ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1471/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1471/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 164 din 19

iunie 2009, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ

și fiscal, rejudecând cauza în fond după casare, a admis

acțiunea formulată de reclamantul P.V., în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Sănătății Publice, a

anulat

Ordinul nr. 670 din 23 mai 2007 emis de conducătorul autorității

pârâte, prin care reclamantul a fost eliberat din funcția de manager al

Spitalului Județean „Sfântul Pantelimon" Focșani, și a

obligat pârâtul să-i plătească reclamantului drepturile

salariale de care a fost lipsit pe perioada 23 iunie - 26 octombrie 2007,

precum și suma de 4,30 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a avut în vedere, în

esență, următoarele considerațiuni.

Atâta

vreme cât prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

nr. 1101/2009, de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecare s-a stabilit

care sunt actele normative ce nu sunt incidente speței, respectiv Legea

nr. 95/2006 (inaplicabilă în lipsa unor dispozițiuni conexe

speței), Legea nr. 188/1999 (inaplicabilă în condițiile în care

reclamantul exercita o funcție pe o durată determinată), Legea

nr. 53/2003 (inaplicabilă deoarece reclamantul a exercitat funcția nu

în baza unui contract de muncă ci a unui contract administrativ) și

Ordinul M.S.P. nr. 1628/2007, (inaplicabil datorită emiterii sale ulterior

ordinului contestat), verificarea legalității actului administrativ

criticat se face prin referire la normele dreptului comun și a

trimiterilor pe care însuși organul emitent a înțeles să le

facă.

Din

preambulul ordinului contestat, după cum reține instanța de

fond, rezultă că au fost invocate dispozițiunile art. 182 lit. e)

în referire la art. 183 din Legea nr. 95/2006, texte potrivit cărora

competența de numire a membrilor comitetului director aparținea

directorului interimar până la ocuparea lor prin concurs,

competență extinsă și în privința revocării

comitetului director.

La

data emiterii ordinului contestat, se arată în considerentele

sentinței atacate, nici-o dispozițiune a legii

sănătății nu-i conferea ministrului competența de a

revoca pe unii dintre membrii acestui comitet, observația cuprinsă în

motivele de recurs, potrivit căreia, dacă ministrul poate numi

directorul poate revoca și membrii comitetului director, fiind justă

doar în principiu.

Acesta,

reține prima instanță, este, însă, un raționament

logic ce nu poate

fi

primit atâta

vreme cât el nu se referă la forța unui act normativ ci la

dispozițiuni de drept material având obiecte de reglementare diferite.

În

speță, instanța de fond a indicat că nu se pune problema

despre cât poate dispune ministrul, ci de a afla ce poate face acesta în

virtutea prerogativelor conferite de lege; or, la data emiterii ordinului

contestat,

23 mai 2007,

competența

revocării nu o avea ministrul ci managerul spitalului, manager destituit

de către același ministru la aceeași dată cu reclamantul.

De

asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, indiferent de

calificarea juridică dată în speță raporturilor dintre

reclamant și autoritatea pârâtă, din conținutul actului

revocator rezultă că măsura dispusă împotriva reclamantului

are un caracter sancționator, atâta vreme cât s-a făcut trimitere la

nereguli constatate în activitatea managerială a spitalului. Trebuie

observată în primul rând calificarea dată de însuși organul

emitent al actului administrativ, care

face

vorbire

despre raportul

EN 4188 din 20

aprilie 2007,

care consemna grave abateri ale

echipei manageriale. Or, nu s-ar putea susține că actul contestat are

o natură juridică atât de complexă încât să nu se

poată constata caracterul său sancționator, chestiune

necontestată nici de către autoritatea pârâtă.

În

aceste condiții, apreciază instanța de fond, invocând și

decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

1627/2009

, în lipsa unor norme

speciale, cu caracter derogator care să stabilească condițiile

de conținut și de formă ale actului sancționator de

revocare din funcție, devin aplicabile normele dreptului comun,

conținute de art.

268

alin.

