persoane aflate

în situația sa.

Cu această argumentare,

invocându-se cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., s-a solicitat schimbarea de încadrare juridică în

infracțiunea de omor din culpă prevăzută de art. 178 C. pen., susținându-se

că inculpatul nu a intenționat uciderea victimei.

Examinând cauza în raport de

criticile formulate și cazurile de casare invocate, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că recursul inculpatului nu este

fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:

Nulitatea hotărârii

pronunțate în fond se invocă în raport de dispoziția instanței

privind substituirea apărătorului ales al inculpatului la termenul de dezbateri

din 7 septembrie 2009 și modul în care avocatul desemnat din oficiu a apărat

interesele inculpatului.

S-a arătat că

dispoziția de substituire a apărătorului ales nu a ținut seama de

opoziția inculpatului și că avocatul numit din oficiu nu a asigurat o

apărare efectivă în caz, având în vedere că îl asista pentru prima oară în proces

pe inculpat și nu cunoștea îndeajuns piesele dosarului.

Înalta Curte constată că la

judecata în primă instanță, inculpatul a beneficiat de serviciile unui

apărător ales până la termenul din 24 iulie 2009, când procesul s-a judecat în

fond.

Încheierea de dezbateri

întocmită în cauză atestă faptul că apărătorul ales al inculpatului a formulat

ample concluzii pe fondul acuzațiilor și că, la cererea sa,

pronunțarea hotărârii finale a fost amânată în vederea depunerii de note

scrise.

La termenul stabilit pentru

pronunțarea hotărârii, judecătorul cauzei a dispus repunerea procesului pe

rol, dispoziție justificată de necesitatea completării probatoriului prin

solicitarea de relații de la administrația Spitalului Clinic de

Urgențe și Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri, constituit

parte civilă în cauză, cu privire la cuantumul cheltuielilor de spitalizare

ocazionate de îngrijirile medicale acordate victimei presupusei

infracțiunii de omor.

Actele dosarului confirmă

că, după repunerea procesului pe rol, nu au fost administrate alte probatorii

și nu s-au dispus alte măsuri, cu excepția celei privind cheltuielile

de spitalizare efectuate de unitatea spitalicească constituită parte civilă în

cauză.

De asemenea, dându-se

eficiență dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen., a fost

stabilit termen intermediar în cauză pentru data de 20 august 2009 în vederea

discutării stării de arest a inculpatului.

Apărătorul ales al

inculpatului nu s-a prezentat la termenul acordat în acest sens, iar inculpatul

a consimțit să fie asistat de un avocat numit din oficiu.

De altfel, cu privire la

asistența juridică din oficiu asigurată pentru termenul intermediar nici

nu s-au formulat obiecțiuni în cauză de către inculpat.

La termenul din 7 septembrie

2008, când au avut loc dezbaterile în fond după repunerea cauzei pe rol,

apărătorul ales al inculpatului a lipsit de asemenea nejustificat din

instanță, astfel încât asistența juridică pentru inculpat a fost

asigurată tot de un avocat numit din oficiu.

Încheierea de dezbateri nu

confirmă opoziția inculpatului de a fi asistat de avocatul desemnat din

oficiu, prealabil acordării cuvântului părților pe fondul cauzei; o

asemenea opoziție a fost formulată numai în cadrul acordării ultimului

cuvânt al inculpatului, moment procesual prevăzut distinct și situat în

timp după închiderea oricăror dezbateri.

Or, inculpatul avea

posibilitatea de a refuza asistența juridică din oficiu până la închiderea

dezbaterilor.

Se reține în acest sens

că înainte de a se acorda cuvântul părților în dezbaterea finală,

inculpatul a fost întrebat dacă mai are cereri de formulat în proces, cererea

de amânare a judecății pe motivul neprezentării apărătorului ales,

constituind o cerere prealabilă acordării cuvântului în fond.

Nici faptul că inculpatul nu

are pregătire de ordin juridic nu poate fi reținută ca justificare pentru

neformularea în termen a cererii de amânare pentru lipsa apărătorului ales,

realitatea demonstrând că, dimpotrivă, persoanele de o condiție

asemănătoare, refuză de o manieră extrem de fermă dezbaterea oricărei chestiuni

în lipsa avocatului ales, chiar și pentru cazul în care le-ar fi

ușurată propria situație în proces, tocmai ca urmare a

imposibilității de a înțelege efectele juridice ale problemelor puse

în discuție.

Ca urmare, instanța de

fond nu avea obligația de a repune cauza pe rol, pe temeiul cererii

inculpatului privind amânarea judecății formulată în ultimul cuvânt.

