ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1907/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1907/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra contestației în

anulare de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 466 de la 8 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 49375/3/2008 a

fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.D.A. împotriva Deciziei

penale nr. 251 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală.

S-a dedus din pedeapsa

aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 11

septembrie 2008 la 8 februarie 2010.

A fost obligat recurentul

inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.

Pentru a decide astfel,

instanța supremă, ca instanță de recurs a reținut că prin sentința penală nr. 734/F

din 11 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală,

în Dosarul nr. 49375/3/2008 s-a dispus în baza art. 174-175 lit. c) C. pen. și art.

176 lit. a) C. pen. condamnarea inculpatului L.D.A. la pedeapsa de 22 ani

închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor

deosebit de grav.

În temeiul art. 217 alin. (1)

și (4) C. pen. a fot condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere.

Conform dispozițiilor art. 33

lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate

inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 22 ani

închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) și b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen. a

fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii.

În baza art. 350 C. proc.

pen. a fost menținută starea de arest a inculpatului și dedusă prevenția de la

11 septembrie 2008 la zi, conform art. 88 C. pen.

A fost obligat inculpatul

către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență, Chirurgie Plastică, Reparatorie

și Arsuri la plata sumei de 327,88 lei cu titlu de despăgubiri civile.

De asemenea, a fost obligat

inculpatul la 3000 lei despăgubiri civile către partea civilă G.F.

În temeiul art. 191 alin. (1)

C. proc. pen. a fost obligat inculpatul și la 3500 lei, cheltuieli judiciare

statului.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut în fapt că inculpatul L.D.A. și victima L.D.,

soția sa, locuiau fără forme legale în imobilul situat în București, strada S.M.,

sector 5, aparținând părții civile G.F.

Între soți exista o stare

conflictuală generată de absențele repetate și nejustificate ale victimei din

domiciliul comun și reproșurile făcute acesteia de către inculpat care o bănuia

că întreține relații extraconjugale.

În ziua de 10 septembrie

2008, după ce inculpatul a venit de la serviciu, între cei doi a avut loc o

discuție mai aprinsă; inculpatul a aruncat pe fereastră, în curtea imobilului,

mâncarea pregătită de victimă și i-a adresat acesteia mai multe injurii. În

continuare, inculpatul a luat un recipient în care se afla benzină și a aruncat

conținutul acestuia peste victimă, după care a aprins focul, cu o brichetă.

O parte din benzină, s-a

împrăștiat în cameră, pe mobilier și îmbrăcămintea inculpatului.

În momentul contactului cu

flacăra, benzina a luat foc, provocând o explozie ce a condus la spargerea

ferestrei și plafoanelor camerelor, precum și la incendierea victimei.

Inculpatul a abandonat

victima cuprinsă de flăcări, fugind în curte și apoi în stradă, după care s-a

prezentat la organele de poliție. Deoarece prezenta urme de arsură, fiind și el

afectat de explozie, inculpatul a fost transportat la spital de organele de

poliție.

Victima a rămas în imobil unde

a fost găsită până la venirea pompierilor de vecinii alertați de zgomotul

exploziei, de flăcările care cuprinseseră apartamentul și fumul gros care ieșea

prin ușa imobilului.

Victima a fost găsită în

locuință, căzută în mijlocul camerei și arsă aproape în întregime, dar încă în

viață; a fost transportată cu ambulanța la Spitalul de Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri unde a decedat după 24 ore de la internare.

Prin raportul medico-legal

de necropsie întocmit de Institutul Național de Medicină Legală M.M. s-a

stabilit că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat arsurilor prin

flacără gr. II-III, circa 97 % suprafață corporală, între leziunile

postcombustionale constatate și deces existând legătură directă de cauzalitate.

Pe baza probelor administrate

în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, prima

instanță a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptelor

reținute în sarcina sa și că acestea se încadrează în dispozițiile art. 174-175

lit. c) și art. 176 lit. a) C. pen. și ale art. 217 alin. (1) și (4) C. pen.

De asemenea, au fost

evidențiate din considerentele sentinței pronunțate de prima instanță,

argumentele privind vinovăția inculpatului prin raportare la mijloacele de

probă administrate, referirile la individualizarea pedepsei aplicate, precum și

la latura civilă a cauzei.

S-a mai menționat faptul că

hotărârea pronunțată în cauză a fost atacată cu apel de către inculpat și

partea civilă G.F.

