ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1194/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 30013/3 din 6 august 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul G.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA, în principal, exproprierea întregii suprafețe de 4600 mp a terenului tarla 64, parcelă 311/1, număr cadastral 1098/1 situat în intravilanul comunei Gruiu, județul Ilfov, stabilirea și obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri de 159,75 RON/mp în cuantum total de 734.850 RON reprezentând valoarea reală a imobilului, iar în subsidiar, stabilirea și obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri totale de 820.476,01 RON reprezentând valoarea reală a imobilului în cuantum total de 700.476,91 RON calculat la o valoare de 159,75 RON metru pătrat, precum și prejudiciul produs prin exproprierea parțială a imobilului, constând în suma de 120.000 RON.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul terenului, conform titlului de proprietate nr. 38201 din 17 noiembrie 1997, emis de Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Ilfov și a certificatului de moștenitor nr. 189 din 30 iulie 2003, emis de BNP D.D. și că prin H.G. nr. 1546 din 1 noiembrie 2006, s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere a terenului privind suprafața totală de 4600 mp, aparținând reclamantului, stabilindu-se o despăgubire evaluată la 69.820,86 RON, respectiv o valoare de 15,93 RON/mp, însă, până în prezent, exproprierea nu s-a realizat. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, art. 10 și art. 15 din Legea nr. 198/2004, Normele Metodologice din 10 iunie 2004, de aplicare a Legii nr. 198/2004, H.G.

nr. 1546/1996 și respectiv H.G. nr. 232/2008. Prin sentința civilă nr. 73 din 20 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă , a fost admisă excepția inadmisibilității și s-a respins acțiunea în consecință, cu motivarea în esență, că reclamantul nu face dovada calității de persoană expropriată, iar în cauză nu s-a emis o hotărâre de către comisia abilitată privind stabilirea despăgubirilor în cadrul exproprierilor. Totodată, acțiunea a fost apreciată ca inadmisibilă, și în raport de cererea de stabilire a despăgubirilor privind exproprierea unei suprafețe mai mari decât cea indicată în anexa 2 la H.G. nr. 1546/2006. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, care a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut excepția inadmisibilității acțiunii, fără să fi pus în discuția părților această excepție, cu atât mai mult cu cât, pârâtul și-a întemeiat excepția pe o dispoziție legală, inexistentă la data introducerii acțiunii.

Pe de altă parte, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției ridicată de pârâtul-intimat și s-a pronunțat, dimpotrivă, pe o excepție, ce nu a fost pusă în discuția părților, vizând însă inadmisibilitatea acțiunii în raport de textele legale în vigoare la data introducerii acțiunii. O altă critică a vizat greșita soluționare a acțiunii, în condițiile în care, termenul de 15 zile - prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004, privește acțiunea declanșată împotriva hotărârii Comisiei „...” prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire, ori cererile formulate în cauză, nu sunt de natura celor la care se aplică termenul de 15 zile. Apelul a fost admis prin decizia nr. 435 din 30 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă , conform căreia a fost desființată sentința și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța a constatat caracterul nefondat al criticii vizând inadmisibilitatea acțiunii cu referire la dispoz. art. 6-9 din Legea nr. 198/2004, având în vedere că reclamantul nu este persoană îndreptățită la despăgubiri, câtă vreme lipsește o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, care să poată fi contestată în instanță în condițiile menționate de textele legale. S-a reținut însă, caracterul fondat al criticii referitoare la nesoluționarea de către prima instanță a capătului principal de cerere având ca obiect obligarea la exproprierea întregii suprafețe de teren, de 4600 mp, precum și la plata despăgubirilor aferente. Or, pârâtul a invocat prin întâmpinare inadmisibilitatea acțiunii raportat la prevederile art. 8 și art. 9 din Legea nr. 198/2004 pentru lipsa calității reclamantului de persoană expropriată în condițiile legii (și în absența unei hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru ipoteza exproprierii terenului dedus judecății).

În motivarea soluției adoptate, tribunalul s-a pronunțat exclusiv asupra capătului de cerere formulat în subsidiar și din această perspectivă, aplicarea dispozițiilor legale este corectă, dar a omis să se pronunțe asupra cererii deduse judecății în principal. S-a constatat că astfel a fost încălcat principiul disponibilității – care obligă instanța să soluționeze cauza în limita obiectului formulat – și că nepronunțarea asupra unei pretenții atrage nulitatea hotărârii de maniera care face aplicabil art. 297 C. proc. civ. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantul G.G., care a susținut următoarele aspecte de nelegalitate: - Instanța de apel nu a motivat respingerea unor motive (numerotate cu pct. 3.1, 3.2 și 3.3) din cererea de apel, ceea ce atrage incidența dispoz.

