ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1907/2010

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 466 de la 8 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 49375/3/2008 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.D.A. împotriva Deciziei penale nr. 251 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 11 septembrie 2008 la 8 februarie 2010. A fost obligat recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.

Pentru a decide astfel, instanța supremă, ca instanță de recurs a reținut că prin sentința penală nr. 734/F din 11 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 49375/3/2008 s-a dispus în baza art. 174-175 lit. c) C. pen. și art. 176 lit. a) C. pen. condamnarea inculpatului L.D.A. la pedeapsa de 22 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav. În temeiul art. 217 alin. (1) și (4) C. pen. a fot condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere. Conform dispozițiilor art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen.

au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 22 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., după executarea pedepsei principale. În temeiul art. 71 C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii. În baza art. 350 C. proc. pen. a fost menținută starea de arest a inculpatului și dedusă prevenția de la 11 septembrie 2008 la zi, conform art. 88 C. pen. A fost obligat inculpatul către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență, Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri la plata sumei de 327,88 lei cu titlu de despăgubiri civile.

De asemenea, a fost obligat inculpatul la 3000 lei despăgubiri civile către partea civilă G.F. În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul și la 3500 lei, cheltuieli judiciare statului. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt că inculpatul L.D.A. și victima L.D., soția sa, locuiau fără forme legale în imobilul situat în București, strada S.M., sector 5, aparținând părții civile G.F. Între soți exista o stare conflictuală generată de absențele repetate și nejustificate ale victimei din domiciliul comun și reproșurile făcute acesteia de către inculpat care o bănuia că întreține relații extraconjugale. În ziua de 10 septembrie 2008, după ce inculpatul a venit de la serviciu, între cei doi a avut loc o discuție mai aprinsă; inculpatul a aruncat pe fereastră, în curtea imobilului, mâncarea pregătită de victimă și i-a adresat acesteia mai multe injurii.

În continuare, inculpatul a luat un recipient în care se afla benzină și a aruncat conținutul acestuia peste victimă, după care a aprins focul, cu o brichetă. O parte din benzină, s-a împrăștiat în cameră, pe mobilier și îmbrăcămintea inculpatului. În momentul contactului cu flacăra, benzina a luat foc, provocând o explozie ce a condus la spargerea ferestrei și plafoanelor camerelor, precum și la incendierea victimei. Inculpatul a abandonat victima cuprinsă de flăcări, fugind în curte și apoi în stradă, după care s-a prezentat la organele de poliție. Deoarece prezenta urme de arsură, fiind și el afectat de explozie, inculpatul a fost transportat la spital de organele de poliție. Victima a rămas în imobil unde a fost găsită până la venirea pompierilor de vecinii alertați de zgomotul exploziei, de flăcările care cuprinseseră apartamentul și fumul gros care ieșea prin ușa imobilului.

Victima a fost găsită în locuință, căzută în mijlocul camerei și arsă aproape în întregime, dar încă în viață; a fost transportată cu ambulanța la Spitalul de Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri unde a decedat după 24 ore de la internare. Prin raportul medico-legal de necropsie întocmit de Institutul Național de Medicină Legală M.M. s-a stabilit că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat arsurilor prin flacără gr. II-III, circa 97 % suprafață corporală, între leziunile postcombustionale constatate și deces existând legătură directă de cauzalitate. Pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, prima instanță a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa și că acestea se încadrează în dispozițiile art. 174-175 lit. c) și art. 176 lit. a) C. pen.

și ale art. 217 alin. (1) și (4) C. pen. De asemenea, au fost evidențiate din considerentele sentinței pronunțate de prima instanță, argumentele privind vinovăția inculpatului prin raportare la mijloacele de probă administrate, referirile la individualizarea pedepsei aplicate, precum și la latura civilă a cauzei. S-a mai menționat faptul că hotărârea pronunțată în cauză a fost atacată cu apel de către inculpat și partea civilă G.F. Prin apelul declarat de inculpatul L.D.A. s-a arătat că judecata în prima instanță a avut loc cu încălcarea dreptului la apărare, prin substituirea apărătorului ales al inculpatului cu un avocat desemnat din oficiu după repunerea cauzei pe rol, fără a exista motive întemeiate sau urgență în acest sens.

