ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4908/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 27 martie 2008, reclamantul I.V. a chemat in judecată pârâtul M.A.N. pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze Ordinul C.A11 din 15 iulie 1994 al Cdt C5A, respectiv Ordinul C.A.30 din 06 octombrie 1994 al Cdt C5. Totodată, a solicitat recunoașterea funcției de locțiitor de comandant pentru logistica și a gradului de locotenent colonel pe care le-a deținut înainte de emiterea ordinelor de retrogradare și a solicitat anularea ordinului nr. MP 59 din 20 ianuarie 1995. Reclamantul solicită, de asemenea, să i se recunoască pensia militară de serviciu, având la bază solda lunară brută corespunzătoare funcției de locțiitor de comandant logistică și gradului de locotenent colonel, pe care trebuia să le aibă la data trecerii în rezervă.

Solicită daune morale în cuantum de 1.000.000 lei. În motivarea cererii, reclamantul arată că a beneficiat de pensie militară de serviciu, conform Deciziei de pensionare nr. 058493 din 06 iunie 1995 și a Deciziei de recalculare 058493 din 10 martie 2006, începând cu data de 01 martie 1995, după 32 ani, o lună și 3 zile de activitate în cadrul M.A.N. Se menționează că, fiind nemulțumit de cuantumul pensiei în urma recalculării, s-a adresat, cu contestație, Comisiei de contestații din cadrul M.A.N., care i-a fost respinsă prin Decizia nr. 216 din 02 iunie 2006. Se precizează că, motivat de acest răspuns și noile prevederi în materie de recalculare a pensiilor, în cursul anului 2007, a făcut demersurile necesare în vederea obținerii de noi documente care să ateste că a beneficiat de indemnizație de comandă, la care pârâtul nu a ținut cont de această recalculare.

În urma demersurilor efectuate la UM xxxx Timișoara, i s-a eliberat Certificatul nr. 576 din 04 martie 2008, în care sunt menționate ordinele prin care s-a dispus retrogradarea sa, ocazie cu care a luat la cunoștință de existenta acestora și pe care le contestă, respectiv Ordinul C.A.11 din 15 iulie 1994 al Cdt C5A, respectiv C C.A.30 din 06 octombrie 1994 al Cdt C5.A. Faptul că nu i-au fost comunicate Ordinele contestate, a dus la imposibilitatea de a le contesta, în perioada când s-a pensionat, lucru care l-a prejudiciat. Pârâtul M.A.N. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetentei materiale a Tribunalului Timiș, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția tardivității acțiunii arătând că, obiectul principal al cererii îl constituie anularea unor acte administrative unilaterale cu caracter individual, emise de către o autoritate publică centrală.

În considerentele întâmpinării, se arată că, potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ., competența de judecată a prezentului litigiu aparține Curții de Apel Timișoara. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, se apreciază că, în cauză, nu s-a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece reclamantul nu a făcut dovada că s-a adresat autorității publice emitente a actelor administrative unilaterale. Se menționează că reclamantul a fost înștiințat despre ordinele a căror anulare o solicită. Se arată că aducerea la cunoștință a Ordinului nr. CA nr. 30 din 06 octombrie 1994 rezultă din chiar raportul personal al reclamantului cu nr. CR 99 din 10 octombrie 1994, adresat comandantului UM xxxxx.

De asemenea, se mai arată, că acest ordin cuprinde și mențiunea că reclamantul s-a aflat la dispoziția Corpului 5 Armată pentru încadrare, astfel cum s-a dispus prin Ordinul nr. CA 11 din 15 iulie 1994. Ordinul nr. M.P.59 din 20 ianuarie 1995 privind trecerea în rezervă a fost comunicat imediat după emitere, reclamantul nemaiprezentându - se la serviciu. Se învederează că, în ceea ce privește termenul de prescripție a plângerii prealabile, nu există nici un dubiu, așa cum s-a argumentat și mai sus, că acesta se raportează la data emiterii .Așadar, termenul de prescripție de 6 luni trebuie calculat de la data emiterii ordinelor atacate, termen care a fost cu mult depășit până în anul 2008, când reclamantul s-a adresat direct instanței de judecată.