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și în mod eronat față de probele din dosar a soluționat motivele de apel arătate anterior (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). - Cu referire la aceleași motive de apel și la modul de rezolvare a lor, decizia este lipsită de temei legal, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În apărare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca lipsit de interes, arătând că prin soluția pronunțată de către instanța de apel, aceea de desființare cu trimitere, partea a obținut satisfacerea scopului demersului său judiciar.

Examinând aspectele deduse judecății în cadrul recursului, Înalta Curte constată următoarele: - În primul rând, sub aspectul procedural care se impune – prioritar analizei, vizând lipsa de interes în promovarea căii de atac, apărarea intimatei nu poate fi primită, în condițiile în care – potrivit considerentelor deciziei atacate care, susținând în mod necesar dispozitivul, fac corp comun cu acesta – desființarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare a fost una parțială. Or, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a tins la a obține desființarea totală a sentinței și rejudecarea cauzei în alte limite. - Referitor la aspectele de nelegalitate invocate de recurent, cu referire la art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 8 și art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., ele nu pot fi primite. Astfel, deși pretinde că instanța a ignorat din analiză anumite motive de apel – vizând modalitatea de soluționare a excepției, fără ca aceasta să fi fost invocată și pusă în dezbaterea părților, critica este nesusținută și combătută prin chiar considerentele deciziei atacate. Sub acest aspect, ca răspuns la motivele de nelegalitate din cererea de apel, instanța reține corect că respectiva excepție a fost invocată de către pârâtă prin întâmpinare, acesta fiind mijlocul procedural pus la îndemână părții pentru a-și formula apărările și ca atare, nefiind de natură să surprindă cealaltă parte, avizată de desfășurarea procedurii judiciare. Tot astfel, cu respectarea principiului contradictorialității, instanța a pus în dezbaterea părților excepția, așa cum rezultă din practicaua sentinței, situație corect reținută în decizia recurată.

În ce privește modalitatea de soluționare a excepției, instanța a procedat de asemenea corect, atunci când a constatat că în absența unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor emisă de expropriator, reclamantului nu-i poate fi recunoscut și validat demersul judiciar care să aibă ca obiect contestarea unor despăgubiri ce nu sunt încă determinate prin hotărârea comisiei prevăzute de lege. Contrar susținerii recurentului, instanța nu a modificat temeiul juridic al excepției invocate – reprezentat de prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004 referitoare la procedura contestării despăgubirilor – atunci când a făcut trimitere și la dispoz. art. 6, art. 7 din același act normativ (texte care vizează constituirea comisiei de către expropriator și comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor către petent).

De aceea, reținând corecta soluționare a excepției pe capătul de cerere vizând contestarea despăgubirilor, încă nestabilite și ca atare, imposibil de cenzurat, soluția nu putea fi decât aceea a desființării parțiale cu trimitere spre rejudecare (în limita în care tribunalul nu s-a pronunțat asupra uneia dintre pretențiile ce îl învestise). Regăsindu-se așadar, argumentele soluției adoptate în considerentele deciziei recurate, fără ca acestea să aibă caracter contradictoriu sau străin de natura pricinii, critica bazată pe dispoz. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiată. În privința celorlalte două motive de recurs formulate cu referire la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., ele nu sunt prezentate de maniera care să facă posibilă încadrarea și analiza în condițiile acestor texte de lege.

În realitate, aceste motive de recurs au fost indicate de o manieră formală, prin reiterarea aspectelor menționate anterior privind modalitatea de soluționare a criticilor din apel, subsumate motivelor de apel pretins lăsate neanalizate. Or, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. presupun, pentru a face posibilă modificarea hotărârii, să fi avut loc o interpretare eronată a actului juridic (în înțelesul substanțial, de negotium iuris ) dedus judecății, în condițiile în care clauzele clare, neechivoce ale acestuia au fost denaturate. În mod greșit, cu referire la acest motiv de nelegalitate recurentul susține că ar fi avut loc o interpretare eronată a probelor dosarului, confundând astfel, calea extraordinară de atac a recursului cu o cale de atac devolutivă.

La fel, susținând nelegalitatea deciziei pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată, de o manieră generică, neîncadrabilă într-o critică de recurs care să facă posibilă analiza acesteia că „hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii”. O asemenea susținere reprezintă însă o simplă afirmație, neasimilabilă unei critici de nelegalitate – care presupune indicarea în concret a textului de lege pretins încălcat și argumentele pentru care se consideră că ar fi avut loc aplicarea greșită sau nesocotirea normei materiale incidente. Pentru considerentele arătate, criticile invocate sunt nefundamentate juridic, recursul urmând să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.G. împotriva deciziei nr. 435 din 30 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2010.