Prin apelul declarat de

inculpatul L.D.A. s-a arătat că judecata în prima instanță a avut loc cu

încălcarea dreptului la apărare, prin substituirea apărătorului ales al

inculpatului cu un avocat desemnat din oficiu după repunerea cauzei pe rol,

fără a exista motive întemeiate sau urgență în acest sens.

Nerespectarea dreptului la

apărare a fost invocată de inculpat și în raport de faptul că la pronunțarea

soluției, prima instanță nu ar fi avut în vedere concluziile scrise depuse de

avocatul ales, deși amânarea pronunțării se dispusese tocmai pe acest motiv.

De asemenea, a fost

criticată greșita nereținere în favoarea inculpatului a circumstanței

provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., arătându-se că inculpatul era

victima comportamentului necorespunzător al soției și că acest fond, de

permanentă tensiune, inculpatul a cedat, săvârșind fapta ce i se impută.

O altă critică adusă

hotărârii primei instanțe a vizat greșita încadrare juridică a faptelor,

susținându-se că acestea au fost comise din culpă.

S-a arătat că inculpatul a

stropit victima cu benzină, însă focul a pornit de la țigara aprinsă a victimei

și, deși acesta a încercat să o salveze, victima a refuzat, alegând să nu se

îndrepte spre ieșire, așa cum era normal.

În subsidiar, inculpatul a

solicitat reindividualizarea pedepsei, prin reținerea circumstanțelor atenuante

prevăzute de art. 74 lit. a), b) și c) C. pen.

Apelul declarat de partea

civilă G.F. nu a fost motivat în scris și nici susținut oral.

Prin Decizia penală nr. 251

din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I-a penală, au fost

respinse, ca nefondate, ambele apeluri declarate în cauză, fiind prezentate în

considerentele hotărârii menționate, argumentele instanței de apel, față de

criticile formulate de apelanți.

Și, împotriva acestei

decizii și, în esență, pentru aceleași motive, în termen legal, a declarat

recurs inculpatul L.D.A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 6, 14 și 17 C. proc. pen.

Recurentul inculpat în

cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 6 C. proc. pen.

a reiterat critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare al

inculpatului la termenul când s-a judecat cauza în fond, prin substituirea

avocatului ales al inculpatului cu un apărător desemnat din oficiu, dispoziție

ce a avut drept consecință o apărare pur formală pentru inculpat, avocatul din

oficiu neavând timpul necesar pentru studiul și cunoașterea pieselor de la

dosar.

S-a solicitat să se constate

că, procedându-se în acest mod, au fost încălcate dispozițiile legale

referitoare la dreptul la apărare al inculpatului în procesul penal, încălcare

ce atrage nulitatea absolută a hotărârii instanței de fond, conform art. 197 alin.

(2) și (3) C. proc. pen.

În susținerea cazului de

casare privitor la greșita stabilire a pedepsei, s-a invocat omisiunea

instanțelor de a reține în favoarea inculpatului circumstanța săvârșirii faptei

în stare de provocare din partea victimei.

S-a arătat de către inculpat

că relațiile dintre el și victimă erau tensionate; victima plecase în

străinătate fără acordul său, iar de la revenirea în țară era total schimbată,

obișnuind să lipsească din domiciliul comun și să consume alcool. Potrivit

inculpatului, în ziua incidentului, victima i-ar fi reproșat lipsa

performanțele sexuale, comparându-l în acest sens cu alți iubiți de-ai săi.

În aceste condiții, inculpatul

a reacționat, aruncând conținutul recipientului înspre victimă, fără a provoca

el însuși aprinderea focului.

S-a mai susținut că victima

nu avea un handicap locomotor sever, ci mai degrabă un defect de ordin estetic

și că în momentul declanșării focului, aceasta a refuzat să se salveze.

Ca urmare, s-a arătat că

moartea victimei s-a datorat într-o oarecare măsură și propriei atitudini avute

după declanșarea focului, prin refuzul victimei de a se autoevacua din imobil

ori de a solicita ajutor, comportament atipic unei persoane aflate în situația

sa.

Cu această argumentare,

invocându-se cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

pct.

17 C. proc. pen., s-a solicitat schimbarea de încadrare juridică în

infracțiunea de omor din culpă prevăzută de art. 178 C. pen., susținându-se că

inculpatul nu a intenționat uciderea victimei.