Nerespectarea dreptului la apărare a fost invocată de inculpat și în raport de faptul că la pronunțarea soluției, prima instanță nu ar fi avut în vedere concluziile scrise depuse de avocatul ales, deși amânarea pronunțării se dispusese tocmai pe acest motiv. De asemenea, a fost criticată greșita nereținere în favoarea inculpatului a circumstanței provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., arătându-se că inculpatul era victima comportamentului necorespunzător al soției și că acest fond, de permanentă tensiune, inculpatul a cedat, săvârșind fapta ce i se impută. O altă critică adusă hotărârii primei instanțe a vizat greșita încadrare juridică a faptelor, susținându-se că acestea au fost comise din culpă.

S-a arătat că inculpatul a stropit victima cu benzină, însă focul a pornit de la țigara aprinsă a victimei și, deși acesta a încercat să o salveze, victima a refuzat, alegând să nu se îndrepte spre ieșire, așa cum era normal. În subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepsei, prin reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a), b) și c) C. pen. Apelul declarat de partea civilă G.F. nu a fost motivat în scris și nici susținut oral. Prin Decizia penală nr. 251 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I-a penală, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri declarate în cauză, fiind prezentate în considerentele hotărârii menționate, argumentele instanței de apel, față de criticile formulate de apelanți.

Și, împotriva acestei decizii și, în esență, pentru aceleași motive, în termen legal, a declarat recurs inculpatul L.D.A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 6, 14 și 17 C. proc. pen. Recurentul inculpat în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 6 C. proc. pen. a reiterat critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului la termenul când s-a judecat cauza în fond, prin substituirea avocatului ales al inculpatului cu un apărător desemnat din oficiu, dispoziție ce a avut drept consecință o apărare pur formală pentru inculpat, avocatul din oficiu neavând timpul necesar pentru studiul și cunoașterea pieselor de la dosar. S-a solicitat să se constate că, procedându-se în acest mod, au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la dreptul la apărare al inculpatului în procesul penal, încălcare ce atrage nulitatea absolută a hotărârii instanței de fond, conform art. 197 alin. (2) și (3) C. proc.

pen. În susținerea cazului de casare privitor la greșita stabilire a pedepsei, s-a invocat omisiunea instanțelor de a reține în favoarea inculpatului circumstanța săvârșirii faptei în stare de provocare din partea victimei. S-a arătat de către inculpat că relațiile dintre el și victimă erau tensionate; victima plecase în străinătate fără acordul său, iar de la revenirea în țară era total schimbată, obișnuind să lipsească din domiciliul comun și să consume alcool. Potrivit inculpatului, în ziua incidentului, victima i-ar fi reproșat lipsa performanțele sexuale, comparându-l în acest sens cu alți iubiți de-ai săi. În aceste condiții, inculpatul a reacționat, aruncând conținutul recipientului înspre victimă, fără a provoca el însuși aprinderea focului.

S-a mai susținut că victima nu avea un handicap locomotor sever, ci mai degrabă un defect de ordin estetic și că în momentul declanșării focului, aceasta a refuzat să se salveze. Ca urmare, s-a arătat că moartea victimei s-a datorat într-o oarecare măsură și propriei atitudini avute după declanșarea focului, prin refuzul victimei de a se autoevacua din imobil ori de a solicita ajutor, comportament atipic unei persoane aflate în situația sa. Cu această argumentare, invocându-se cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., s-a solicitat schimbarea de încadrare juridică în infracțiunea de omor din culpă prevăzută de art. 178 C. pen., susținându-se că inculpatul nu a intenționat uciderea victimei.

