ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2319/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată că, prin

cererea înregistrată inițial la Judecătoria Timișoara,

reclamanții O.S.l. și S.I. au chemat în judecată parații S.N. A.I.T.V. Timișoara,

Ministerul Finanțelor, prin D.G.F.P. Timiș și Ministerul Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o

va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâților S.N. A.I.T.V. Timișoara și

Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului la ridicarea gardului

împrejmuitor de pe proprietățile lor, înscrise în C.F. nr. 2096 și nr. 2097 Remetea

Mare, de îndată și necondiționat, sub sancțiunea unor daune cominatorii de

1.000 lei pe zi de întârziere, obligarea pârâților la plata, în solidar, a unei

despăgubiri pentru lipsa de folosință pe perioada 26 iunie 2005 și până la

eliberarea completă a imobilelor, iar dacă din motive obiective gardul

menționat nu poate fi ridicat să se constate că reclamanții au fost expropriați

de facto în mod abuziv, cu obligarea pârâților la plata, în solidar, a unei

despăgubiri juste la valoarea de circulație a terenului, în termen de 30 de

zile de la pronunțarea hotărârii.

Prin sentința civilă nr. 10945

din 16 septembrie 2008, Judecătoria Timișoara a declinat competența de

soluționare a cererii reclamanților în favoarea Tribunalului Timiș apreciind că

acțiunea conține doua petite principale: unul constând într-o obligație a face,

iar celalalt de acordare a despăgubirilor ca urmare a constatării exproprierii.

Prima instanță învestită a

considerat ca solicitarea reclamanților de a obliga pârâta S.N. A.I.T.V. Timișoara

de a ridica un gard amplasat pe proprietățile lor constituie o obligație

comercială, potrivit dispozițiilor art. 4 C. com., neevaluabilă în bani,

competența de soluționare revenind, față de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a)

teza a II-a C. proc. civ., tribunalului în primă instanță.

Cu privire la acordarea

despăgubirilor juste la valoarea de circulație a imobilului ca urmare a

constatării exproprierii de facto, raportat la dispozițiile Legii nr. 33/1994,

judecătoria a reținut că și aceasta reprezintă o cerere dată spre soluționare

în primă instanță tribunalului, instanța care are o competența exclusivă, ce nu

poate fi înlăturată prin voința părților. Tribunalul, fiind competent să

soluționeze petitele principale ale acțiunii, va soluționa și cererile accesorii,

cum ar fi cea de acordare a unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a

imobilelor, potrivit art. 17 C. proc. civ.

Prin declinare s-a format la

Tribunalul Timiș, dosarul nr. 10397/325/2008, în care, prin sentința civilă nr.

1064 din 7 noiembrie 2008 această instanță și-a declinat competența de

soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că judecătoria a în mod corect a constatat că obiectul acțiunii

nu este evaluabil în bani, însă a considerat în mod eronat că litigiul ar avea

natură comercială. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea

unei societăți comerciale și a unui minister la ridicarea gardului împrejmuitor

de pe proprietatea a doua persoane fizice. Potrivit art. 4 C. com., se

socotesc, în afară de cele obiective, ca fapte de comerț celelalte contracte și

obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă din

însuși actul nu rezultă contrariul. Această normă instituie o prezumție

relativa de comercialitate tuturor actelor comerciantului, prezumție ce poate

fi răsturnată în cazurile limitativ prevăzute de același text de lege.

S-a apreciat că natura

obligației de a face este civilă, pentru că, deși parata S.N. A.I.T.V. Timișoara

S.A. este comerciant, prestația la care reclamanții solicită a fi obligată este

străină comerțului, ridicarea gardului nefiind cerută în virtutea activității

comerciale a acesteia, neavând legătură cu fondul său de comerț. Referitor la

capătul de cerere privind constatarea exproprierii s-a reținut că acesta este

formulat ca fiind unul eventual, în situația în care, din motive obiective,

gardul nu poate fi ridicat de pe proprietatea reclamanților. În consecința, s-a

considerat de către tribunal că litigiul are natură civilă, iar cum obiectul

principal al procesului este neevaluabil în bani, competența soluționării

cauzei în prima instanța revine judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 raportat la

art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Examinând conflictul negativ

de competență apărut între Judecătoria Timișoara și Tribunalul Timiș, Curtea de

apel, prin sentința civilă nr. 2 din camera de consiliu de la 13 ianuarie 2009, a constatat că în prezenta cauză competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului

Timiș, cauza fiind una comercială.

Împotriva acestei soluții a

declarat recurs Ministerul Transporturilor și Infrastructurii care a susținut

caracterul civil al pricinii.

Analizând decizia atacată

din perspectiva criticii formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele

considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 2

pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul judecă, în primă instanță, procesele

și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste un

miliard lei (ROL), precum și procesele și cererile în această materie al căror

obiect este neevaluabil în bani.

Ambele instanțe aflate în

conflict în mod just au reținut că obiectul litigiul pendinte, cel puțin în

aceasta faza procesuală, nu este unul evaluabil în bani. Totuși, doar judecătoria

a calificat corect natura litigiului, ca fiind una comerciala. Prin capătul de

cerere principal reclamanții au solicitat obligarea paratei S.N. A.I.T.V. Timișoara

la ridicarea, de îndată și necondiționat, sub sancțiunea unor daune cominatorii

de 1000 lei/zi de întârziere, a gardului împrejmuitor de pe proprietatea lor, însă,

desființarea acestui gard a fost cerută de reclamanți tocmai în virtutea

activității comerciale întreprinse de pârâtă, împrejmuirea fiind realizată de

societate în stricta legătură cu „comerțul” desfășurat, prestarea de activități

aeronautice civile, respectiv pentru asigurarea unei zone de protecție ca

urmare a aplicării normelor de siguranță aeroportuară cuprinse în Codul aerian

și în Programul național de securitate aeronautică.

Pe de alta parte, reclamanții

și-au întemeiat acțiunea, printre altele, și pe dispozițiile art. 998 – art. 999

C. civ. Or, art. 4 C. com., statuează ca „se socotesc ( .. ) ca fapte de comerț

celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură

civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”. De asemenea, potrivit art.

7 din același cod, „sunt comercianți ( .. ) societățile comerciale”, iar art. 890

stabilește fără echivoc la pct. 1 că aparțin jurisdicției comerciale „toate

contestațiunile relative la faptele de comerț între orice persoane”.

Așadar, legiuitorul a

socotit obligații de natură comercială și acele angajamente ce rezultă pentru

persoana ce exercită un comerț din săvârșirea unor delicte sau cvasidelicte în

cadrul exercitării comerțului. Altfel spus, în raport de prezumția de

comercialitate instituită de art. 4, vor constitui fapte de comerț nu numai

obligațiile contractuale, ci și obligațiile derivând din fapte licite sau din săvârșirea

unor fapte ilicite în legătură cu activitatea comercială a comerciantului, cum

este cazul de față, unde, răspunderea pe care reclamanții o atribuie societății

pârâte are un caracter vădit comercial. Aceasta, întrucât printre faptele

juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligații, alături de gestiunea

intereselor altuia, plata lucrului nedatorat și îmbogățirea fără justă cauză,

se regăsește și fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind lipsit de relevanță

împrejurarea că ea nu este cuprinsă de art. 3 C. com.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii

împotriva sentinței civile nr. 2 din Camera de Consiliu de la 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva sentinței

civile nr. 2 din Camera de Consiliu de la 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 7 octombrie 2009.