Instanța de recurs,

examinând cauza în raport de criticile formulate și cazurile de casare invocate

a constatat că recursul inculpatului nu este fondat, considerentele avute în

vedere fiind următoarele:

Nulitatea hotărârii

pronunțate în fond s-a invocat în raport de dispoziția instanței privind

substituirea apărătorului ales al inculpatului la termenul de dezbateri din 7

septembrie 2009 și modul în care avocatul desemnat din oficiu a apărat

interesele inculpatului.

S-a arătat că dispoziția de

substituire a apărătorului ales nu a ținut seama de opoziția inculpatului și că

avocatul numit din oficiu nu a asigurat o apărare efectivă în caz, având în

vedere că îl asista pentru prima oară în proces pe inculpat și nu cunoștea

îndeajuns piesele dosarului.

S-a constatat că la judecata

în primă instanță, inculpatul a beneficiat de serviciile unui apărător ales

până la termenul din 24 iulie 2009, când procesul s-a judecat în fond.

Încheierea de dezbateri

întocmită în cauză a atestat faptul că apărătorul ales al inculpatului a

formulat ample concluzii pe fondul acuzațiilor și că, la cererea sa,

pronunțarea hotărârii finale a fost amânată în vederea depunerii de note

scrise.

La termenul stabilit pentru

pronunțarea hotărârii, judecătorul cauzei a dispus repunerea procesului pe rol,

dispoziție justificată de necesitatea completării probatoriului prin

solicitarea de relații de la administrația Spitalului Clinic de Urgențe și

Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri, constituit parte civilă în cauză, cu

privire la cuantumul cheltuielilor de spitalizare ocazionate de îngrijirile

medicale acordate victimei presupusei infracțiunii de omor.

Actele dosarului au

confirmat că, după repunerea procesului pe rol, nu au fost administrate alte

probatorii și nu s-au dispus alte măsuri, cu excepția celei privind

cheltuielile de spitalizare efectuate de unitatea spitalicească constituită

parte civilă în cauză.

De asemenea, dându-se

eficiență dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen., a fost stabilit

termen intermediar în cauză pentru data de 20 august 2009 în vederea discutării

stării de arest a inculpatului.

Apărătorul ales al

inculpatului nu s-a prezentat la termenul acordat în acest sens, iar inculpatul

a consimțit să fie asistat de un avocat numit din oficiu.

De altfel, cu privire la

asistența juridică din oficiu asigurată pentru termenul intermediar nici nu

s-au formulat obiecțiuni în cauză de către inculpat.

La termenul din 7 septembrie

2008, când au avut loc dezbaterile în fond după repunerea cauzei pe rol,

apărătorul ales al inculpatului a lipsit de asemenea nejustificat din instanță,

astfel încât asistența juridică pentru inculpat a fost asigurată tot de un

avocat numit din oficiu.

Încheierea de dezbateri nu a

confirmat opoziția inculpatului de a fi asistat de avocatul desemnat din

oficiu, prealabil acordării cuvântului părților pe fondul cauzei; o asemenea

opoziție a fost formulată numai în cadrul acordării ultimului cuvânt al

inculpatului, moment procesual prevăzut distinct și situat în timp după

închiderea oricăror dezbateri.

Or, inculpatul avea

posibilitatea de a refuza asistența juridică din oficiu până la închiderea

dezbaterilor.

S-a reținut în acest sens că

înainte de a se acorda cuvântul părților în dezbaterea finală, inculpatul a

fost întrebat dacă mai are cereri de formulat în proces, cererea de amânare a

judecății pe motivul neprezentării apărătorului ales, constituind o cerere

prealabilă acordării cuvântului în fond.

Nici faptul că inculpatul nu

are pregătire de ordin juridic nu a putut fi reținută ca justificare pentru

neformularea în termen a cererii de amânare pentru lipsa apărătorului ales,

realitatea demonstrând că, dimpotrivă, persoanele de o condiție asemănătoare,

refuză de o manieră extrem de fermă dezbaterea oricărei chestiuni în lipsa

avocatului ales, chiar și pentru cazul în care le-ar fi ușurată propria

situație în proces, tocmai ca urmare a imposibilității de a înțelege efectele

juridice ale problemelor puse în discuție.

Ca urmare, instanța de fond

nu avea obligația de a repune cauza pe rol, pe temeiul cererii inculpatului

privind amânarea judecății formulată în ultimul cuvânt.

