ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1372/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Timișoara, sub nr. 7136/325/2006, reclamanții

Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului

Timișoara au chemat în judecată pe pârâta SC B.P. SA solicitând

instanței să dispună evacuarea pârâtei din spațiul situat

în localitatea Timișoara, proprietatea reclamantei pentru lipsa de titlu.

Pârâta a formulat cerere

reconvențională prin care a solicitat obligarea pârâților

să încheie un contract de închiriere pentru spațiul în litigiu.

Prin sentința

civilă nr. 9542 din 9 octombrie 2007, instanța a dispus declinarea de

competență a soluționării cauzei în favoarea Tribunalului

Timișoara având în vedere că litigiul dedus judecății are

caracter comercial în principal pentru că spațiul în litigiu este

destinat desfășurării unor fapte obiective de comerț în

sensul dispozițiilor art. 3 pct. 2 C. proc. civ., iar în subsidiar,

comercialitatea raportului juridic ce decurge din calitatea de comerciant a

pârâtei.

Prin sentința

comercială nr. 301 din 24 martie 2009 pronunțată în dosar nr. 7136/325/2006

de Tribunalului Timiș, a fost respinsă ca neîntemeiată

excepția prematurității invocată de pârâta SC B.P. SA

și a fost admisă cererea formulată de reclamanții

Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, fiind dispusă evacuarea pârâtei SC B.P. SA din

spațiul situat în Timișoara. A fost admisă în parte cererea

reconvențională, reclamantele fiind obligate să

plătească suma de 49.824 lei spor de valoare adusă

spațiului în litigiu.

Excepția

prematurității cererii de chemare în judecată întemeiată pe

dispozițiile art. 7201 C. proc. civ., a fost respinsă de

instanță având în vedere caracterul nepatrimonial al obiectului

litigiului.

Pe fondul cauzei s-a

reținut în esență că raporturile locative dintre

părți au încetat la data de 30 aprilie 2006, reclamanții fiind

îndreptățiți să solicite evacuarea pârâtei pentru

lipsă de titlu, proprietarul fiind în drept de a se bucura și dispune

exclusiv și absolut de bunul său.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză a rezultat că pârâta a executat

lucrări de amenajare în spațiul ocupat în temeiul contractului de

închiriere, lucrări ce au adus un spor de valoare al spațiului în

cuantum de 49.824 lei.

Împotriva sentinței

civilă nr. 301 din 24 martie 2009 a declarat apel pârâta SC B.P. SA, iar

prin decizia comercială nr. 144 din 19 octombrie 2009 a Curții de

apel Timișoara a fost admis apelul, a fost desființată

sentința civilă nr. 301 a Tribunalului Timiș, cauza fiind

trimisă pentru rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea deciziei

instanța de apel a reținut că, deși în cauză cererea a

fost formulată de doi reclamanți, instanța prin dispozitivul

sentinței a admis cererea reconvențională și a obligat un

singur reclamant pârât la plata sporului de valoare al spațiului

fără să precizeze despre care reclamant este vorba.

Cu privire la sporul de

valoare al spațiului reținut de instanța de fond ca fiind în

cuantum de 49.824 lei, s-a apreciat că lipsește motivarea în fapt

și drept a admiterii cererii reconvenționale context în care se impune

aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., având în vedere că

instanța nu a intrat în cercetarea fondului.

Împotriva deciziei

comerciale nr. 144 din 19 octombrie 2009 a Curții de apel Timișoara

au declarat recurs reclamanții Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și Municipiul Timișoara reprezentată prin primar.

În dezvoltarea motivelor de

recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentele au arătat că instanța de apel a aplicat și

interpretat greșit legea respectiv dispozițiile art. 297 C. proc.

civ. în situația în care instanța de fond s-a pronunțat atât pe

excepțiile invocate cât și pe fondul cauzei.

