ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1372/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, sub nr. 7136/325/2006, reclamanții Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au chemat în judecată pe pârâta SC B.P. SA solicitând instanței să dispună evacuarea pârâtei din spațiul situat în localitatea Timișoara, proprietatea reclamantei pentru lipsa de titlu. Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea pârâților să încheie un contract de închiriere pentru spațiul în litigiu. Prin sentința civilă nr. 9542 din 9 octombrie 2007, instanța a dispus declinarea de competență a soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Timișoara având în vedere că litigiul dedus judecății are caracter comercial în principal pentru că spațiul în litigiu este destinat desfășurării unor fapte obiective de comerț în sensul dispozițiilor art. 3 pct. 2 C. proc.

civ., iar în subsidiar, comercialitatea raportului juridic ce decurge din calitatea de comerciant a pârâtei. Prin sentința comercială nr. 301 din 24 martie 2009 pronunțată în dosar nr. 7136/325/2006 de Tribunalului Timiș, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prematurității invocată de pârâta SC B.P. SA și a fost admisă cererea formulată de reclamanții Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, fiind dispusă evacuarea pârâtei SC B.P. SA din spațiul situat în Timișoara. A fost admisă în parte cererea reconvențională, reclamantele fiind obligate să plătească suma de 49.824 lei spor de valoare adusă spațiului în litigiu. Excepția prematurității cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 7201 C. proc.

civ., a fost respinsă de instanță având în vedere caracterul nepatrimonial al obiectului litigiului. Pe fondul cauzei s-a reținut în esență că raporturile locative dintre părți au încetat la data de 30 aprilie 2006, reclamanții fiind îndreptățiți să solicite evacuarea pârâtei pentru lipsă de titlu, proprietarul fiind în drept de a se bucura și dispune exclusiv și absolut de bunul său. Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că pârâta a executat lucrări de amenajare în spațiul ocupat în temeiul contractului de închiriere, lucrări ce au adus un spor de valoare al spațiului în cuantum de 49.824 lei. Împotriva sentinței civilă nr. 301 din 24 martie 2009 a declarat apel pârâta SC B.P.

SA, iar prin decizia comercială nr. 144 din 19 octombrie 2009 a Curții de apel Timișoara a fost admis apelul, a fost desființată sentința civilă nr. 301 a Tribunalului Timiș, cauza fiind trimisă pentru rejudecare la aceeași instanță. În motivarea deciziei instanța de apel a reținut că, deși în cauză cererea a fost formulată de doi reclamanți, instanța prin dispozitivul sentinței a admis cererea reconvențională și a obligat un singur reclamant pârât la plata sporului de valoare al spațiului fără să precizeze despre care reclamant este vorba. Cu privire la sporul de valoare al spațiului reținut de instanța de fond ca fiind în cuantum de 49.824 lei, s-a apreciat că lipsește motivarea în fapt și drept a admiterii cererii reconvenționale context în care se impune aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc.

civ., având în vedere că instanța nu a intrat în cercetarea fondului. Împotriva deciziei comerciale nr. 144 din 19 octombrie 2009 a Curții de apel Timișoara au declarat recurs reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara reprezentată prin primar. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au arătat că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit legea respectiv dispozițiile art. 297 C. proc. civ. în situația în care instanța de fond s-a pronunțat atât pe excepțiile invocate cât și pe fondul cauzei. Contradictorialitatea observată de instanța de apel în dispozitivul sentinței apelate, în sensul că instanța a dispus prima dată la obligarea reclamantei pârâte iar ulterior la obligarea reclamanților la plata sporului de valoare putea fi soluționată printr-o cererea de îndreptare eroare materială, aceasta nereprezentând un motiv de desființare a sentinței apelate.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze, respectiv lipsa de temei legal a hotărârii cât și aplicarea greșită a legii, recurentele criticând decizia instanței de apel atât pentru lipsa de temei legal cât și pentru aplicarea greșită a legii. Norma cuprinsă în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinsă prin analogie altor situații decât cele expres stabilite de legiuitor. Ca atare este greșită soluția instanței de apel care a desființat sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond pentru motivul că admiterea cererii reconvenționale nu este motivată și că nu s-a intrat în cercetarea fondului.

Soluția trimiterii spre rejudecare contravine principiului celerității soluționării cauzelor, fiind de natură să prelungească nejustificat procesul, fără un fundament legal, în condițiile în care s-ar relua judecata în fața primei instanțe, deși aceasta a adoptat o soluție cu privire la fondul cauzei, în raport de probatoriul pe care l-a încuviințat. În condițiile în care instanța de fond s-a pronunțat pe cererea reconvențională, admițând în parte cererea pentru suma de 49.824 lei reprezentând spor de valoare adus imobilului în litigiu, în mod greșit s-a dispus desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare, având în vedere faptul că în instanța de apel pot fi administrate noi probe, pot fi completate probele administrate în cauză, ținând cont de caracterul devolutiv al apelului.

Instanța de fond a motivat hotărârea în fapt și drept conform dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar instanța de apel s-a transformat în instanță de recurs, analizând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cu consecința aplicării greșite a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel fiind vădit nelegală prin încălcarea dispozițiilor legale referitoare la judecata apelului. Calitatea de reclamanți în cauză au avut-o Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara reprezentat de Primar. Consiliul Local este autoritate deliberativă, iar Municipiul Timișoara prin Primar este autoritate executivă care pune în aplicare și aduce la îndeplinire hotărârile și dispozițiile Consiliului Local conform art. 61 și art. 77 din Legea nr. 215/2001.

Raportându-ne strict la autonomia locală și având în vedere dispozițiile art. 66 – art. 61 din Legea nr. 215/2001 vom putea spune că primarul are trei categorii de sarcini: de reprezentare, de execuție al hotărârilor Consiliului Local și șef al administrației locale. Potrivit art. 67 din Legea nr. 215/2001, primarul reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție. Faptul că primarul reprezintă unitatea administrației teritorială în justiție, nu exclude deopotrivă presupune că în justiție să figureze și Consiliul Local.

Ținând cont de caracterul devolutiv al apelului și de dispozițiile Legii nr. 215/2001 care stabilesc fără echivoc că primarul și implicit Primăria este autoritate executivă, iar Consiliul Local este autoritate deliberativă, instanța de apel avea obligația să stabilească în raport de motivele de apel formulate care reclamantă sau dacă ambele reclamante au obligația de plată. În condițiile în care instanța de fond s-a pronunțat asupra fondului cauzei, instanța de apel era obligată să se pronunțe în limitele stabilite de dispozițiile art. 294 C. proc. civ. asupra apelului declarat fără să poată extinde aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. și altor situații decât celor expres stabilite de pârâte.

Față de considerentele expres, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) va admite recursul și va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei la instanța de apel care urmează a se pronunța asupra apelului declarat cu respectarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara împotriva deciziei civile nr. 144 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010.