ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1471/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe Prin sentința nr. 164 din 19 iunie 2009, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, rejudecând cauza în fond după casare, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății Publice, a anulat Ordinul nr. 670 din 23 mai 2007 emis de conducătorul autorității pârâte, prin care reclamantul a fost eliberat din funcția de manager al Spitalului Județean „Sfântul Pantelimon" Focșani, și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului drepturile salariale de care a fost lipsit pe perioada 23 iunie - 26 octombrie 2007, precum și suma de 4,30 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a avut în vedere, în esență, următoarele considerațiuni. Atâta vreme cât prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1101/2009, de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecare s-a stabilit care sunt actele normative ce nu sunt incidente speței, respectiv Legea nr. 95/2006 (inaplicabilă în lipsa unor dispozițiuni conexe speței), Legea nr. 188/1999 (inaplicabilă în condițiile în care reclamantul exercita o funcție pe o durată determinată), Legea nr. 53/2003 (inaplicabilă deoarece reclamantul a exercitat funcția nu în baza unui contract de muncă ci a unui contract administrativ) și Ordinul M.S.P. nr. 1628/2007, (inaplicabil datorită emiterii sale ulterior ordinului contestat), verificarea legalității actului administrativ criticat se face prin referire la normele dreptului comun și a trimiterilor pe care însuși organul emitent a înțeles să le facă.

Din preambulul ordinului contestat, după cum reține instanța de fond, rezultă că au fost invocate dispozițiunile art. 182 lit. e) în referire la art. 183 din Legea nr. 95/2006, texte potrivit cărora competența de numire a membrilor comitetului director aparținea directorului interimar până la ocuparea lor prin concurs, competență extinsă și în privința revocării comitetului director. La data emiterii ordinului contestat, se arată în considerentele sentinței atacate, nici-o dispozițiune a legii sănătății nu-i conferea ministrului competența de a revoca pe unii dintre membrii acestui comitet, observația cuprinsă în motivele de recurs, potrivit căreia, dacă ministrul poate numi directorul poate revoca și membrii comitetului director, fiind justă doar în principiu.

Acesta, reține prima instanță, este, însă, un raționament logic ce nu poate fi primit atâta vreme cât el nu se referă la forța unui act normativ ci la dispozițiuni de drept material având obiecte de reglementare diferite. În speță, instanța de fond a indicat că nu se pune problema despre cât poate dispune ministrul, ci de a afla ce poate face acesta în virtutea prerogativelor conferite de lege; or, la data emiterii ordinului contestat, 23 mai 2007, competența revocării nu o avea ministrul ci managerul spitalului, manager destituit de către același ministru la aceeași dată cu reclamantul. De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, indiferent de calificarea juridică dată în speță raporturilor dintre reclamant și autoritatea pârâtă, din conținutul actului revocator rezultă că măsura dispusă împotriva reclamantului are un caracter sancționator, atâta vreme cât s-a făcut trimitere la nereguli constatate în activitatea managerială a spitalului.

Trebuie observată în primul rând calificarea dată de însuși organul emitent al actului administrativ, care face vorbire despre raportul EN 4188 din 20 aprilie 2007, care consemna grave abateri ale echipei manageriale. Or, nu s-ar putea susține că actul contestat are o natură juridică atât de complexă încât să nu se poată constata caracterul său sancționator, chestiune necontestată nici de către autoritatea pârâtă. În aceste condiții, apreciază instanța de fond, invocând și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1627/2009 , în lipsa unor norme speciale, cu caracter derogator care să stabilească condițiile de conținut și de formă ale actului sancționator de revocare din funcție, devin aplicabile normele dreptului comun, conținute de art. 268 alin. ( 2) C. muncii.

Se arată în continuare, în considerentele sentinței recurate, că deși din actul contestat nu rezultă in terminis caracterul sancționator al măsurii dispuse, atâta vreme cât singura motivare se referă la raportul de control EN 4188 din 20 aprilie 2007 aprobat de conducerea MSP privind pretinse nereguli grave în activitatea echipei manageriale de la Spitalul Vrancea, caracterul disciplinar este incontestabil. Cu toate acestea, reține prima instanță, în cauză nu a avut loc nicio anchetă preliminară, reclamantul fiind lipsit de orice posibilitate de a se apăra împotriva unui act dispus împotriva sa de autoritatea publică, din însăși motivarea acestuia lipsind orice indicii ale considerentelor măsurii dispuse.

În considerentele sentinței atacate, s-a mai arătat că se impune a fi reținut și că însăși Direcția de control a MSP a făcut precizarea prin adresa nr. 6679 din 16 octombrie 2007 înaintată Serviciului de investigare a fraudelor Vrancea (fila 16), că la Spitalul Județean de Urgență Vrancea nu a fost consemnat niciun prejudiciu cauzat bugetului public. Totodată, Camera de Conturi Vrancea a comunicat cu adresa nr. 215 din 27 aprilie 2007 (fila 17) acordarea descărcării de gestiune pentru exercițiul bugetar 2006. 2.Motivele de recurs prezentate de recurentul Ministerul Sănătății Publice Împotriva acestei hotărâri, considerând-o netemeinică și nelegală, în termen legal a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății Publice.