(

2)

C. muncii.

Se

arată în continuare, în considerentele sentinței recurate, că

deși din actul contestat nu rezultă

in terminis

caracterul

sancționator al măsurii dispuse, atâta vreme cât singura motivare se referă

la raportul de control

EN 4188 din 20

aprilie 2007

aprobat de conducerea MSP privind

pretinse nereguli grave în activitatea echipei manageriale de la Spitalul Vrancea, caracterul disciplinar este incontestabil.

Cu

toate acestea, reține prima instanță, în cauză nu a avut

loc nicio anchetă preliminară, reclamantul fiind lipsit de orice

posibilitate de a se apăra împotriva unui act dispus împotriva sa

de

autoritatea publică, din

însăși motivarea acestuia lipsind orice indicii ale considerentelor

măsurii dispuse.

În

considerentele sentinței atacate, s-a mai arătat că se impune a

fi reținut și că însăși Direcția de control a MSP

a făcut precizarea prin adresa nr.

6679 din 16

octombrie 2007

înaintată Serviciului de

investigare a fraudelor Vrancea (fila

16),

că

la Spitalul Județean de Urgență Vrancea nu a fost consemnat

niciun prejudiciu cauzat bugetului public. Totodată, Camera de Conturi

Vrancea a comunicat cu adresa nr.

215 din 27

aprilie 2007

(fila

17)

acordarea descărcării de

gestiune pentru exercițiul bugetar

2006.

2.Motivele de recurs prezentate de recurentul Ministerul

Sănătății Publice

Împotriva

acestei hotărâri, considerând-o netemeinică și nelegală, în

termen legal a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății

Publice.

A

fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în dezvoltarea căruia recurenta a susținut, în esență

următoarele:

- instanța

a reținut că la data emiterii ordinului contestat, 23 mai 2007,

competența revocării nu o avea ministrul ci managerul spitalului, cu ignorarea

actului normativ care reglementează conducerea spitalelor publice,

respectiv a Legii nr. 95/2006;

- cum

reclamantul nu ocupase postul prin concurs ci fusese numit numai director

administrativ interimar iar numirea s-a făcut prin ordin al Ministrului Sănătății,

și demiterea se putea face tot prin ordin emis de ministru, neputând fi

primit argumentul reținut de instanță, conform căruia

demiterea se putea face de managerul spitalului;

- câtă

vreme nu a fost organizat concursul pentru ocuparea posturilor specifice comitetului

director, conform art. 183 din Legea nr. 95/2006, nu erau aplicabile în

cauză regulile de numire și revocare a membrilor comitetului director

pe care managerul trebuia să le aplice, astfel că numirea și

revocarea din funcție a membrilor comitetului director interimar se putea

face de către ministrul sănătății publice;

- în

condițiile în care managerul spitalului nu avea dreptul în numirea

reclamantului care ocupa o funcție interimară, el nu avea nici dreptul

de a-l revoca pe reclamant;

- în

fine, referirea instanței la netemeinicia faptelor constatate în raportul

de control, nu este concludentă câtă vreme instanța trebuie de

fapt să se pronunțe asupra gravității faptelor constatate

și nu să facă referiri la anumite adrese, mai cu seamă că

se află în curs de soluționare un dosar penal, pe rolul Judecătoriei

Focșani, obiectul sesizării fiind același raport de control care

a atras și revocarea din funcție a reclamantului;

- drepturile

salariale se impuneau a fi acordate numai în parte, și nu în totalitate,

întrucât reclamantul a lucrat în cadrul aceluiași spital.

3.Considerentele

și soluția instanței de recurs

Recursul

nu este fondat.

Examinând

actele și lucrările dosarului ca și sentința atacată în

raport de criticile formulate de recurentul-pârât, sub toate aspectele potrivit

art. 304

1

C. proc. civ. și desigur față de

prevederile legale incidente din materia supusă analizei, Înalta Curte

reține că nu subzistă în cauză nici un motiv de

nelegalitate care să atragă fie casarea, fie modificarea

sentinței recurate, în considerarea celor în continuare arătate.

