ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2982/2009

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 14 februarie 2002, reclamanta SC V. SA Târgoviște a chemat în judecată pe pârâta SC H.V. SRL Târgoviște, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate reziliat contractul de leasing imobiliar cu clauza irevocabilă de vânzare și novație obiectivă cu nr. 206 din 15 iunie 2000, privind spațiile comerciale ocupate de pârâtă în Complexul V. din Târgoviște; să se dispună evacuarea pârâtei din spațiul respectiv și să se instituie un sechestru judiciar, cu numirea unui administrator judiciar. Pârâta a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate sporul de valoare al spațiului comercial exploatat în regim de locație de gestiune și instituirea unui drept de retenție până la plata contravalorii îmbunătățirilor, în ipoteza rezilierii contractului și încetării locației de gestiune.

Sentința civilă nr. 667 din 16 aprilie 2002 pronunțată în fond de Tribunalul Dâmbovița a fost casată prin admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare. Cauza a fost strămutată la Tribunalul Comercial Mureș, prin încheierea nr. 687/2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, care s-a pronunța în fond, după casare prin sentința civilă nr. 1170 din 24 aprilie 2003. Recursul formulat de ambele părți a fost admis de Curtea de Apel Târgu Mureș, prin decizia civilă nr. 835 din 9 octombrie 2003, care a casat sentința civilă de mai sus, și a trimis cauza spre o nouă judecată în fond atât în ce privește acțiunea principală cât și în ce privește cererea reconvențională.

Prin sentința civilă nr. 511 din 23 mai 2005, Tribunalul Comercial Mureș a respins excepția netimbrării cererii principale, și excepția neexecutării contractului de leasing invocate de pârâtă; a admis în parte acțiunea reclamantei și a constatat reziliat contractul de leasing nr. 206 din 19 iunie 2000 încheiat de părți, începând cu data de 14 februarie 2002; a dispus evacuarea pârâtei din spațiul ocupat conform contractului menționat, numai după valorificarea dreptului de retenție pentru restul sumelor datorate cu titlu de investiții în sumă de 3.917.663.026 lei vechi; a dispus compensarea acestei sume cu suma de 7.573.664.846 lei vechi debit datorat de reclamantă, până la concurența sumei celei mai mici; a fost admisă în parte în cererea reconvențională a pârâtei fiind obligată reclamanta la plata sumei de 7.573.664.846 lei investiții efectuate la H.V.

, iar prin compensare rămânând de plată 3.917.663.026 lei vechi, pentru care s-a constituit în favoarea pârâtei un drept de retenție asupra spațiului ocupat conform contractului de leasing în Complexul H.V. până la achitarea sumei respective. Totodată a fost respinsă cererea de ridicare a sechestrului asigurator, s-a dispus cererea de înlocuire a administratorului acestui sechestru și au fost compensate cheltuielile de judecată, reclamanta urmând să plătească pârâtei suma de 56.516.880 lei vechi cu acest titlu, după compensare. Curtea de Apel Târgu Mureș, prin decizia comercială nr. 45 din 9 iunie 2006 a respins apelurile declarate de reclamantă și pârâtă împotriva hotărârii de mai sus, compensând cheltuielile de judecată.

Prin decizia nr. 1184 din 15 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursurile reclamantei și pârâtei, a casat hotărârea pronunțată în apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, întrucât s-au încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea dată nu cuprinde o motivare care să permită verificarea modului cum s-a făcut controlul judiciar, urmând a fi avute în vedere și criticile din recurs. Rejudecând cauza, după această din urmă casare, Curtea de Apel Târgu Mureș, prin decizia nr. 95 din 17 decembrie 2007, a respins apelurile reclamantei și pârâtei, ca nefondate și a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți, în această cale de atac.

În motivarea amplă făcută de instanță la rejudecarea apelurilor s-a reținut o creanță a pârâtei față de reclamantă în sumă de 7.573.664.846 lei vechi stabilită potrivit rapoartelor de expertiză, construcții și bunuri mobile, reprezentând valoarea actualizată a investițiilor. Totodată s-a reținut că pârâta datorează reclamantei, în baza contractului de leasing avansul și redevența indexată trimestrial până la rezilierea contractului din 14 februarie 2002, fiind deduse sumele achitate în perioada ianuarie 2001 – ianuarie 2002, situație în care instanța a dispus compensarea sumelor ce s-au constatat a fi reciproc datorate. Pârâta SC H.V. SRL Târgoviște a declarat recurs, atât împotriva hotărârii pronunțate în fond - sentința comercială nr. 511 din 23 mai 2005 a Tribunalului Comercial Mureș, cât și împotriva deciziei nr. 95 din 17 decembrie 2007 pronunțată în apel de Curtea de Apel Târgu Mureș, invocând ca temei legal art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., referindu-se, în esență, la motivele: - 1) lipsa termenului legal privind natura juridică – și calificarea contractului care a născut leasingul, eficiența contractului de leasing, fundamentarea răspunderii cu daune interese, fundamentarea creanței sale privind investițiile; - 2) aplicarea greșită a legii privind autoritatea de lucru judecat, excepția de neexecutare, răspunderea cu daune interese, compensarea și desocotirea, situație în care se solicită, în principal admiterea cererii sale reconvenționale și obligarea reclamantei la executarea conformă a contractului de leasing în litigiu, prin predarea activului H.V., în constituția sa originală, inclusiv salonul multifuncțional de la etajul I, integral holul de primire-recepție și subsolul tehnic, iar în secundar obligarea la plata sumei de 10.503.389.500 Rol (conform expertizei valorificate din contractul de leasing), sau de 10.500.263.471 Rol, spor de valoare a fondului rezultat din bunuri de construcții, și datori din expertizele H. și S. Prin decizia nr. 3506 din 25 noiembrie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a respins, ca nefondat recursul pârâtei SC H.V.