Contradictorialitatea

observată de instanța de apel în dispozitivul sentinței apelate,

în sensul că instanța a dispus prima dată la obligarea

reclamantei pârâte iar ulterior la obligarea reclamanților la plata sporului

de valoare putea fi soluționată printr-o cererea de îndreptare eroare

materială, aceasta nereprezentând un motiv de desființare a

sentinței apelate.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept

invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze, respectiv lipsa de temei

legal a hotărârii cât și aplicarea greșită a legii,

recurentele criticând decizia instanței de apel atât pentru lipsa de temei

legal cât și pentru aplicarea greșită a legii.

Norma cuprinsă în art. 297

alin. (1) C. proc. civ. este de strictă interpretare și aplicare,

neputând fi extinsă prin analogie altor situații decât cele expres

stabilite de legiuitor. Ca atare este greșită soluția

instanței de apel care a desființat sentința apelată cu

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond pentru motivul că

admiterea cererii reconvenționale nu este motivată și că nu

s-a intrat în cercetarea fondului.

Soluția trimiterii spre

rejudecare contravine principiului celerității soluționării

cauzelor, fiind de natură să prelungească nejustificat procesul,

fără un fundament legal, în condițiile în care s-ar relua

judecata în fața primei instanțe, deși aceasta a adoptat o

soluție cu privire la fondul cauzei, în raport de probatoriul pe care l-a

încuviințat.

În condițiile în care

instanța de fond s-a pronunțat pe cererea reconvențională,

admițând în parte cererea pentru suma de 49.824 lei reprezentând spor de

valoare adus imobilului în litigiu, în mod greșit s-a dispus

desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare, având în vedere

faptul că în instanța de apel pot fi administrate noi probe, pot fi

completate probele administrate în cauză, ținând cont de caracterul

devolutiv al apelului.

Instanța de fond a

motivat hotărârea în fapt și drept conform dispozițiilor art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar instanța de apel s-a transformat în

instanță de recurs, analizând incidența în cauză a

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cu consecința

aplicării greșite a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.,

hotărârea instanței de apel fiind vădit nelegală prin

încălcarea dispozițiilor legale referitoare la judecata apelului.

Calitatea de reclamanți

în cauză au avut-o Consiliul Local al Municipiului Timișoara și

Municipiul Timișoara reprezentat de Primar. Consiliul Local este

autoritate deliberativă, iar Municipiul Timișoara prin Primar este

autoritate executivă care pune în aplicare și aduce la îndeplinire

hotărârile și dispozițiile Consiliului Local conform art. 61

și art. 77 din Legea nr. 215/2001.

Raportându-ne strict la

autonomia locală și având în vedere dispozițiile art. 66 – art. 61

din Legea nr. 215/2001 vom putea spune că primarul are trei categorii de

sarcini: de reprezentare, de execuție al hotărârilor Consiliului

Local și șef al administrației locale.

Potrivit art. 67 din Legea nr.

215/2001, primarul reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu

alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau

străine, precum și în justiție. Faptul că primarul

reprezintă unitatea administrației teritorială în justiție,

nu exclude deopotrivă presupune că în justiție să figureze și

Consiliul Local.

Ținând cont de

caracterul devolutiv al apelului și de dispozițiile Legii nr. 215/2001

care stabilesc fără echivoc că primarul și implicit

Primăria este autoritate executivă, iar Consiliul Local este

autoritate deliberativă, instanța de apel avea obligația să

stabilească în raport de motivele de apel formulate care reclamantă

sau dacă ambele reclamante au obligația de plată. În

condițiile în care instanța de fond s-a pronunțat asupra

fondului cauzei, instanța de apel era obligată să se

pronunțe în limitele stabilite de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

asupra apelului declarat fără să poată extinde aplicarea

prin analogie a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. și altor

situații decât celor expres stabilite de pârâte.

Față de

considerentele expres, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) va admite

recursul și va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei la

instanța de apel care urmează a se pronunța asupra apelului

declarat cu respectarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara împotriva deciziei civile nr. 144 din 19 octombrie 2009 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială, casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010.