ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1194/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

30013/3 din 6 august 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamantul G.G. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA, în principal,

exproprierea întregii suprafețe de 4600 mp a terenului tarla 64, parcelă 311/1,

număr cadastral 1098/1 situat în intravilanul comunei Gruiu, județul Ilfov,

stabilirea și obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri de 159,75 RON/mp în

cuantum total de 734.850 RON reprezentând valoarea reală a imobilului, iar în

subsidiar, stabilirea și obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri totale

de 820.476,01 RON reprezentând valoarea reală a imobilului în cuantum total de

700.476,91 RON calculat la o valoare de 159,75 RON metru pătrat, precum și

prejudiciul produs prin exproprierea parțială a imobilului, constând în suma de

120.000 RON.

În

motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul terenului, conform

titlului de proprietate nr. 38201 din 17 noiembrie 1997, emis de Comisia

Județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Ilfov și a certificatului de

moștenitor nr. 189 din 30 iulie 2003, emis de BNP D.D. și că prin H.G. nr. 1546

din 1 noiembrie 2006, s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere a

terenului privind suprafața totală de 4600 mp, aparținând reclamantului,

stabilindu-se o despăgubire evaluată la 69.820,86 RON, respectiv o valoare de

15,93 RON/mp, însă, până în prezent, exproprierea nu s-a realizat.

În

drept, s-au invocat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, art. 21-27 din

Legea nr. 33/1994, art. 10 și art. 15 din Legea nr. 198/2004, Normele

Metodologice din 10 iunie 2004, de aplicare a Legii nr. 198/2004, H.G. nr.

1546/1996 și respectiv H.G. nr. 232/2008.

Prin

sentința civilă nr. 73 din 20 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă

, a fost admisă excepția inadmisibilității și s-a respins acțiunea în

consecință, cu motivarea în esență, că reclamantul nu face dovada calității de

persoană expropriată, iar în cauză nu s-a emis o hotărâre de către comisia

abilitată privind stabilirea despăgubirilor în cadrul exproprierilor.

Totodată,

acțiunea a fost apreciată ca inadmisibilă, și în raport de cererea de stabilire

a despăgubirilor privind exproprierea unei suprafețe mai mari decât cea

indicată în anexa 2 la H.G. nr. 1546/2006.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, care a susținut că în

mod greșit instanța de fond a reținut excepția inadmisibilității acțiunii, fără

să fi pus în discuția părților această excepție, cu atât mai mult cu cât,

pârâtul și-a întemeiat excepția pe o dispoziție legală, inexistentă la data

introducerii acțiunii.

Pe

de altă parte, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției ridicată de

pârâtul-intimat și s-a pronunțat, dimpotrivă, pe o excepție, ce nu a fost pusă

în discuția părților, vizând însă inadmisibilitatea acțiunii în raport de

textele legale în vigoare la data introducerii acțiunii.

O

altă critică a vizat greșita soluționare a acțiunii, în condițiile în care,

termenul de 15 zile - prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004, privește

acțiunea declanșată împotriva hotărârii Comisiei „...” prin care i s-a respins,

în tot sau în parte, cererea de despăgubire, ori cererile formulate în cauză,

nu sunt de natura celor la care se aplică termenul de 15 zile.

Apelul

a fost admis prin decizia nr. 435 din 30 iunie 2009 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă

, conform căreia a fost desființată sentința și cauza trimisă spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru

a decide astfel, instanța a constatat caracterul nefondat al criticii vizând

inadmisibilitatea acțiunii cu referire la dispoz. art. 6-9 din Legea nr.

198/2004, având în vedere că reclamantul nu este persoană îndreptățită la

despăgubiri, câtă vreme lipsește o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, care

să poată fi contestată în instanță în condițiile menționate de textele legale.

S-a

reținut însă, caracterul fondat al criticii referitoare la nesoluționarea de

către prima instanță a capătului principal de cerere având ca obiect obligarea

la exproprierea întregii suprafețe de teren, de 4600 mp, precum și la plata

despăgubirilor aferente.

Or,

pârâtul a invocat prin întâmpinare inadmisibilitatea acțiunii raportat la

prevederile art. 8 și art. 9 din Legea nr. 198/2004 pentru lipsa calității

reclamantului de persoană expropriată în condițiile legii (și în absența unei

hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru ipoteza exproprierii terenului

dedus judecății).

În

motivarea soluției adoptate, tribunalul s-a pronunțat exclusiv asupra capătului

de cerere formulat în subsidiar și din această perspectivă, aplicarea

dispozițiilor legale este corectă, dar a omis să se pronunțe asupra cererii

deduse judecății în principal.

S-a

constatat că astfel a fost încălcat principiul disponibilității – care obligă

instanța să soluționeze cauza în limita obiectului formulat – și că

nepronunțarea asupra unei pretenții atrage nulitatea hotărârii de maniera care

face aplicabil art. 297 C. proc. civ.

Decizia

a fost atacată cu recurs de către reclamantul G.G., care a susținut următoarele

aspecte de nelegalitate:

-

Instanța de apel nu a motivat respingerea unor motive (numerotate cu pct. 3.1,

3.2 și 3.3) din cererea de apel, ceea ce atrage incidența dispoz. art. 304 pct.