SRL Târgoviște. S-a reținut că din probatoriile suplimentare, instanța a reținut corect că prin analizarea contractului de locație de gestiune de leasing și actul adițional, nu se fac mențiuni privind salonul multifuncțional sau de protocol, pe care pârâta solicită să-i fie predat prin recursul de față. În consecință, devin neconcludente criticile pârâtei privind obiectul și eficiența contractului de leasing imobiliar, obligația de predare a activului nu se referă la compensarea pretinsă de pârâtă și corect înlăturată de instanța de apel. Având în vedere dispozițiile contractului de leasing nr. 206/2000, în situația pe de o parte, în care utilizatorul a refuzat primirea imobilului în condițiile menționate mai sus, iar pe de altă parte nu s-au achitat în întregime avansul și redevențele, s-au constatat ca îndeplinite condițiile de reziliere a contractului, din capitolele VIII, cât și art. 14 și art. 15 din O.G.

nr. 51/1997. În consecință, cum utilizatorul nu mai deține un titlu legal pentru posesia și folosința bunului în litigiu, s-a dispus corespunzător evacuarea pârâtei. Având în vedere creanța deținută de reclamantă împotriva pârâtei, în baza contractului de leasing, (titlu executor) precum și investițiile pretinse prin cererea reconvențională efectuate de pârâtă la imobil și neprevăzute prin procesul verbal din 29 august 2000, instanța a procedat la compensarea prin aplicațiunea dispozițiilor art. 1113 alin. (2) și art. 1144 alin. (2) C. civ., susținerile pârâtei privind modul de compensare practicat de instanță urmând a fi înlăturate. S-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., cum s-a menționat anterior, recursul pârâtei a fost respins ca nefondat. În contra celei din urmă hotărâri SC H.V. SRL Târgoviște a formulat contestație în anulare, neîntemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (2) C. proc. civ., în argumentarea căreia a arătat că: 1. – Primul motiv contestatoarea susține că instanța de recurs a dat o hotărâre prin care nu s-a urmărit o sistematizare tehnico-juridică care asigurau unitatea dintre enunț și dezvoltare, în opinia contestatoarei, această legătură nu a fost respectată prin dispensarea de examinarea lor concretă, sub motiv că ele au fost repartizate de contestatoare în două grupe, sens în care enumeră motivele de recurs pretins disparate. 2. Examinarea motivelor de recurs s-a făcut cu ignorarea conținutului lor propriu zis prin aprecieri de o generalitate care, în opinia contestatoarei, echivalează cu o nemotivare.

3. În mod greșit instanța de recurs a calificat motivele de casare, ca motive de netemeinicie, ceea ce a condus la o descalificare a motivării recursului și neexaminarea în drept a faptelor.

4. În susținerea acestui motiv contestatoarea arată în ce măsură instanța de recurs a examinat motivele de recurs, prezentând un tabel care cuprinde motivul de recurs invocat și considerentele deciziei a cărei anulare s-a cerut privind natura juridică și indicarea contractului din a cărui executare s-a născut litigiul, eficiența contractului de leasing, lipsa temeiului legal al titlului executoriu a contractului de execuție, este relevată și de ignorarea sentinței civile nr. 2545 din 24 iunie 2006 a Judecătoriei Târgoviște, eficiența răspunderii cu daune interese, fundamentarea creanței societății contestatoare privind plata contravalorii lucrărilor de investiții, au fost încălcate și aplicate greșit dispozițiile, autoritatea de lucru judecat, excepție de neexecutare, compensarea și ocrotirea dintre locator și locatar; în continuare dezvoltă criticile privind pretențiile sale cum au fost examinate pe parcursul judecării procesului referitoare la contractul de leasing.

Mai arată că în cauză nu poate opera decât compensația judecătorească și numai prin formularea unui capăt de cerere distinct, ceea ce reclamanta-intimată nu a făcut. - critică examinarea redevențelor datorate cu titlu de daune, care nu puteau depăși suma a două redevențe – 48.872.000 Rol – astfel contractul de leasing devine reziliat; nu a examinat instanța de recurs inadmisibilitatea invocării pe cale de excepție a compensației judecătorești, inoperabilitatea clauzei penale și anularea titlului executor al contractului de leasing: - valoarea investițiilor i-a fost diminuată în mod discreționar, sens în care enumeră contravaloarea lucrărilor de construcții, care sporesc valoarea fondului de comerț și nu sunt reparații de întreținere.