Dispoziția instanței de a

reține cauza în pronunțare ulterior acestui moment, nu a nesocotit dreptul la

apărare al inculpatului nici pentru faptul că în cadrul dezbaterilor în fond nu

s-au formulate alte concluzii, părțile menționând pe rând că își mențin

concluziile formulate anterior.

Singurul element de noutate

l-a constituit exprimarea poziției părților cu privire la decontul

cheltuielilor de spitalizare depus de partea civilă, după repunerea cauzei pe

rol.

Chestiunea în discuție era

însă subsecventă și subsidiară rezolvării în fond a acțiunii penale și nu

necesita un punct de vedere elaborat din partea avocatului numit din oficiu.

Că acest aspect nu era de

importanță pentru inculpat o dovedește și faptul că acțiunea civilă exercitată

de unitatea spitalicească în proces nu a fost contestată de inculpat în căile

de atac de care a uzat în cauză.

În ceea ce privește latura

penală a procesului, apărătorul ales al inculpatului a avut posibilitatea de a

formula concluzii în cauză și de a depune note scrise înainte de repunerea pe

rol, apărări ce au fost analizate de instanță și examinate separat în

considerentele sentinței pronunțate.

În condițiile în care

situația de fapt dedusă judecății nu a fost cu nimic modificată după repunerea

cauzei pe rol, formularea de concluzii suplimentare nu era necesară, în mod

obiectiv.

De asemenea, instanța de

recurs a împărtășit fără rezerve observațiile instanței de apel formulate în

legătură cu obligațiile ce reveneau avocatului ales al inculpatului, pe temeiul

mandatului primit în proces.

În raport de considerentele

arătate, instanța de recurs a constatat că, în caz, dreptul la apărare al

inculpatului a fost respectat.

Examinând cauza în raport de

celelalte critici formulate în recursul inculpatului, instanța de recurs a

constatat că și acestea sunt nefondate.

Inculpatul a susținut că nu

a intenționat uciderea victimei și că rezultatul socialmente periculos pentru

viață s-a produs din motive ce nu-i sunt imputabile, atât pentru faptul că nu

el ar fi declanșat aprinderea focului, care ar fi pornit de la o țigară

aprinsă, cât și pentru aceea că, ulterior acestui moment, victima ar fi refuzat

să se salveze, hotărând să rămână în imobil și să nu solicite ajutor.

Probele administrate în cauză

au demonstrat însă că inculpatul a urmărit uciderea victimei, iar modalitatea

în care acesta a acționat nu a lăsat nici o șansă de supraviețuire victimei.

Astfel, s-a reținut că pe

fondul relațiilor tensionate existente între părți, determinate în opinia

inculpatului de comportamentul necorespunzător al victimei, care obișnuia să

consume alcool, să lipsească de acasă și să întrețină relații extraconjugale,

în ziua de 10 septembrie 2008, după ce inculpatul a venit de la serviciu, între

părți a izbucnit o ceartă, inculpatul adresând injurii victimei și aruncând pe

fereastră mâncare pregătită de aceasta.

Potrivit, recunoașterii

inculpatului și relatărilor victimei, imediat după incident și în timpul celor

24 ore cât a supraviețuit incendiului, acesta a luat un recipient în care se

afla în amestec și produs petrolier de tipul benzinelor, al cărui conținut l-a

aruncat peste victimă; o parte din amestecul inflamabil s-a împrăștiat în

cameră, pe mobilier și îmbrăcămintea inculpatului.

A rezultat, așadar, că cel care

a creat condițiile producerii incendiului a fost inculpatul.

Cu referire la acest aspect,

este de menționat că, inițial, inculpatul a declarat în fața organelor de

poliție că nu avea cunoștință de cauza care determinase producerea incendiului.

Ulterior, și-a nuanțat

declarațiile, recunoscând că el a fost cel care a împrăștiat amestecul

inflamabil, dar că această acțiune nu ar fi urmărit incendierea victimei.

S-a menționat în acest sens

că victima a fost cea care ar fi afirmat în cadrul discuției contradictorii

avute în ziua incidentului că și-ar da foc dacă ar putea, referindu-se la

starea sa de degradare în care ajunsese să trăiască și că, în acest context,

inculpatul a luat sticla cu benzină pe care o avea în locuință și pe care o

folosea la prepararea unei soluții medicinale și a aruncat-o în cameră,

conținutul acesteia vărsându-se pe covor și stropind în cădere și hainele

victimei.

