ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2708/2010

Deliberând asupra recursului penal de

față, constată următoarele:

Prin încheierea din 22 iunie 2010 pronunțată

în Dosar nr. 17531/3/2008, Curtea de Apel București, secția I

penală, instanța de apel, printre alte măsuri, a menținut

măsura arestării preventive a inculpatului Ș.T. (fiul lui I. și

O.), în temeiul art. 302

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (1), (3) C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel,

instanța a apreciat că măsura arestării preventive a fost

impusă față de inculpat cu respectarea dispozițiilor

legale, măsura preventivă fiind stabilită în raport cu criteriile

prev. de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., iar temeiurile care au determinat

arestarea preventivă nu s-au schimbat și impun în continuare privarea

de libertate a inculpatului.

Împotriva acestei încheieri, în

termen legal, a formulat recurs inculpatul, solicitând judecarea sa în stare de

libertate.

Examinând hotărârea

atacată și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept,

conform art. 385

6

alin. (6) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul formulat nu este fondat, sentința

pronunțată în cauză fiind legală și temeinică.

Din actele și lucrările

dosarului se constată că recurentul inculpat a fost trimis în

judecată în stare de arest, pentru săvârșirea

infracțiunilor prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1), (2)

din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C.

pen. și art. 14 din Legea nr. 143/2000, art. 25 C. pen. raportat la art. 3

alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit.

a) C. pen. și art. 14 lit. c), art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. și art. 14 lit. c) din

Legea nr. 143/2000 și art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Astfel, s-a reținut că în

perioada 2003-2005, inculpatul Ș.T., în timp ce se afla în stare de

detenție în Spania, acționând în baza aceleiași rezoluții

infracționale a constituit, coordonat și finanțat o rețea

organizată internațională de traficanți de droguri de mare

risc cu ramificații pe teritoriul mai multor țări,

specializată în transportarea unor mari cantități de heroină,

din Turcia până în Spania, cu sau fără tranzitarea României,

fiecare membru având sarcini precise în cadrul organizației specifice

crimei organizate, instigând membrii rețelei să transporte din Turcia

și Spania prin România, aproximativ 325 kg heroină, în valoare de 22.000.000 euro, de preluarea și expedierea acestor droguri ocupându-se

inculpatul, prin intermediul unui mare număr de persoane.

Secția I penală l-a

condamnat pe inculpatul Ș.T. la pedepse privative de libertate cuprinse

între 20 și 25 ani închisoare, dispunându-se ca acesta să execute o

pedeapsă rezultantă de 25 ani închisoare.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel inculpatul Ș.T., fază procesuală în care,

după cum s-a menționat, Curtea de Apel București a menținut

starea de arest a acestuia în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen. cu referire la art. 16

b

alin. (1) și (3) C. proc.

pen.

Potrivit acestor dispoziții

legale, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța este datoare

să verifice, periodic, dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea și

temeinicia arestării preventive, iar când constată că termenele

care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau

că există temeiuri care justifică privarea de libertate,

instanța dispune menținerea arestării preventive.

În cauză, temeiul de drept în

baza căruia s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului la data de

17 martie 2008, l-a constituit art. 148 lit. f) C. proc. pen. întrucât

inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care lege prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că

lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru

ordinea publică datorită modului de săvârșire a faptelor

și gravitatea acestora.

În mod corect a reținut

instanța de apel că și în prezent se mențin temeiurile de

fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a

recurentului inculpat.

Înalta Curte apreciază că

aceste temeiuri continuă să existe având în vedere regimul

sancționator stabilit de lege pentru infracțiunile presupus

săvârșite de recurenți, pericolul concret pe care lăsarea

în libertate a acestora l-ar prezenta pentru ordinea publică, prin crearea

unui sentiment de temere și insecuritate pentru societatea civilă,

pericol care rezultă din natura și gravitatea faptelor, din

modalitatea în care se reține că ar fi fost comise, precum și

din datele care caracterizează persoana inculpatului, care este cunoscut

cu antecedente penale.

Nu în ultimul rând, se constată

existența probelor de natură să contureze presupunerea rezonabilă

a participării recurentului la săvârșirea faptelor pentru care a

fost cercetat și condamnat, în primă instanță.

Înalta Curte constată, de

asemenea, că timpul scurs de la momentul luării măsurii

arestării preventive a inculpatului nu a căpătat un caracter

nerezonabil prin prisma complexității cauzei (numărul mare de

infracțiuni și de persoane implicate în traficul de droguri), dar

și a diligențelor depuse de organele judiciare în soluționarea

cu celeritate a cauzei (cauza parcurgând deja etapa urmăririi penale

și a judecății în primă instanță).

Împrejurarea că în cauză a

fost pronunțată o hotărâre de condamnare, hotărâre care nu

este definitivă, nu aduce atingere principiului prezumției de

nevinovăție, limitarea libertății persoanei, în

speță, încadrându-se în prevederile legale.

În consecință, în raport

de pericolul social concret al faptelor presupus săvârșite de

inculpat, Înalta Curte apreciază că se impune, în continuare,

privarea de libertate a acestuia, motiv pentru care în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.T. împotriva încheierii din 22

iunie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în Dosarul nr. 17531/3/2008 (nr. 1725/2009).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300

lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică,

azi 14 iulie 2010.