7 C. proc. civ.

-

Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și în mod eronat

față de probele din dosar a soluționat motivele de apel arătate anterior (art.

304 pct. 8 C. proc. civ.).

- Cu

referire la aceleași motive de apel și la modul de rezolvare a lor, decizia

este lipsită de temei legal, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În

apărare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca lipsit de

interes, arătând că prin soluția pronunțată de către instanța de apel, aceea de

desființare cu trimitere, partea a obținut satisfacerea scopului demersului său

judiciar.

Examinând

aspectele deduse judecății în cadrul recursului, Înalta Curte constată

următoarele:

- În

primul rând, sub aspectul procedural care se impune – prioritar analizei,

vizând lipsa de interes în promovarea căii de atac, apărarea intimatei nu poate

fi primită, în condițiile în care – potrivit considerentelor deciziei atacate

care, susținând în mod necesar dispozitivul, fac corp comun cu acesta –

desființarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare a fost una parțială.

Or,

prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a tins la a obține desființarea

totală a sentinței și rejudecarea cauzei în alte limite.

-

Referitor la aspectele de nelegalitate invocate de recurent, cu referire la

art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 8 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ele nu pot

fi primite.

Astfel,

deși pretinde că instanța a ignorat din analiză anumite motive de apel – vizând

modalitatea de soluționare a excepției, fără ca aceasta să fi fost invocată și

pusă în dezbaterea părților, critica este nesusținută și combătută prin chiar

considerentele deciziei atacate.

Sub

acest aspect, ca răspuns la motivele de nelegalitate din cererea de apel,

instanța reține corect că respectiva excepție a fost invocată de către pârâtă

prin întâmpinare, acesta fiind mijlocul procedural pus la îndemână părții

pentru a-și formula apărările și ca atare, nefiind de natură să surprindă

cealaltă parte, avizată de desfășurarea procedurii judiciare.

Tot

astfel, cu respectarea principiului contradictorialității, instanța a pus în

dezbaterea părților excepția, așa cum rezultă din practicaua sentinței,

situație corect reținută în decizia recurată.

În

ce privește modalitatea de soluționare a excepției, instanța a procedat de asemenea

corect, atunci când a constatat că în absența unei hotărâri de stabilire a

cuantumului despăgubirilor emisă de expropriator, reclamantului nu-i poate fi

recunoscut și validat demersul judiciar care să aibă ca obiect contestarea unor

despăgubiri ce nu sunt încă determinate prin hotărârea comisiei prevăzute de

lege.

Contrar

susținerii recurentului, instanța nu a modificat temeiul juridic al excepției

invocate – reprezentat de prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004 referitoare

la procedura contestării despăgubirilor – atunci când a făcut trimitere și la

dispoz. art. 6, art. 7 din același act normativ (texte care vizează

constituirea comisiei de către expropriator și comunicarea hotărârii de

stabilire a despăgubirilor către petent).

De

aceea, reținând corecta soluționare a excepției pe capătul de cerere vizând

contestarea despăgubirilor, încă nestabilite și ca atare, imposibil de cenzurat,

soluția nu putea fi decât aceea a desființării parțiale cu trimitere spre

rejudecare (în limita în care tribunalul nu s-a pronunțat asupra uneia dintre

pretențiile ce îl învestise).

Regăsindu-se

așadar, argumentele soluției adoptate în considerentele deciziei recurate, fără

ca acestea să aibă caracter contradictoriu sau străin de natura pricinii,

critica bazată pe dispoz. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiată.

În

privința celorlalte două motive de recurs formulate cu referire la art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., ele nu sunt prezentate de maniera care să facă

posibilă încadrarea și analiza în condițiile acestor texte de lege.

În

realitate, aceste motive de recurs au fost indicate de o manieră formală, prin

reiterarea aspectelor menționate anterior privind modalitatea de soluționare a

criticilor din apel, subsumate motivelor de apel pretins lăsate neanalizate.

Or,

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. presupun, pentru a face posibilă

modificarea hotărârii, să fi avut loc o interpretare eronată a actului juridic

(în înțelesul substanțial, de

negotium iuris

) dedus judecății, în

condițiile în care clauzele clare, neechivoce ale acestuia au fost denaturate.

În

mod greșit, cu referire la acest motiv de nelegalitate recurentul susține că ar

fi avut loc o interpretare eronată a probelor dosarului, confundând astfel,

calea extraordinară de atac a recursului cu o cale de atac devolutivă.

La

fel, susținând nelegalitatea deciziei pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul arată, de o manieră generică, neîncadrabilă într-o critică de recurs

care să facă posibilă analiza acesteia că „hotărârea a fost dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii”.

O

asemenea susținere reprezintă însă o simplă afirmație, neasimilabilă unei

critici de nelegalitate – care presupune indicarea în concret a textului de

lege pretins încălcat și argumentele pentru care se consideră că ar fi avut loc

aplicarea greșită sau nesocotirea normei materiale incidente.

Pentru

considerentele arătate, criticile invocate sunt nefundamentate juridic,

recursul urmând să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul G.G. împotriva deciziei nr. 435 din 30 iunie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie

2010.