Instanța de recurs, examinând cauza în raport de criticile formulate și cazurile de casare invocate a constatat că recursul inculpatului nu este fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele: Nulitatea hotărârii pronunțate în fond s-a invocat în raport de dispoziția instanței privind substituirea apărătorului ales al inculpatului la termenul de dezbateri din 7 septembrie 2009 și modul în care avocatul desemnat din oficiu a apărat interesele inculpatului. S-a arătat că dispoziția de substituire a apărătorului ales nu a ținut seama de opoziția inculpatului și că avocatul numit din oficiu nu a asigurat o apărare efectivă în caz, având în vedere că îl asista pentru prima oară în proces pe inculpat și nu cunoștea îndeajuns piesele dosarului.

S-a constatat că la judecata în primă instanță, inculpatul a beneficiat de serviciile unui apărător ales până la termenul din 24 iulie 2009, când procesul s-a judecat în fond. Încheierea de dezbateri întocmită în cauză a atestat faptul că apărătorul ales al inculpatului a formulat ample concluzii pe fondul acuzațiilor și că, la cererea sa, pronunțarea hotărârii finale a fost amânată în vederea depunerii de note scrise. La termenul stabilit pentru pronunțarea hotărârii, judecătorul cauzei a dispus repunerea procesului pe rol, dispoziție justificată de necesitatea completării probatoriului prin solicitarea de relații de la administrația Spitalului Clinic de Urgențe și Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri, constituit parte civilă în cauză, cu privire la cuantumul cheltuielilor de spitalizare ocazionate de îngrijirile medicale acordate victimei presupusei infracțiunii de omor.

Actele dosarului au confirmat că, după repunerea procesului pe rol, nu au fost administrate alte probatorii și nu s-au dispus alte măsuri, cu excepția celei privind cheltuielile de spitalizare efectuate de unitatea spitalicească constituită parte civilă în cauză. De asemenea, dându-se eficiență dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen., a fost stabilit termen intermediar în cauză pentru data de 20 august 2009 în vederea discutării stării de arest a inculpatului. Apărătorul ales al inculpatului nu s-a prezentat la termenul acordat în acest sens, iar inculpatul a consimțit să fie asistat de un avocat numit din oficiu. De altfel, cu privire la asistența juridică din oficiu asigurată pentru termenul intermediar nici nu s-au formulat obiecțiuni în cauză de către inculpat.

La termenul din 7 septembrie 2008, când au avut loc dezbaterile în fond după repunerea cauzei pe rol, apărătorul ales al inculpatului a lipsit de asemenea nejustificat din instanță, astfel încât asistența juridică pentru inculpat a fost asigurată tot de un avocat numit din oficiu. Încheierea de dezbateri nu a confirmat opoziția inculpatului de a fi asistat de avocatul desemnat din oficiu, prealabil acordării cuvântului părților pe fondul cauzei; o asemenea opoziție a fost formulată numai în cadrul acordării ultimului cuvânt al inculpatului, moment procesual prevăzut distinct și situat în timp după închiderea oricăror dezbateri. Or, inculpatul avea posibilitatea de a refuza asistența juridică din oficiu până la închiderea dezbaterilor.

S-a reținut în acest sens că înainte de a se acorda cuvântul părților în dezbaterea finală, inculpatul a fost întrebat dacă mai are cereri de formulat în proces, cererea de amânare a judecății pe motivul neprezentării apărătorului ales, constituind o cerere prealabilă acordării cuvântului în fond. Nici faptul că inculpatul nu are pregătire de ordin juridic nu a putut fi reținută ca justificare pentru neformularea în termen a cererii de amânare pentru lipsa apărătorului ales, realitatea demonstrând că, dimpotrivă, persoanele de o condiție asemănătoare, refuză de o manieră extrem de fermă dezbaterea oricărei chestiuni în lipsa avocatului ales, chiar și pentru cazul în care le-ar fi ușurată propria situație în proces, tocmai ca urmare a imposibilității de a înțelege efectele juridice ale problemelor puse în discuție.