Prin

decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, nr. 1101 din 27 februarie 2008, în

parcurgerea unui prim ciclu procesual, s-a dispus casarea cu trimiterea prezentei

cauze spre rejudecare pentru a se putea stabili cu corectitudine cadrul legal

aplicabil în vederea analizei pe fond a legalității actului dedus

judecății, respectiv a Ordinului Ministrului

Sănătății publice nr. 670 din 23 mai 2007. Prin acest ordin

reclamantul-intimat P.V. a fost eliberat din funcția de director

administrativ din cadrul Consiliului director interimar, în care fusese numit ca

membru prin dispoziția nr. 514 din 18 decembrie 2006.

Procedând

potrivit indicațiilor de casare obligatorii, trasate prin decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 1011 din 27 februarie

2008, cu ocazia rejudecării, instanța de fond în mod corect a

determinat, că la data emiterii ordinului contestat, respectiv la 23 mai

2007, competența revocării nu o avea ministrul

sănătății ci managerul spitalului, acesta din urmă

fiind la rândul său destituit la aceeași dată și în

aceleași condiții.

Nu

sunt fondate criticile recurentului-pârât câtă vreme, raportat la data emiterii

ordinului contestat, nici o dispoziție a legii

sănătății nu-i conferea ministrului competența de a

revoca pe unul sau mai mulți din membrii ai comitetului director.

De

altfel și în cuprinsul deciziei de casare s-a constatat că atât

Ordinul Ministrului Sănătății Publice nr. 1628/2007 precum

și dispozițiile relevante din Legea nr. 95/2006 [art. 179 alin. (5)

și art. 183 alin. (5)-(8)] invocate de recurent au intrat în vigoare

ulterior emiterii actului administrativ contestat, astfel că legalitatea

acestuia nu poate fi analizată prin raportare la aceste prevederi

ulterioare, fiind în acest context enunțate și celelalte acte

normative ce nu sunt incidente în cauză.

Așa

fiind, sunt nefondate criticile recurentului vizând greșita apreciere de

către instanță în ceea ce privește competențele

ministrului câtă vreme aceste aprecieri s-au fundamentat pe evoluția

legislativă expres indicată și nu pe simple raționamente

deductive, în lipsa unei norme legale aplicabile.

După

cum Înalta Curte a statuat deja în jurisprudența sa[1] și astfel cum judicios a apreciat și

prima instanță, în realitate, ordinul revocator are natura unui act

sancționator, mai cu seamă că s-a fondat pe neregulile cuprinse

într-un raport de control.

Din

această perspectivă sunt nefondate și criticile recurentului vizând

lipsa de concludență a referirilor instanței de fond la netemeinicia

faptelor constatate, câtă vreme prima instanță a examinat aspectele

formale, vizând lipsa anchetei preliminare și împrejurarea că

reclamantului-intimat nu i-a fost acordată posibilitatea de a-și

formula apărările corespunzătoare.

Este

evident că instanța de fond nu a urmărit și nici nu s-a

pronunțat efectiv asupra temeiniciei și realității faptelor

constatate în raportul de control, cu atât mai mult cu cât se află în curs

de soluționare un dosar penal, în legătură cu aceleași

aspecte, stabilind numai, în raport de argumentele prezentate, că actul de

revocare contestat nu întrunește cerințele de conținut și

de formă prevăzute de normele generale, de drept comun devenite

incidente în lipsa unei norme speciale, pentru validitatea unui asemenea act.

În

fine, nefondate sunt și criticile referitoare la modalitatea de acordare a

drepturilor salariale, câtă vreme aceasta este o chestiune de executare a

hotărârii, accesorie anulării actului administrativ atacat,

autoritatea recurentă urmând a-i plăti intimatului-reclamant,

evident, numai drepturile salariale de care a fost lipsit, respectiv numai cele

ce i se cuvin suplimentar, după cum și rezultă din dispozitivul

sentinței atacate.

Față

de toate cele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge așadar

ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul

Ministerul Sănătății Publice împotriva sentinței nr. 164

din 19 iunie 2009 a Curții de Apel Galați, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 martie 2010.