A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în dezvoltarea căruia recurenta a susținut, în esență următoarele: - instanța a reținut că la data emiterii ordinului contestat, 23 mai 2007, competența revocării nu o avea ministrul ci managerul spitalului, cu ignorarea actului normativ care reglementează conducerea spitalelor publice, respectiv a Legii nr. 95/2006; - cum reclamantul nu ocupase postul prin concurs ci fusese numit numai director administrativ interimar iar numirea s-a făcut prin ordin al Ministrului Sănătății, și demiterea se putea face tot prin ordin emis de ministru, neputând fi primit argumentul reținut de instanță, conform căruia demiterea se putea face de managerul spitalului; - câtă vreme nu a fost organizat concursul pentru ocuparea posturilor specifice comitetului director, conform art. 183 din Legea nr. 95/2006, nu erau aplicabile în cauză regulile de numire și revocare a membrilor comitetului director pe care managerul trebuia să le aplice, astfel că numirea și revocarea din funcție a membrilor comitetului director interimar se putea face de către ministrul sănătății publice; - în condițiile în care managerul spitalului nu avea dreptul în numirea reclamantului care ocupa o funcție interimară, el nu avea nici dreptul de a-l revoca pe reclamant; - în fine, referirea instanței la netemeinicia faptelor constatate în raportul de control,

nu este concludentă câtă vreme instanța trebuie de fapt să se pronunțe asupra gravității faptelor constatate și nu să facă referiri la anumite adrese, mai cu seamă că se află în curs de soluționare un dosar penal, pe rolul Judecătoriei Focșani, obiectul sesizării fiind același raport de control care a atras și revocarea din funcție a reclamantului; - drepturile salariale se impuneau a fi acordate numai în parte, și nu în totalitate, întrucât reclamantul a lucrat în cadrul aceluiași spital. 3.Considerentele și soluția instanței de recurs Recursul nu este fondat. Examinând actele și lucrările dosarului ca și sentința atacată în raport de criticile formulate de recurentul-pârât, sub toate aspectele potrivit art. 304 1 C. proc.

civ. și desigur față de prevederile legale incidente din materia supusă analizei, Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate care să atragă fie casarea, fie modificarea sentinței recurate, în considerarea celor în continuare arătate. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 1101 din 27 februarie 2008, în parcurgerea unui prim ciclu procesual, s-a dispus casarea cu trimiterea prezentei cauze spre rejudecare pentru a se putea stabili cu corectitudine cadrul legal aplicabil în vederea analizei pe fond a legalității actului dedus judecății, respectiv a Ordinului Ministrului Sănătății publice nr. 670 din 23 mai 2007. Prin acest ordin reclamantul-intimat P.V.

a fost eliberat din funcția de director administrativ din cadrul Consiliului director interimar, în care fusese numit ca membru prin dispoziția nr. 514 din 18 decembrie 2006. Procedând potrivit indicațiilor de casare obligatorii, trasate prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1011 din 27 februarie 2008, cu ocazia rejudecării, instanța de fond în mod corect a determinat, că la data emiterii ordinului contestat, respectiv la 23 mai 2007, competența revocării nu o avea ministrul sănătății ci managerul spitalului, acesta din urmă fiind la rândul său destituit la aceeași dată și în aceleași condiții. Nu sunt fondate criticile recurentului-pârât câtă vreme, raportat la data emiterii ordinului contestat, nici o dispoziție a legii sănătății nu-i conferea ministrului competența de a revoca pe unul sau mai mulți din membrii ai comitetului director.

De altfel și în cuprinsul deciziei de casare s-a constatat că atât Ordinul Ministrului Sănătății Publice nr. 1628/2007 precum și dispozițiile relevante din Legea nr. 95/2006 [art. 179 alin. (5) și art. 183 alin. (5)-(8)] invocate de recurent au intrat în vigoare ulterior emiterii actului administrativ contestat, astfel că legalitatea acestuia nu poate fi analizată prin raportare la aceste prevederi ulterioare, fiind în acest context enunțate și celelalte acte normative ce nu sunt incidente în cauză. Așa fiind, sunt nefondate criticile recurentului vizând greșita apreciere de către instanță în ceea ce privește competențele ministrului câtă vreme aceste aprecieri s-au fundamentat pe evoluția legislativă expres indicată și nu pe simple raționamente deductive, în lipsa unei norme legale aplicabile.

După cum Înalta Curte a statuat deja în jurisprudența sa[1] și astfel cum judicios a apreciat și prima instanță, în realitate, ordinul revocator are natura unui act sancționator, mai cu seamă că s-a fondat pe neregulile cuprinse într-un raport de control. Din această perspectivă sunt nefondate și criticile recurentului vizând lipsa de concludență a referirilor instanței de fond la netemeinicia faptelor constatate, câtă vreme prima instanță a examinat aspectele formale, vizând lipsa anchetei preliminare și împrejurarea că reclamantului-intimat nu i-a fost acordată posibilitatea de a-și formula apărările corespunzătoare.

Este evident că instanța de fond nu a urmărit și nici nu s-a pronunțat efectiv asupra temeiniciei și realității faptelor constatate în raportul de control, cu atât mai mult cu cât se află în curs de soluționare un dosar penal, în legătură cu aceleași aspecte, stabilind numai, în raport de argumentele prezentate, că actul de revocare contestat nu întrunește cerințele de conținut și de formă prevăzute de normele generale, de drept comun devenite incidente în lipsa unei norme speciale, pentru validitatea unui asemenea act. În fine, nefondate sunt și criticile referitoare la modalitatea de acordare a drepturilor salariale, câtă vreme aceasta este o chestiune de executare a hotărârii, accesorie anulării actului administrativ atacat, autoritatea recurentă urmând a-i plăti intimatului-reclamant, evident, numai drepturile salariale de care a fost lipsit, respectiv numai cele ce i se cuvin suplimentar, după cum și rezultă din dispozitivul sentinței atacate.

Față de toate cele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge așadar ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății Publice împotriva sentinței nr. 164 din 19 iunie 2009 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2010.