ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7921/2009

Deliberând asupra recursului

civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

La 14 februarie 2008, reclamantul

G.D., în calitate de moștenitor al autorilor G.C., G.E., G.A.I., G.M., I.M. și C.M.,

a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor,

Consiliul Local al Comunei Ionești, Consiliul Local al Comunei Văideni,

Consiliul Local al Comunei Malaia și Consiliul Local al Municipiului București,

solicitând instanței obligarea acestora la plata sumei de 23.073.000 Euro, care

reprezintă prejudiciu generat de condamnarea pe nedrept a tatălui său în două

dosare penale politice, la pedeapsa complementară a confiscării totale a

averii, dosare în care ulterior s-au pronunțat hotărâri de achitare.

Reclamantul a mai solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 14, art. 504,

art. 505 și art. 506 C. proc. civ.: repararea pagubelor în natură din actele

autentice executorii anexate, evaluate la suma de 17.573.090 Euro; despăgubiri

bănești în măsura în care repararea în natură nu este posibilă; despăgubiri

bănești pentru folosul bunurilor de care a fost lipsit evaluate la suma de

4.000.000 Euro; despăgubiri morale pentru strămutare ca urmare a hotărârilor de

condamnare și procesului verbal de strămutare din 25 februarie 1956,

desființate prin hotărârile de casare și achitare din anul 1994, evaluate la

suma de 500.000 Euro.

Î

n motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin sentința penală nr. 419

din 27 decembrie 1952 a Tribunalului Militar Teritorial București și prin

sentința penală definitivă nr. 636 din 17 octombrie 1959 a Tribunalul Militar

Craiova, tatăl său, G.I.C. a fost condamnat, confiscându-i-se averea, pentru

infracțiuni de natură politică, săvârșite ca manifestare a opoziției față de

sistemul totalitar comunist. Reclamantul a mai arătat că, urmare celor două

recursuri în anulare promovate de Procurorul General, Curtea Supremă de

Justiție a pronunțat: decizia penală nr. 177 din 3 februarie 1994, prin care a

fost casată hotărârea penală nr. 419 din 27 decembrie 1952, pronunțată de

Tribunalul Militar Teritorial București în dosarul nr. 601/1952, a fost achitat

inculpatul și a fost înlăturată măsura complementară de confiscare a averii;

decizia penală nr. 379 din 9 martie 1994, prin care a fost casată sentința

penală nr. 636 din 17 octombrie 1959, pronunțată de Tribunalul Militar Craiova în

dosarul nr. 598/1959, a fost achitat inculpatul

G.C.

și a fost înlăturată măsura complementară a confiscării averii acestuia.

Î

n drept au fost invocate dispozițiile art. 14, art. 418, art. 504, art. 505,

art. 506 C. proc. pen.

La 17 aprilie 2008, reclamantul

și-a precizat temeiul juridic al acțiunii, arătând că aceasta este întemeiată

pe dispozițiile art. 14 și art. 504 până la art. 507 C. proc. pen.

Prin sentința civilă nr. 424 din 15 mai 2008, Tribunalul Vâlcea a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al

Comunei Ionești, Consiliul Local al Comunei Vaideeni, Consiliul Local al

Comunei Malaia și Consiliul General al Municipiului București și a respins

cererea formulată de reclamant împotriva acestor pârâți ca fiind introdusă

împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Prin aceeași

sentință, tribunalul a respins excepția tardivității formulării cererii, a

admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins, ca prescrisă,

acțiunea reclamantului împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a celor patru

consilii locale a reținut că, potrivit art. 505 alin. (5) C. proc. civ.

„reparația este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul

Finanțelor Publice", iar potrivit art. 506 alin. (4) din același cod

„pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa

tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă

statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice".

Față de precizările reclamantului și de dispozițiile legale

sus-menționate, tribunalul a apreciat că excepția lipsei calității procesuale

pasive a celor patru consilii locale, este întemeiată.

Î

n ceea ce privește natura juridică a termenului de 18 luni prevăzut de

art. 506 alin. (3) C. proc. civ., instanța a reținut că doctrina și practica

judiciară au calificat acest termen ca fiind unul de prescripție, iar nu de

decădere, cum s-a invocat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

(Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 3519

din 12 mai 2004) și drept consecință a respins excepția tardivității formulării

cererii, analizând numai respectarea de către reclamant a termenului de

prescripție prevăzut de lege.