În consecință contestatoarea solicită admiterea contestației în anulare, astfel cum a fost formulată cu rejudecarea recursului și examinarea motivelor omise sau examinate numai parțial. Contestația în anulare este nefondată. Potrivit art. 318 alin. (1) „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare”. Contestația în anulare specială prevăzută de textul de lege enunțat este o cale extraordinară de atac, de retractare care privește două situații și anume – când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau instanța a omis unul din motivele de recurs.

Cea de-a doua teză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare sau modificare, text invocat de contestatoare. Din examinarea criticilor formulate de contestatoare acestea vor fi analizate după cum urmează. 1. În ceea ce privește criticile vizând omiterea instanței de recurs de a se pronunța asupra unor motive de recurs sau, după cum susține contestatoarea sunt „generale” vor fi respinse întrucât instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivul de casare sau de modificare, ci poate să le analizeze global printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație de-a recurentului nu deschide calea contestației în anulare.

2. În ceea ce privește criticile privind contravaloarea lucrărilor efectuate și cuantumul redevențelor, acestea vizează motive de netemeinicie, și nu de omisiune a instanței, pe de o parte, iar, pe de altă parte, recursul este o cale de atac extraordinară - în codul de procedură civilă actual – prin care se examinează numai, restrictiv motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Ori, din analizarea acestor critici, nu constituie o omisiune a instanței, contestatoarea nefăcând altceva decât să invoce netemeinicia probelor și modul eronat de administrare al acestora. 3. În al treilea rând contestatoarea se referă și la motivele de casare, care nu sunt dezvoltate, ceea ce face imposibilă examinarea acestora prin lipsa conținutului criticilor care ar fi trebuit să vizeze sub aspectul omisiunii în baza textului de lege evocat.

Singura afirmație pe care o face contestatoarea se referă la discordanța dintre „unitatea dintre enunț și dezvoltare” fapt ce în opinia contestatoarei hotărârea pronunțată în recurs le-a descalificat desigur; Afirmația contestatoarei este lipsită de eficiență juridică și de argumentare logică adecvată la ceea ce a vrut să pretindă. 4. Contestatoarea a invocat și motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru care instanța de recurs nu l-a examinat. Însă, din analizarea considerentelor deciziei pronunțate în recurs din perspectiva criticii formulate de contestatoare Înalta Curte, constată că acesta a fost analizat sub toate aspectele, respectiv la lipsa termenului legal al contractului de leasing, eficiența acestui contract și la fundamentarea răspunderii cu daune interese.

Contestatoarea mai invoca la pct.4 cu menționarea pe coloane greșelile de judecată în recurs, privind contractul de leasing. Înalta Curte față de susținerile contestatoarei urmează să examineze pricina din perspectiva art. 318 teza a I-a C. proc. civ. În sensul acestui text de lege teza a I-a „greșeala materială” înseamnă greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. Legea are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate.

Prin urmare, greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșelile de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale. În speță, contestatoarea nu invocă o greșeală materială, adică o eroare evidentă legată de aspectele formale ale judecății în recurs, ci critică modul în care instanța a dezlegat o anumită problemă de drept, și anume aceea a interpretării și calificării clauzelor contractului de leasing. Faptul că această dezlegare s-ar datora aplicării greșite a unui text de lege nu reprezintă o eroare materială, ci ar putea constitui una de judecată, a cărui analizare și remediere nu este posibilă în calea de atac extraordinară a contestației în anulare.

De asemenea, trebuie subliniat că aplicarea dispozițiilor legale incidente în speță, pe care contestatoarea încearcă să le dea un înțeles în sensul art. 318 teza a II-a C. proc. civ., nu au fost corect aplicate sau sunt lipsite de conținut, sau nu există ”unitate între enunț și considerente” nu constituie omisiune a instanței și nici nu poate fi apreciată ca o greșeală materială. A pronunța în sensul celor susținute de contestatoare înseamnă a schimba motivele admisibile în contestația în anulare, conform dispozițiilor legale înscrise. Și, în sfârșit, o greșeală în aprecierea probelor, datorită căreia situația de fapt reținută de instanță ar fi eronată, este o greșeală de fond, de apreciere a probelor, ce nu poate fi valorificată pe calea contestației în anulare.

În consecință, Înalta Curte constată că susținerile contestatoarei nu pot fi apreciate în raport de textele de lege evocate, neputând fi valorificate în calea căii de atac extraordinară, motiv pentru care, urmează să respingă prezenta contestație în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC H.V. SRL Târgoviște împotriva deciziei nr. 3506 din 25 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 18 noiembrie 2009.