ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2708/2010

Deliberând asupra

recursului penal de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 22 iunie 2010 pronunțată

în Dos. 17531/3/2008, Curtea de Apel București, secția I penală, instanța de

apel, printre alte măsuri, a menținut măsura arestării preventive a

inculpatului Ș.T., în temeiul art. 302

2

C. proc. pen. raportat la

art. 160

b

alin. (1), (3) C. proc. pen.

Pentru a dispune

astfel, instanța a apreciat că măsura arestării preventive a fost impusă față

de inculpat cu respectarea dispozițiilor legale, măsura preventivă fiind

stabilită în raport cu criteriile prev. de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.,

iar temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu s-au schimbat și

impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul, solicitând judecarea

sa în stare de libertate.

Examinând hotărârea

atacată și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art.

385

6

alin. (6) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul

formulat nu este fondat, sentința pronunțată în cauză fiind legală și

temeinică.

Din actele și

lucrările dosarului se constată că recurentul inculpat a fost trimis în

judecată în stare de arest, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 25

C. pen. raportat la art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. și art. 14 lit. c) din Legea

nr. 143/2000, art. 25 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr.

143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) C. pen. și art. 14

lit. c), art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

art. 75 lit. a) C. pen. și art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000 și art. 7 din

Legea nr. 39/2003.

Astfel, s-a reținut

că în perioada 2003 - 2005, inculpatul Ș.T., în timp ce se afla în stare de

detenție în Spania, acționând în baza aceleiași rezoluții infracționale a

constituit, coordonat și finanțat o rețea organizată internațională de

traficanți de droguri de mare risc cu ramificații pe teritoriul mai multor

țări, specializată în transportarea unor mari cantități de heroină, din Turcia

până în Spania, cu sau fără tranzitarea României, fiecare membru având sarcini

precise în cadrul organizației specifice crimei organizate, instigând membrii

rețelei să transporte din Turcia și Spania prin România, aproximativ 325 kg

heroină, în valoare de 22.000.000 euro, de preluarea și expedierea acestor

droguri ocupându-se inculpatul, prin intermediul unui mare număr de persoane.

Secția I penală l-a

condamnat pe inculpatul Ș.T. la pedepse privative de libertate cuprinse între

20 și 25 ani închisoare, dispunându-se ca acesta să execute o pedeapsă

rezultantă de 25 ani închisoare.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel inculpatul Ș.T., fază procesuală în care, după cum s-a

menționat, Curtea de Apel București a menținut starea de arest a acestuia în

conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen. cu referire la

art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Potrivit acestor

dispoziții legale, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța este

datoare să verifice, periodic, dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea și

temeinicia arestării preventive, iar când constată că termenele care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există

temeiuri care justifică privarea de libertate, instanța dispune menținerea

arestării preventive.

În cauză, temeiul de

drept în baza căruia s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului la data de

17 martie 2008, l-a constituit art. 148 lit. f) C. proc. pen. întrucât

inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care legea prevede pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului

prezintă pericol concret pentru ordinea publică datorită modului de săvârșire a

faptelor și gravitatea acestora.

În mod corect a

reținut instanța de apel că și în prezent se mențin temeiurile de fapt și de

drept care au determinat arestarea preventivă a recurentului inculpat.

Înalta Curte

apreciază că aceste temeiuri continuă să existe având în vedere regimul

sancționator stabilit de lege pentru infracțiunile presupus săvârșite de

recurenți, pericolul concret pe care lăsarea în libertate a acestora l-ar

prezenta pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de temere și

insecuritate pentru societatea civilă, pericol care rezultă din natura și

gravitatea faptelor, din modalitatea în care se reține că ar fi fost comise,

precum și din datele care caracterizează persoana inculpatului, care este

cunoscut cu antecedente penale.

Nu în ultimul rând,

se constată existența probelor de natură să contureze presupunerea rezonabilă a

participării recurentului la săvârșirea faptelor pentru care a fost cercetat și

condamnat, în primă instanță.

Înalta Curte

constată, de asemenea, că timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării

preventive a inculpatului nu a căpătat un caracter nerezonabil prin prisma

complexității cauzei (numărul mare de infracțiuni și de persoane implicate în

traficul de droguri), dar și a diligențelor depuse de organele judiciare în

soluționarea cu celeritate a cauzei (cauza parcurgând deja etapa urmăririi

penale și a judecății în primă instanță).

Împrejurarea că în

cauză a fost pronunțată o hotărâre de condamnare, hotărâre care nu este

definitivă, nu aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție, limitarea

libertății persoanei, în speță, încadrându-se în prevederile legale.

În consecință, în

raport de pericolul social concret al faptelor presupus săvârșite de inculpat,

Înalta Curte apreciază că se impune, în continuare, privarea de libertate a

acestuia, motiv pentru care în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.T. împotriva încheierii din 22 iunie

2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr.

17531/3/2008 (nr. 1725/2009).

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 iulie 2010.

Procesat de GGC - AS