ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2941/2010

Asupra recursului penal de față constată: Prin încheierea de ședință din 6 august 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 17531/3/2008 (1725/2009), s-a dispus, în conformitate cu prevederile art. 300 2 C. proc. pen. cu referire la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea stării de arest a apelantului-inculpat Ș.T., trimis în judecată sub acuzația săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 25 C. pen. rap. la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. și art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000, art. 25 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen.

și art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000, art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. și art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000, și art. 7 din Legea nr. 39/2003, constatându-se că temeiurile care au determinat arestarea inițială justifică în continuare privarea de libertate, având în vedere natura și gravitatea deosebită a faptelor pentru care apelantul-inculpat a fost condamnat în primă instanță la pedeapsa rezultantă de 25 ani închisoare. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, susținând că în mod greșit instanța de apel a decis menținerea sa în stare de arest preventiv. S-a arătat că având în vedere timpul exagerat de îndelungat scurs de la data privării de libertate, durata detenției efectuate până în prezent anticipează în fapt executarea pedepsei.

S-a mai arătat că, în condițiile în care prelungirea procedurii judiciare s-a datorat exclusiv culpei instanței care nu a depus diligențele necesare în vederea administrării cu celeritate a probatoriilor cauzei, inculpatul era îndreptățit să obțină punerea în libertate, prin înlocuirea arestului preventiv cu o altă măsură preventivă mai puțin restrictivă de drepturi. Examinând încheierea atacată în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Din actele și lucrările dosarului, se reține că inculpatul a fost condamnat în primă instanță pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la trafic de droguri de mare risc și trafic internațional de droguri de mare risc prevăzute de art. 25 C. pen.

rap. la art. 2 alin. (1) și (2) și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. și art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000, finanțare a infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc și trafic internațional de droguri de mare risc prevăzută de art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. și art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000 și inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat în scopul săvârșirii infracțiunilor de trafic de droguri și trafic internațional de droguri prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003. S-a reținut în fapt că, în perioada 2003 - 2005, în timp ce era deținut în Spania în executarea unei măsuri privative de libertate dispusă sub acuzația săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri, inculpatul Ș.T.

a constituit, coordonat și finanțat o rețea internațională de traficanți de droguri de mare risc, cu ramificații pe teritoriul mai multor state, specializată în transportarea unor mari cantității de heroină din Turcia până în Spania, cu sau fără tranzitarea României, fiecare membru având sarcini precise în interiorul grupului, specifice crimei organizate și a instigat membrii rețelei să transporte din Turcia în Spania, prin România, aproximativ 325 kg. heroină, în valoare de 22.000.000 euro, tot inculpatul ocupându-se și de preluarea și expedierea drogurilor traficate prin intermediul unui mare număr de persoane, inculpatul reușind să reorganizeze rețeaua criminală și după arestarea preventivă în cauză și trimiterea sa în judecată.

Măsura arestării preventive dispusă față de inculpat s-a întemeiat pe dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., apreciindu-se că lăsarea sa în liberate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de recurentul-inculpat, Înalta Curte constată că acestea se mențin și justifică în continuare privarea de libertate, așa cum în mod întemeiat a apreciat și instanța de apel. Faptele reținute în sarcina inculpatului sunt infracțiuni de o gravitate extremă, având în vedere implicațiile și consecințele dezastruoase pe care le produce asupra sănătății publice traficul de droguri.

De asemenea, împrejurările în care se reține săvârșirea presupuselor infracțiuni, numărul mare al persoanelor implicate, cantitatea și felul drogurilor traficate, modalitatea în care a fost concepută și realizată activitatea infracțională demonstrează pericolul pentru siguranța publică care ar rezulta din lăsarea inculpatului în libertate. Situația de fapt în raport de care s-a apreciat asupra existenței pericolului pentru ordinea publică prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen. nu a fost cu nimic modificată după luarea măsurii preventive, iar actele de cercetare judecătorească efectuate în cauză nu au făcut decât să confirme acuzațiile inițiale. Pericolul pentru ordinea publică prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc.

pen. este în continuare actual și nu a fost înlăturat ori diminuat prin trecerea timpului. Relevant în acest sens este și contextul în care se înscrie arestarea inculpatului prevenirea și combaterea infracțiunilor de felul celor care formează obiectul cercetărilor în cauză, constituind o problemă de interes general și, deci, supusă atenției și reacției publicului. Pe de altă pare, potrivit actului de acuzare, inculpatul ar fi reușit reorganizarea rețelei criminale chiar și după arestarea sa în cauză și trimiterea în judecată, ceea ce naște puternice prezumții de fapt că prin lăsarea inculpatului în libertate s-ar relua activitatea infracțională a grupului organizat.

De asemenea, se constată că durata arestării preventive de până în prezent nu poate fi apreciată drept nerezonabilă, având în vedere problemele deosebite pe care le ridică cercetarea infracțiunilor și volumul actelor efectuate, prin raportare la complexitatea cauzei și numărul mare al persoanelor implicate. În consecință, reținând că cercetarea judecătorească nu a adus modificări asupra situației inițial reținute pentru a repune în discuție temeiurile care au determinat arestarea inițială, temeiuri care se mențin și în prezent, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. menținând starea de arest a inculpatului.

Așa fiind, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.T. și va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.T. împotriva încheierii din 6 august 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 17531/3/2008 (1725/2009). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 august 2010. Procesat de GGC - GV