Astfel că orice plângere prealabilă este prescrisă, fiind făcută peste termenul de 6 luni de la emiterea actului administrativ unilateral individual atacat. Referitor la excepția tardivității acțiunii, reclamantul este decăzut și din dreptul de a mai sesiza instanța de contencios administrativ, așa cum prevăd dispozițiile alin. (2) și (5) ale art. 11 din Legea nr. 554/2004, deoarece la data introducerii acțiunii, termenul de 6 luni, respectiv un an de la data comunicării actelor atacate, este demult depășit. Prin sentința civila nr. 680/ CA din 08 septembrie 2008, Tribunalul Timiș a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza, spre soluționare, către Curtea de Apel Timișoara.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 19 septembrie 2008. Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 56 din 23 februarie 2009, a admis excepția tardivității procedurii prealabile și a respins acțiunea, ca fiind inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat că reclamantul a luat cunoștință de actele administrative contestate în cauză, cel mai târziu la data de 5 septembrie 1995, dată la care acesta a ridicat de la Centrul Zonal Militar livretul său militar și că, în raport cu data menționată, introducerea plângerii prealabile la data de 18 martie 2008, împotriva unor acte administrative emise la 15 iulie 1994, s-a făcut cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, ceea ce echivalează cu neîndeplinirea procedurii plângerii prealabile obligatorii.

Că, decizia Curții Constituționale nr. 797/2007 a constatat că prevederile art. 7 alin (7) din Legea nr. 554/2004, sunt neconstituționale dar numai în ipoteza în care termenul de 6 luni de la emiterea actului este aplicat plângerilor formulate de terțe persoane, iar nu de destinatarii actelor administrative respective. Împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul I.V., solicitând, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru judecarea fondului pricinii și, în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. Recurentul a susținut că motivarea soluției Curții de Apel este nelegală și contradictorie în raport cu natura cauzei.

A arătat că pârâtul a menționat greșit că el nu ar fi îndeplinit procedura prealabilă, atâta timp cât, la dosar, s-au depus înscrisurile doveditoare în acest sens. Referitor la data de la care începe să curgă termenul legal privind îndeplinirea procedurii administrative prealabile, recurentul I.V. apreciază că atâta timp cât intimatul-pârât a recunoscut expres că nu i-a comunicat ordinele atacate (care erau considerate ca având caracter secret) și că, după pretinsa retrogradare, până la încheierea anului 1994 el și-a desfășurat activitatea ca locțiitor al comandantului pentru logistică (funcție corespunzătoare gradului de locotenent colonel) și, dat fiind că a aflat de ordinele în discuție la 4 martie 2008 și de conținutul lor concret abia șa termenul acordat de Tribunalul Timiș la 23 iunie 2008, în mod greșit instanța a considerat că procedura administrativă nu a fost realizată în termen, fiind astfel, practic, neîndeplinită.

Recurentul a criticat hotărârea instanței de fond și pentru motivul că aceasta este rezultatul interpretării greșite a actului dedus judecății și a probelor administrate la dosar. Analizând sentința pronunțată în cauză, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este legală și temeinică. Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.

Conform prevederilor art. 7 alin. (7) din legea menționată, „Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripție”. Cum, în speță, recurentul-reclamant este beneficiar al actelor administrativ unilaterale contestate, în conformitate cu dispozițiile legale menționate, termenul de formulare a plângerii prealabile nu putea depăși termenul de 6 luni de la data emiterii actului, neavând relevanță, din acest punct de vedere, faptul necomunicării formale a actelor respective.

Dată fiind natura acestui termen de 6 luni, pe care însuși legiuitorul îl definește ca fiind unul de prescripție și având în vedere că recurentul nu a invocat și dovedit nici unul dintre motivele de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție, prevăzute de lege, în mod corect a apreciat prima instanță că procedura administrativă formulată în cauză este tardivă. Împrejurarea că recurentului nu i-au fost comunicate în materialitatea lor actele administrative contestate este nerelevantă, pe de o parte pentru că, de conținutul acestor acte el a luat cunoștință, într-adevăr, în anul 1995, când și-a ridicat, sub semnătură, livretul militar, în care erau menționate operațiunile administrative în cauză iar, pe de altă parte, pentru că, acest fapt nu constituie un motiv de suspendare sau întrerupere a termenului de formulare a plângerii prealabile.

Având în vedere că, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 103 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., „neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea”și cum, în contencios administrativ, formularea plângerii prealabile este o condiție obligatorie, care afectează însuși exercițiul dreptului de chemare în judecată, este legală și temeinică soluția Curții de apel, care a considerat că acțiunea este inadmisibilă deoarece, fiind realizată peste termenul legal, practic, procedura administrativă prealabilă nu s-a îndeplinit. În raport cu cele expuse și în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua din C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, față de această soluție nemaiimpunîndu-se analizarea aspectelor invocate de recurent pe fondul cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul I.V. împotriva sentinței civile nr. 56 din 23 februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2009.