Cu privire la termenul de prescripție, tribunalul a reținut că art. 506

alin. (3) C. proc. civ. prevede că acțiunea poate fi introdusă în termen de 18

luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de

judecată sau a ordonanțelor procurorului iar potrivit dispozițiilor art. 504

din același cod persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la

repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Termenul de prescripție de 18 luni începe să curgă, potrivit

dispozițiilor legale menționate, de la data rămânerii definitive a hotărârilor

judecătorești de achitare pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, invocate de

reclamant, respectiv de la data de 3 februarie 1994, când a fost pronunțată

decizia nr. 177 în dosarul nr. 2056/ 1993 și de la data de 9 martie 1994, când

a fost pronunțată decizia nr. 379 în dosarul nr. 1893/ 1993.

Având în vedere că reclamantul a

introdus acțiunea la 14 februarie 2008, la mult timp după expirarea termenului

de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (3) C. proc. civ. și că nu a făcut dovada

intervenirii vreunui caz de întrerupere sau suspendare dintre cele prevăzute de

art. 13, art. 14 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune,

respingând, ca prescrisă, acțiunea formulată împotriva pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Î

mpotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul.

Prin decizia nr. 179/A din 26 septembrie 2008, Curtea de Apel Pitești, secția

civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamant

pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.

Î

mpotriva deciziei pronunțată în apel reclamantul a declarat recurs.

Prin criticile formulate, reclamantul a susținut că instanțele

anterioare, fără să se aibă în vedere celelalte hotărâri judecătorești, i-au

respins acțiunea cu motivarea că nu a respectat termenul de 18 luni pentru

introducerea acesteia. A arătat că acțiunea împotriva Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice pentru recuperarea pagubei și restituirea

dreptului de proprietate a fost pornită de el în termen legal de la rămânerea

definitivă a deciziilor penale nr. 177 din 3 februarie

1994

și nr. 379 din 9 martie 1994, ambele pronunțate de Curtea Supremă de Justiție,

secția penală. A solicitat admiterea recursului și restituirea bunurilor

solicitate prin acțiune.

Recursul este nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să-i repare paguba în sumă

de 23.073.000 Euro, ca urmare a condamnării pe nedrept a tatălui său la

pedeapsa complementară privind confiscarea averii și strămutarea sa, pedeapsă desființată

prin hotărârile de achitare prin care s-a stabilit că în perioada 1952-1996 a

fost condamnat pe nedrept.

Prin urmare, reclamantul a dorit să valorifice în justiție un drept de

creanță care, de principiu, este supus prescripției extinctive.

Dreptul comun în materia prescripției extinctive îl constituie Decretul

nr. 167/1958, dar cererea reclamantului se încadrează în dispozițiile art. 506 C.

proc. civ., care prevede, în alin. (1) și (2), că acțiunea pentru repararea

pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 504, iar după

moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se

aflau în întreținerea sa. Potrivit textului menționat, acțiunea poate fi

introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a

hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în

art. 504.

Se constată, așadar, că dispozițiile C. proc. civ. referitoare la

dreptul la despăgubire în urma arestării ilegale ori pe nedrept sau în urma

erorii judiciare cuprind reglementări proprii cu privire la prescripție, atât

în ceea ce privește durata termenului de prescripție, cât și momentul de la

care acesta începe să curgă.

Ca atare, cursul prescripției curge de la data la care actele

procedurale mai sus arătate devin definitive în conformitate cu Codul de

procedură penală.

Î

n speța supusă analizei, termenul de 18 luni a început să curgă de la

data de 3 februarie 1994 când a fost pronunțată de către Curtea Supremă de

Justiție decizia nr. 177, în dosarul nr. 2056/1993 și de la 9 martie 1994 când

aceeași instanța supremă a pronunțat decizia nr. 379 în dosarul nr. 1893/1993.

Cum acțiunea reclamantului a fost formulată abia la 14 februarie 2008,

în mod corect instanța de apel, care a confirmat

sentința

tribunalului, raportându-se la dispozițiile speciale în materie de prescripție

extinctivă ale art. 504-506 C. proc. civ., a constatat că momentul de la care

începe să curgă termenul de prescripție este data rămânerii definitive a

hotărârii instanței de judecată și că dreptul material la acțiune al

reclamantului este prescris.

Față de cele expuse, recursul declarat de reclamant va fi privit ca

nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca ne fondat, recursul declarat de

reclamantul G.D. împotriva deciziei nr. 179/A din 26 septembrie 2008 a Curții

de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2009.