Ca urmare, instanța de fond nu avea obligația de a repune cauza pe rol, pe temeiul cererii inculpatului privind amânarea judecății formulată în ultimul cuvânt. Dispoziția instanței de a reține cauza în pronunțare ulterior acestui moment, nu a nesocotit dreptul la apărare al inculpatului nici pentru faptul că în cadrul dezbaterilor în fond nu s-au formulate alte concluzii, părțile menționând pe rând că își mențin concluziile formulate anterior. Singurul element de noutate l-a constituit exprimarea poziției părților cu privire la decontul cheltuielilor de spitalizare depus de partea civilă, după repunerea cauzei pe rol. Chestiunea în discuție era însă subsecventă și subsidiară rezolvării în fond a acțiunii penale și nu necesita un punct de vedere elaborat din partea avocatului numit din oficiu.

Că acest aspect nu era de importanță pentru inculpat o dovedește și faptul că acțiunea civilă exercitată de unitatea spitalicească în proces nu a fost contestată de inculpat în căile de atac de care a uzat în cauză. În ceea ce privește latura penală a procesului, apărătorul ales al inculpatului a avut posibilitatea de a formula concluzii în cauză și de a depune note scrise înainte de repunerea pe rol, apărări ce au fost analizate de instanță și examinate separat în considerentele sentinței pronunțate. În condițiile în care situația de fapt dedusă judecății nu a fost cu nimic modificată după repunerea cauzei pe rol, formularea de concluzii suplimentare nu era necesară, în mod obiectiv. De asemenea, instanța de recurs a împărtășit fără rezerve observațiile instanței de apel formulate în legătură cu obligațiile ce reveneau avocatului ales al inculpatului, pe temeiul mandatului primit în proces.

În raport de considerentele arătate, instanța de recurs a constatat că, în caz, dreptul la apărare al inculpatului a fost respectat. Examinând cauza în raport de celelalte critici formulate în recursul inculpatului, instanța de recurs a constatat că și acestea sunt nefondate. Inculpatul a susținut că nu a intenționat uciderea victimei și că rezultatul socialmente periculos pentru viață s-a produs din motive ce nu-i sunt imputabile, atât pentru faptul că nu el ar fi declanșat aprinderea focului, care ar fi pornit de la o țigară aprinsă, cât și pentru aceea că, ulterior acestui moment, victima ar fi refuzat să se salveze, hotărând să rămână în imobil și să nu solicite ajutor. Probele administrate în cauză au demonstrat însă că inculpatul a urmărit uciderea victimei, iar modalitatea în care acesta a acționat nu a lăsat nici o șansă de supraviețuire victimei.

Astfel, s-a reținut că pe fondul relațiilor tensionate existente între părți, determinate în opinia inculpatului de comportamentul necorespunzător al victimei, care obișnuia să consume alcool, să lipsească de acasă și să întrețină relații extraconjugale, în ziua de 10 septembrie 2008, după ce inculpatul a venit de la serviciu, între părți a izbucnit o ceartă, inculpatul adresând injurii victimei și aruncând pe fereastră mâncare pregătită de aceasta. Potrivit, recunoașterii inculpatului și relatărilor victimei, imediat după incident și în timpul celor 24 ore cât a supraviețuit incendiului, acesta a luat un recipient în care se afla în amestec și produs petrolier de tipul benzinelor, al cărui conținut l-a aruncat peste victimă; o parte din amestecul inflamabil s-a împrăștiat în cameră, pe mobilier și îmbrăcămintea inculpatului.