Leziunile prezentate pe

corpul victimei nu au lăsat nici o îndoială cu privire la modalitatea în care

s-au petrecut faptele.

Raportul medico-legal de

necropsie a stabilit că victima prezenta arsuri grave pe circa 97 % din

suprafața corporală.

Or, dacă victima ar fi fost

numai atinsă de stropii în cădere ai amestecului inflamabil din recipient nu

putea înregistra arsuri de o asemenea amploare, situate pe întreaga suprafață

corporală.

Dimpotrivă, faptul constatat

a demonstrat că victima a fost ținta acțiunii conștiente a inculpatului, care a

împrăștiat o cantitate suficientă de amestec inflamabil asupra acesteia,

urmărind astfel uciderea ei, prin incendiere și neluarea nici unei măsuri în

vederea stingerii focului.

S-a reținut, de asemenea, că

însăși victima a declarat că inculpatul a turnat benzină peste ea după care i-a

dat foc și a părăsit încăperea.

Faptul că după declanșarea

focului, inculpatul a fugit din locuință, deplasându-se la poliție unde a

declarat că nu cunoștea cauzele producerii incendiului, în loc de a solicita

ajutorul vecinilor și de a încerca stingerea focului în care ardea soția sa, a

demonstrat că acesta a acționat în baza rezoluției de a ucide victima și a

urmărit prin acțiunile sale suprimarea vieții acesteia.

Inculpatul a fost cel care a

declanșat și aprinderea focului, observațiile primei instanțe făcute pe

marginea acestui aspect fiind perfect corecte în circumstanțele cazului.

Astfel, și în opinia

instanței de recurs, incendiul nu putea fi provocat decât de o flacără și nu de

o țigară aprinsă, având în vedere forța exploziei. Dacă amestecul cu benzină ar

fi fost aprins de la o țigară, aprinderea nu îmbrăca forma unei explozii.

Or, în speță, aprinderea

focului fusese spontană și pe o suprafață mare.

Întreaga activitate

desfășurată de inculpat - turnarea pe hainele victimei a amestecului

inflamabil, urmată de aprinderea focului a relevat prin ea însăși, rezultatul

său inevitabil, moartea victimei, consecință pe care nu numai că a prevăzut-o,

dar a și urmărit-o, având în vedere și atitudinea inculpatului, de totală

indiferență față de victimă, după săvârșirea faptei.

Modalitatea în care a

acționat inculpatul a pus victima în imposibilitate de a reacționa și de a se

salva.

A rezultat, așadar, că în

mod corect a fost reținută în cauză încadrarea prevăzută de art. 174-175 lit. c)

și art. 176 lit. a) C. pen., omorul deosebit de grav fiind dat de modalitatea

în care inculpatul a înțeles să suprime viața victimei, prin cauzarea unor

suferințe puternice prelungite în timp, altele decât cele care însoțesc moartea

violentă.

Inculpatul a acționat asupra

victimei din gelozie, bănuind-o că întreține relații în afara căsătoriei.

S-a susținut de către

inculpat că săvârșirea faptei s-a datorat atitudinii provocatorii a victimei

care, în ziua incidentului, i-ar fi reproșat lipsa performanțelor sexuale,

comparându-l în acel sens cu alți parteneri de-ai săi.

Nu au fost dovedite însă

pretinsele reproșuri ale victimei făcute inculpatului în momentele anterioare

producerii incidentului.

S-a dovedit numai că

relațiile dintre părți erau conflictuale și că ele aveau ca punct de plecare

refuzul victimei de a continua desfășurarea raporturilor de familie în condiții

normale.

Săvârșirea faptei pe fondul

unei stări conflictuale mai vechi nu poate avea însă semnificația unei

provocări în sensul art. 73 lit. b) C. pen., în lipsa altor elemente de fapt

care să determine concluzia că inculpatul a acționat sub impulsul unei

puternice tulburări sau emoții produse în psihicul său de comportamentul ilicit

și actual al victimei.

Conflictul preexistent

dintre inculpat și victimă și mai ales cauzele care l-au generat au justificat

mai degrabă concluzia că inculpatul a acționat stăpânit de gelozie și de

neputința de a corija comportamentul general al victimei față de relația lor de

familie.