Dispoziția

instanței de a reține cauza în pronunțare ulterior acestui

moment, nu a nesocotit dreptul la apărare al inculpatului nici pentru faptul că

în cadrul dezbaterilor în fond nu s-au formulat alte concluzii, părțile

menționând pe rând că își mențin concluziile formulate anterior.

Singurul element de noutate

l-a constituit exprimarea poziției părților cu privire la decontul

cheltuielilor de spitalizare depus de partea civilă, după repunerea cauzei pe

rol.

Chestiunea în discuție

era însă subsecventă și subsidiară rezolvării în fond a acțiunii

penale și nu necesita un punct de vedere elaborat din partea avocatului

numit din oficiu.

Că acest aspect nu era de

importanță pentru inculpat o dovedește și faptul că

acțiunea civilă exercitată de unitatea spitalicească în proces nu a fost

contestată de inculpat în căile de atac de care a uzat în cauză.

În ceea ce privește

latura penală a procesului, apărătorul ales al inculpatului a avut

posibilitatea de a formula concluzii în cauză și de a depune note scrise

înainte de repunerea pe rol, apărări ce au fost analizate de instanță

și examinate separat în considerentele sentinței pronunțate.

În condițiile în care

situația de fapt dedusă judecății nu a fost cu nimic modificată după

repunerea cauzei pe rol, formularea de concluzii suplimentare nu era necesară,

în mod obiectiv.

De asemenea, Înalta Curte

împărtășește fără rezerve observațiile instanței de apel

formulate în legătură obligațiile ce reveneau avocatului ales al

inculpatului, pe temeiul mandatului primit în proces.

În raport de considerentele

arătate, Înalta Curte constată că, în caz, dreptul la apărare al inculpatului a

fost respectat.

Examinând cauza în raport de

celelalte critici formulate în recursul inculpatului, Înalta Curte constată că

și acestea sunt nefondate.

Inculpatul susține că

nu a intenționat uciderea victimei și că rezultatul socialmente

periculos pentru viață s-a produs din motive ce nu-i sunt imputabile, atât

pentru faptul că nu el ar fi declanșat aprinderea focului, care ar fi

pornit de la o țigară aprinsă, cât și pentru aceea că, ulterior

acestui moment, victima ar fi refuzat să se salveze, hotărând să rămână în

imobil și să nu solicite ajutor.

Probele administrate în

cauză demonstrează însă că inculpatul a urmărit uciderea victimei, iar

modalitatea în care acesta a acționat nu a lăsat nicio șansă de

supraviețuire victimei.

Astfel, se

reține că pe fondul relațiilor tensionate existente între părți,

determinate în opinia inculpatului de comportamentul necorespunzător al

victimei, care obișnuia să consume alcool, să lipsească de acasă și

să întrețină relații extraconjugale, în ziua de 10 septembrie 2008,

după ce inculpatul a venit de la serviciu, între părți a izbucnit o

ceartă, inculpatul adresând injurii victimei și aruncând pe fereastră

mâncarea pregătită de aceasta.

Potrivit,

recunoașterii inculpatului și relatărilor victimei, imediat după

incident și în timpul celor 24 ore cât a supraviețuit incendiului,

acesta a luat un recipient în care se afla în amestec și produs petrolier

de tipul benzinelor, al cărui conținut l-a aruncat peste victimă; o parte

din amestecul inflamabil s-a împrăștiat în cameră, pe mobilier și

îmbrăcămintea inculpatului.

Rezultă,

așadar, că cel care a creat condițiile producerii incendiului a fost

inculpatul.

Cu referire

la acest aspect, este de menționat că, inițial, inculpatul a declarat

în fața organelor de poliție că nu avea cunoștință de cauza

care determinase producerea incendiului.

Ulterior,

și-a nuanțat declarațiile, recunoscând că el a fost cel care a

împrăștiat amestecul inflamabil, dar că această acțiune nu ar fi

urmărit incendierea victimei.

S-a

menționat în acest sens că victima a fost cea care ar fi afirmat în cadrul

discuției contradictorii avute în ziua incidentului că și-ar da foc

dacă ar putea, referindu-se la starea sa de degradare în care ajunsese să

trăiască și că, în acest context, inculpatul a luat sticla cu benzină pe

care o avea în locuință și pe care o folosea la prepararea unei

soluții medicinale și a aruncat-o în cameră, conținutul acesteia

vărsându-se pe covor și stropind în cădere și hainele victimei.

Leziunile

prezentate pe corpul victimei nu lasă însă nicio îndoială cu privire la

modalitatea în care s-au petrecut faptele.

Raportul

medico-legal de necropsie a stabilit că victima prezenta arsuri grave pe circa

97% din suprafață corporală.