A rezultat, așadar, că cel care a creat condițiile producerii incendiului a fost inculpatul. Cu referire la acest aspect, este de menționat că, inițial, inculpatul a declarat în fața organelor de poliție că nu avea cunoștință de cauza care determinase producerea incendiului. Ulterior, și-a nuanțat declarațiile, recunoscând că el a fost cel care a împrăștiat amestecul inflamabil, dar că această acțiune nu ar fi urmărit incendierea victimei. S-a menționat în acest sens că victima a fost cea care ar fi afirmat în cadrul discuției contradictorii avute în ziua incidentului că și-ar da foc dacă ar putea, referindu-se la starea sa de degradare în care ajunsese să trăiască și că, în acest context, inculpatul a luat sticla cu benzină pe care o avea în locuință și pe care o folosea la prepararea unei soluții medicinale și a aruncat-o în cameră, conținutul acesteia vărsându-se pe covor și stropind în cădere și hainele victimei.

Leziunile prezentate pe corpul victimei nu au lăsat nici o îndoială cu privire la modalitatea în care s-au petrecut faptele. Raportul medico-legal de necropsie a stabilit că victima prezenta arsuri grave pe circa 97 % din suprafața corporală. Or, dacă victima ar fi fost numai atinsă de stropii în cădere ai amestecului inflamabil din recipient nu putea înregistra arsuri de o asemenea amploare, situate pe întreaga suprafață corporală. Dimpotrivă, faptul constatat a demonstrat că victima a fost ținta acțiunii conștiente a inculpatului, care a împrăștiat o cantitate suficientă de amestec inflamabil asupra acesteia, urmărind astfel uciderea ei, prin incendiere și neluarea nici unei măsuri în vederea stingerii focului.

S-a reținut, de asemenea, că însăși victima a declarat că inculpatul a turnat benzină peste ea după care i-a dat foc și a părăsit încăperea. Faptul că după declanșarea focului, inculpatul a fugit din locuință, deplasându-se la poliție unde a declarat că nu cunoștea cauzele producerii incendiului, în loc de a solicita ajutorul vecinilor și de a încerca stingerea focului în care ardea soția sa, a demonstrat că acesta a acționat în baza rezoluției de a ucide victima și a urmărit prin acțiunile sale suprimarea vieții acesteia. Inculpatul a fost cel care a declanșat și aprinderea focului, observațiile primei instanțe făcute pe marginea acestui aspect fiind perfect corecte în circumstanțele cazului.

Astfel, și în opinia instanței de recurs, incendiul nu putea fi provocat decât de o flacără și nu de o țigară aprinsă, având în vedere forța exploziei. Dacă amestecul cu benzină ar fi fost aprins de la o țigară, aprinderea nu îmbrăca forma unei explozii. Or, în speță, aprinderea focului fusese spontană și pe o suprafață mare. Întreaga activitate desfășurată de inculpat - turnarea pe hainele victimei a amestecului inflamabil, urmată de aprinderea focului a relevat prin ea însăși, rezultatul său inevitabil, moartea victimei, consecință pe care nu numai că a prevăzut-o, dar a și urmărit-o, având în vedere și atitudinea inculpatului, de totală indiferență față de victimă, după săvârșirea faptei.

Modalitatea în care a acționat inculpatul a pus victima în imposibilitate de a reacționa și de a se salva. A rezultat, așadar, că în mod corect a fost reținută în cauză încadrarea prevăzută de art. 174-175 lit. c) și art. 176 lit. a) C. pen., omorul deosebit de grav fiind dat de modalitatea în care inculpatul a înțeles să suprime viața victimei, prin cauzarea unor suferințe puternice prelungite în timp, altele decât cele care însoțesc moartea violentă. Inculpatul a acționat asupra victimei din gelozie, bănuind-o că întreține relații în afara căsătoriei. S-a susținut de către inculpat că săvârșirea faptei s-a datorat atitudinii provocatorii a victimei care, în ziua incidentului, i-ar fi reproșat lipsa performanțelor sexuale, comparându-l în acel sens cu alți parteneri de-ai săi.