De asemenea, instanța de

recurs a constatat că în cauză nu există temeiuri de reducere a pedepsei, având

în vedere contextul de săvârșire a faptei și modul în care inculpatul a

acționat, suprimând viața victimei.

Ca urmare, hotărârile

pronunțate în cauză nu au fost supuse cazurilor de casare invocate în

susținerea recursului.

Așa fiind, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului L.D.A. a fost respins, ca

nefondat și obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii a formulat

contestație în anulare L.D.A., ce a avut calitatea de recurent inculpat în

recurs, contestație ce a fost înregistrată pe rolul secției penale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție sub nr. 1510/1/2010 la data de 19 februarie 2010,

fără a arăta în scris motivele de contestație în anulare.

La termenul de judecată de

la 1 aprilie 2010, Înalta Curte față de lipsa dosarului în care s-a pronunțat

decizia contestată a amânat cauza la 13 mai 2010, așa cum rezultă din

încheierea de ședință de la data menționată, aflată la fila 6 dosarul Înaltei

Curți.

La termenul de astăzi, nu

s-a dispus citarea contestatorului, în conformitate cu dispozițiile art. 391 C.

proc. pen., pentru apărarea acestuia prezentându-se apărător desemnat din

oficiu, avocat K.A.

Înalta Curte a pus în

discuție admisibilitatea în principiu a contestației în anulare.

Apărătorul contestatorului a

solicitat să se aprecieze asupra admisibilității contestației, în raport cu

motivele invocate de contestator.

Reprezentantul M.P. a pus

concluzii de respingere, ca inadmisibilă în principiu a contestației în anulare

formulată de contestator, arătând că motivele invocate de acesta nu sunt dintre

cele expres prevăzute de lege.

Examinând contestația în

anulare formulată de contestatorul L.D.A., sub aspectul admisibilității în

principiu, potrivit art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind

inadmisibilă contestația în anulare pentru considerentele ce se vor arăta.

Contestația în anulare

constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de

neînlăturat pe alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele

de procedură și nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.

Natura juridică a acestui

remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea

contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare,

respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla

condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.

Totodată, din perspectiva

tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a

folosit enumerarea expresă și limitativă a cazurilor în care se poate ataca o

hotărâre definitivă, prin intermediul contestației în anulare, ceea ce

reprezintă o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricui și oricând

de înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătorești definitive.

Astfel, în conținutul

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006,

sunt prevăzute cazurile de contestație în anulare, statuându-se că împotriva

hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în

următoarele cazuri:

a) când procedura de citare

a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că

la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

c) când instanța de recurs

nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) – i)

1

, cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când împotriva unei

persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul

prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art.

385

14

alin. (1)

1

ori art. 385

16

alin. (1). Dispozițiile

art. 387 din același cod referitoare la cererea de contestație stipulează

condițiile referitoare la aceasta, respectiv la titulari și motive, în sensul

că:

„(1) Contestația în anulare

poate fi făcută de oricare dintre părți, iar contestația pentru motivele

prevăzute în art. 386 lit. c) și d), și de procuror.

(2) În cererea de

contestație în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e)

trebuie să se arate toate cazurile de contestație pe care le poate invoca

contestatorul și toate motivele aduse în sprijinul acestora.”

De asemenea, în art. 391 C.

proc. pen., legiuitorul a prevăzut că „(1) Instanța examinează admisibilitatea

în principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e),

fără citarea părților. (2) Instanța constatând că cererea de contestație este

făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația

este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun

ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și

dispune citarea părților interesate.”

Înalta Curte, verificând

contestația în anulare formulată de contestatorul L.D.A., prin prisma

dispozițiilor art. 391 C. proc. pen., referitoare la admisibilitatea în

principiu, a constatat că cererea de contestație în anulare nu îndeplinește

condițiile prevăzute de art. 387 cu referire la art. 386 C. proc. pen.,

respectiv contestatorul nu a arătat motivele pe care se sprijină contestația

din cele prevăzute expres și limitativ de art. 386 C. proc. pen., nedepunând și

neinvocând dovezi în susținerea acestora.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de

contestatorul L.D.A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din 8 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosar nr. 49375/3/2008.

În conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. se va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare

către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorul L.D.A. împotriva Deciziei penale

nr. 466 din 8 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în Dosar nr. 49375/3/2008.

Obligă contestatorul la

plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință

publică, azi 13 mai 2010.