Or, dacă

victima ar fi fost numai atinsă de stropii în cădere ai amestecului inflamabil

din recipient nu putea înregistra arsuri de o asemenea amploare, situate pe

întreaga suprafață corporală.

Dimpotrivă,

faptul constatat demonstrează că victima a fost ținta acțiunii

conștiente a inculpatului, care a împrăștiat o cantitate suficientă

de amestec inflamabil asupra acesteia, urmărind astfel uciderea ei, prin

incendiere și neluarea niciunei măsuri în vederea stingerii focului.

Se

reține, de asemenea, că însăși victima a declarat că inculpatul a

turnat benzină peste ea după care i-a dat foc și a părăsit încăperea.

Faptul că

după declanșarea focului, inculpatul a fugit din locuință,

deplasându-se la poliție unde a declarat că nu cunoștea cauzele

producerii incendiului, în loc de a solicita ajutorul vecinilor și de a

încerca stingerea focului în care ardea soția sa, demonstrează că acesta a

acționat în baza rezoluției de a ucide victima și a urmărit prin

acțiunile sale suprimarea vieții acesteia.

Inculpatul a

fost cel care a declanșat și aprinderea focului, observațiile

primei instanțe făcute pe marginea acestui aspect fiind perfect corecte în

circumstanțele cazului.

Astfel,

și în opinia Înaltei Curți, incendiul nu putea fi provocat decât de o

flacără și nu de o țigară aprinsă, având în vedere forța

exploziei. Dacă amestecul cu benzină ar fi fost aprins de la o țigară,

aprinderea nu îmbrăca forma unei explozii.

Or, în

speță, aprinderea focului fusese spontană și pe o suprafață

mare.

Întreaga

activitate desfășurată de inculpat - turnarea pe hainele victimei a

amestecului inflamabil, urmată de aprinderea focului, relevă prin ea

însăși, rezultatul său inevitabil, moartea victimei, consecință pe

care nu numai că a prevăzut-o, dar a și urmărit-o, având în vedere și

atitudinea inculpatului, de totală indiferență față de victimă, după

săvârșirea faptei.

Modalitatea

în care a acționat inculpatul a pus victima în imposibilitate de a

reacționa și de a se salva.

Rezultă,

așadar, că în mod corect a fost reținută în cauză încadrarea

prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) și art. 176 lit. a) C. pen.,

omorul deosebit de grav fiind dat de modalitatea în care inculpatul a

înțeles să suprime viața victimei, prin cauzarea unor suferințe

puternice prelungite în timp, altele decât cele care însoțesc moartea

violentă.

Inculpatul a

acționat asupra victimei din gelozie, bănuind-o că întreține

relații în afara căsătoriei.

S-a

susținut de către inculpat că săvârșirea faptei s-a datorat

atitudinii provocatorii a victimei care, în ziua incidentului, i-ar fi

reproșat lipsa performanțelor sexuale, comparându-l în acel sens cu

alți parteneri de-ai săi.

Nu au fost

dovedite însă pretinsele reproșuri ale victimei făcute inculpatului în

momentele anterioare producerii incidentului.

S-a dovedit

numai că relațiile din părți erau conflictuale și că ele aveau

ca punct de plecare refuzul victimei de a continua desfășurarea

raporturilor de familie în condiții normale.

Săvârșirea

faptei pe fondul unei stări conflictuale mai vechi nu poate avea însă

semnificația unei provocări în sensul art. 73 lit. b) C. pen., în lipsa

altor elemente de fapt care să determine concluzia că inculpatul a acționat sub

impulsul unei puternice tulburări sau emoții produse în psihicul său de

comportamentul ilicit și actual al victimei.

Conflictul

preexistent dintre inculpat și victimă și mai ales cauzele care l-au

generat justifică mai degrabă concluzia că inculpatul a acționat stăpânit

de gelozie și de neputința de a corija comportamentul general al

victimei față de relația lor de familie.

De asemenea,

Înalta Curte constată că în cauză nu există temeiuri de reducere a pedepsei,

având în vedere contextul de săvârșire a faptei și modul în care inculpatul a

acționat, suprimând viața victimei.

Ca urmare,

hotărârile pronunțate în cauză nu sunt supuse cazurilor de casare invocate

în susținerea recursului.

Așa

fiind, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul

inculpatului L.D.A. va fi respins, ca nefondat, și obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

L.D.A. împotriva Deciziei penale nr. 251 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel

București, secția I penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata

reținerii și arestării preventive de la 11 septembrie 2008 la 8 februarie 2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 8 februarie 2010.