ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2941/2010

Asupra

recursului penal de față constată:

Prin

încheierea de ședință din 6 august 2010 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția I penală, în Dosarul nr. 17531/3/2008 (1725/2009), s-a dispus, în

conformitate cu prevederile art. 300

2

C. proc. pen. cu referire la

art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea stării de arest

a apelantului-inculpat Ș.T., trimis în judecată sub acuzația săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 25 C. pen. rap. la art. 2 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C.

pen. și art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000, art. 25 C. pen. rap. la art. 3

alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

art. 75 lit. a) C. pen. și art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000, art. 10 din

Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C.

pen. și art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000, și art. 7 din Legea nr.

39/2003, constatându-se că temeiurile care au determinat arestarea inițială

justifică în continuare privarea de libertate, având în vedere natura și

gravitatea deosebită a faptelor pentru care apelantul-inculpat a fost condamnat

în primă instanță la pedeapsa rezultantă de 25 ani închisoare.

Împotriva

acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, susținând că

în mod greșit instanța de apel a decis menținerea sa în stare de arest

preventiv.

S-a

arătat că având în vedere timpul exagerat de îndelungat scurs de la data

privării de libertate, durata detenției efectuate până în prezent anticipează

în fapt executarea pedepsei.

S-a

mai arătat că, în condițiile în care prelungirea procedurii judiciare s-a

datorat exclusiv culpei instanței care nu a depus diligențele necesare în

vederea administrării cu celeritate a probatoriilor cauzei, inculpatul era

îndreptățit să obțină punerea în libertate, prin înlocuirea arestului preventiv

cu o altă măsură preventivă mai puțin restrictivă de drepturi.

Examinând

încheierea atacată în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, sub

toate aspectele cauzei, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Din

actele și lucrările dosarului, se reține că inculpatul a fost condamnat în

primă instanță pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la trafic de

droguri de mare risc și trafic internațional de droguri de mare risc prevăzute

de art. 25 C. pen. rap. la art. 2 alin. (1) și (2) și art. 3 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75

lit. a) C. pen. și art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000, finanțare a

infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc și trafic internațional de

droguri de mare risc prevăzută de art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. și art. 14 lit. c) din Legea

nr. 143/2000 și inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat în

scopul săvârșirii infracțiunilor de trafic de droguri și trafic internațional

de droguri prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

S-a

reținut în fapt că, în perioada 2003 - 2005, în timp ce era deținut în Spania

în executarea unei măsuri privative de libertate dispusă sub acuzația

săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri, inculpatul Ș.T. a constituit,

coordonat și finanțat o rețea internațională de traficanți de droguri de mare

risc, cu ramificații pe teritoriul mai multor state, specializată în

transportarea unor mari cantității de heroină din Turcia până în Spania, cu sau

fără tranzitarea României, fiecare membru având sarcini precise în interiorul

grupului, specifice crimei organizate și a instigat membrii rețelei să transporte

din Turcia în Spania, prin România, aproximativ 325 kg. heroină, în valoare de

22.000.000 euro, tot inculpatul ocupându-se și de preluarea și expedierea

drogurilor traficate prin intermediul unui mare număr de persoane, inculpatul

reușind să reorganizeze rețeaua criminală și după arestarea preventivă în cauză

și trimiterea sa în judecată.

Măsura

arestării preventive dispusă față de inculpat s-a întemeiat pe dispozițiile

art. 148 lit. f) C. proc. pen., apreciindu-se că lăsarea sa în liberate

prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Analizând

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de

recurentul-inculpat, Înalta Curte constată că acestea se mențin și justifică în

continuare privarea de libertate, așa cum în mod întemeiat a apreciat și

instanța de apel.

Faptele

reținute în sarcina inculpatului sunt infracțiuni de o gravitate extremă, având

în vedere implicațiile și consecințele dezastruoase pe care le produce asupra

sănătății publice traficul de droguri.

De

asemenea, împrejurările în care se reține săvârșirea presupuselor infracțiuni,

numărul mare al persoanelor implicate, cantitatea și felul drogurilor

traficate, modalitatea în care a fost concepută și realizată activitatea

infracțională demonstrează pericolul pentru siguranța publică care ar rezulta

din lăsarea inculpatului în libertate.

Situația

de fapt în raport de care s-a apreciat asupra existenței pericolului pentru

ordinea publică prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen. nu a fost cu nimic

modificată după luarea măsurii preventive, iar actele de cercetare

judecătorească efectuate în cauză nu au făcut decât să confirme acuzațiile

inițiale.

Pericolul

pentru ordinea publică prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen. este în

continuare actual și nu a fost înlăturat ori diminuat prin trecerea timpului.

Relevant

în acest sens este și contextul în care se înscrie arestarea inculpatului

prevenirea și combaterea infracțiunilor de felul celor care formează obiectul

cercetărilor în cauză, constituind o problemă de interes general și, deci,

supusă atenției și reacției publicului.

Pe

de altă pare, potrivit actului de acuzare, inculpatul ar fi reușit

reorganizarea rețelei criminale chiar și după arestarea sa în cauză și

trimiterea în judecată, ceea ce naște puternice prezumții de fapt că prin

lăsarea inculpatului în libertate s-ar relua activitatea infracțională a

grupului organizat.

De

asemenea, se constată că durata arestării preventive de până în prezent nu

poate fi apreciată drept nerezonabilă, având în vedere problemele deosebite pe

care le ridică cercetarea infracțiunilor și volumul actelor efectuate, prin

raportare la complexitatea cauzei și numărul mare al persoanelor implicate.

În

consecință, reținând că cercetarea judecătorească nu a adus modificări asupra

situației inițial reținute pentru a repune în discuție temeiurile care au

determinat arestarea inițială, temeiuri care se mențin și în prezent, pentru

considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că în mod corect instanța

de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 160

b

alin. (3) C. proc.

pen. menținând starea de arest a inculpatului.

Așa

fiind, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.T. și va

dispune obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art.

192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.T. împotriva încheierii din 6

august 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul

nr. 17531/3/2008 (1725/2009).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 25 august 2010.

Procesat

de GGC - GV