Nu au fost dovedite însă pretinsele reproșuri ale victimei făcute inculpatului în momentele anterioare producerii incidentului. S-a dovedit numai că relațiile dintre părți erau conflictuale și că ele aveau ca punct de plecare refuzul victimei de a continua desfășurarea raporturilor de familie în condiții normale. Săvârșirea faptei pe fondul unei stări conflictuale mai vechi nu poate avea însă semnificația unei provocări în sensul art. 73 lit. b) C. pen., în lipsa altor elemente de fapt care să determine concluzia că inculpatul a acționat sub impulsul unei puternice tulburări sau emoții produse în psihicul său de comportamentul ilicit și actual al victimei. Conflictul preexistent dintre inculpat și victimă și mai ales cauzele care l-au generat au justificat mai degrabă concluzia că inculpatul a acționat stăpânit de gelozie și de neputința de a corija comportamentul general al victimei față de relația lor de familie.

De asemenea, instanța de recurs a constatat că în cauză nu există temeiuri de reducere a pedepsei, având în vedere contextul de săvârșire a faptei și modul în care inculpatul a acționat, suprimând viața victimei. Ca urmare, hotărârile pronunțate în cauză nu au fost supuse cazurilor de casare invocate în susținerea recursului. Așa fiind, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului L.D.A. a fost respins, ca nefondat și obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare L.D.A., ce a avut calitatea de recurent inculpat în recurs, contestație ce a fost înregistrată pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 1510/1/2010 la data de 19 februarie 2010, fără a arăta în scris motivele de contestație în anulare.

La termenul de judecată de la 1 aprilie 2010, Înalta Curte față de lipsa dosarului în care s-a pronunțat decizia contestată a amânat cauza la 13 mai 2010, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la data menționată, aflată la fila 6 dosarul Înaltei Curți. La termenul de astăzi, nu s-a dispus citarea contestatorului, în conformitate cu dispozițiile art. 391 C. proc. pen., pentru apărarea acestuia prezentându-se apărător desemnat din oficiu, avocat K.A. Înalta Curte a pus în discuție admisibilitatea în principiu a contestației în anulare. Apărătorul contestatorului a solicitat să se aprecieze asupra admisibilității contestației, în raport cu motivele invocate de contestator. Reprezentantul M.P.

a pus concluzii de respingere, ca inadmisibilă în principiu a contestației în anulare formulată de contestator, arătând că motivele invocate de acesta nu sunt dintre cele expres prevăzute de lege. Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul L.D.A., sub aspectul admisibilității în principiu, potrivit art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind inadmisibilă contestația în anulare pentru considerentele ce se vor arăta. Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură și nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.

Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual. Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă și limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestației în anulare, ceea ce reprezintă o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătorești definitive.

Astfel, în conținutul dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, sunt prevăzute cazurile de contestație în anulare, statuându-se că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) – i) 1 , cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1) 1 ori art. 385 16 alin. (1). Dispozițiile art. 387 din același cod referitoare la cererea de contestație stipulează condițiile referitoare la aceasta, respectiv la titulari și motive, în sensul că: „(1) Contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, iar contestația pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) și d),

și de procuror. (2) În cererea de contestație în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e) trebuie să se arate toate cazurile de contestație pe care le poate invoca contestatorul și toate motivele aduse în sprijinul acestora.” De asemenea, în art. 391 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că „(1) Instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e), fără citarea părților. (2) Instanța constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.” Înalta Curte, verificând contestația în anulare formulată de contestatorul L.D.A., prin prisma dispozițiilor art. 391 C. proc.

pen., referitoare la admisibilitatea în principiu, a constatat că cererea de contestație în anulare nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 387 cu referire la art. 386 C. proc. pen., respectiv contestatorul nu a arătat motivele pe care se sprijină contestația din cele prevăzute expres și limitativ de art. 386 C. proc. pen., nedepunând și neinvocând dovezi în susținerea acestora. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul L.D.A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din 8 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosar nr. 49375/3/2008. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. se va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul L.D.A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din 8 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosar nr. 49375/3/2008. Obligă contestatorul la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 13 mai 2010.