ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1053/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1053/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față

Î

n baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 250/F din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă, ca

nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul G.I.D. împotriva

sentinței penale nr. 169 din 27 iunie 2008 pronunțată de aceeași instanță, care

a recunoscut sentința penală pronunțată de Judecătoria Sintra din Portugalia,

prin care a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

de omor și s-a dispus transferul său în România pentru continuarea executării

pedepsei.

În

motivarea contestației, condamnatul a arătat că prin

hotărârea de recunoaștere a sentinței de condamnare pronunțată de

autoritățile

judiciare portugheze, Curtea de Apel București nu s-a pronunțat cu privire la

reconversia pedepsei, întrucât exista o

neconcordanță

între legea penală portugheză și cea română privind

aplicarea pedepsei.

S-a mai susținut că suferă de oligofrenie într-o fază gravă, situație în care

trebuia examinat în ce măsură, legea penală română pedepsește sau nu pe

făptuitorul aflat în această

situație. în

concluzie, a solicitat aplicarea prevederilor Codului penal

român,

referitor la beneficiul cauzelor de atenuare a pedepsei și

reducerea acesteia sub limita minimă de 10 ani

prevăzută de art. 174

C. pen., ca urmare a reținerii în favoarea sa a

circumstanței atenuante legale prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen.

Ca

temei de drept a fost invocată Convenția Europeană asupra transferării

persoanelor condamnate adoptate la Strasbourg și ratificată de România,

prevederile art. 10 pct. 2,

art. 11

și

art. 461 lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 144 și art. 146 din Legea nr. 302/2004,

modificată.

Analizând

actele dosarului, instanța a reținut următoarele:

Prin

sentința penală nr. 169 din 27 iunie 2008 a Curții de Apel București, a fost

admisă sesizarea Parchetului de pe lângă

Curtea

de Apel, a recunoscut sentința penală pronunțată în dosarul

nr. 294/3

OGDNS al Judecătoriei Sintra-Portugalia, prin care cetățeanul român G.I.D. a

fost condamnat la pedeapsa de 14 ani închisoare și s-a dispus transferarea

condamnatului din Portugalia în România pentru continuarea executării pedepsei.

S-a

dedus din pedeapsa aplicată condamnatului perioada executată de la 4 iulie 2003

la zi.

S-a

reținut că fapta comisă de condamnat are corespondent în legislația penală

română, realizând conținutul constitutiv ale infracțiunii prevăzute de art. 174

C. pen., sancționată cu închisoare de la 10 la 20 de ani închisoare.

Sentința Curții de Apel București de recunoaștere

a hotărârii

de condamnare și transfer a persoanei condamnate G.I.D. a

fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, pe

motiv că s-a recunoscut numai pedeapsa închisorii, nu și măsura de siguranță

constând în expulzarea condamnatului de pe teritoriul Portugaliei, cu

interdicția înapoierii pe o perioadă de 10 ani.

Prin

decizia penală nr. 1337 din 10 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și

Justiție a respins recursul pachetului, ca nefondat,

apreciind că sentința penală a Judecătoriei Sintra a fost recunoscută

în

integralitatea sa de către instanța românească, inclusiv măsura

de siguranță a expulzării.

S-a reținut că persoana condamnată G.I.D.

nu a recurat sentința de recunoaștere a hotărârii străine de condamnare

și transferul său în România pentru continuarea

executării pedepsei,

astfel că nu o mai poate critica pe calea

contestației la executare.

Având

în vedere că din interpretarea dispozițiilor art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004

modificată, rezultă că procedura de schimbare a condamnării poate avea loc și

după ce persoana condamnată a fost transferată în vederea continuării

executării pedepsei, ceea ce presupune că sentința de recunoaștere a hotărârii

de condamnare pronunțată de instanța străină a rămas definitivă, instanța a

apreciat că cererea condamnatului este susceptibilă de a fi analizată prin

prisma cazului de contestație la executare prevăzut de art. 461 lit. d) C.

proc. pen.,

în măsura în care se invocă o

incompatibilitate între felul sau durata

pedepsei aplicate de instanța

străină cu legislația română, ceea ar presupune o împiedicare la executare.

Examinând

actele dosarului, prima instanță a respins contestația la executare, reținând,

în esență, următoarele:

Art. 9

paragraful 1 lit. b) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor

condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 și art. 144 alin. (1) din

Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, permit autorităților competente

ale statului de executare să aleagă între două proceduri alternative de

executare:

- fie

să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri

judecătorești, situația în care este obligatoriu a se respecta felul și durata

pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;

- fie

să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat dată într-o procedură

judiciară sau administrativă, înlocuind astfel sancțiunea aplicată în statul de

condamnare printr-o sancțiune prevăzută de legislația statului de executare

pentru aceeași infracțiune.

Statul

de executare este continuatorul statului de condamnare, principiu care rezultă

din art. 10 paragraf 1 din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor

condamnate, care prevede că, în caz de continuare a executării, statul de

executare este legat de natura juridică și durata sancțiunii, atunci

când aceasta este compatibilă cu legislația

proprie.

Potrivit art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004,

conversia sau

schimbarea condamnării poate avea loc doar dacă felul

pedepsei aplicate de instanța străină sau durata acesteia sunt incompatibile

cu legislația română, deoarece executarea

pedepsei este guvernată

de legea statului de executare.

În

speță, contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă de 14 ani închisoare pentru

săvârșirea unei infracțiuni de omor, prevăzută de art. 131 C. pen. portughez,

care prevede o pedeapsă de la 8 la 16 ani închisoare.

Instanța

a constatat că nu există vreo incompatibilitate, deoarece infracțiunea de omor

este reglementată și de Codul penal român, iar limitele de pedeapsă sunt de la

8 la 16 ani închisoare.

Așa

fiind, a constatat că cererea de reindividualizare judiciară a pedepsei prin

reținerea unor circumstanțe atenuante nu poate fi primită în această procedură,

deoarece în măsura în care felul și durata pedepsei aplicate de instanța

portugheză sunt pe deplin compatibile cu legea română, iar statul român a optat

pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare,

respectarea duratei pedepsei este obligatorie potrivit art. 145 din Legea nr. 302/2004

și de art. 10 paragraf 1 din Convenție. S-a mai reținut că apărarea

contestatorului presupune o analiză a fondului

cauzei, ceea ce nu este admisibil pe calea contestației la executare.

Împotriva

acestei sentințe, contestatorul a declarat recurs, solicitând, prin apărătorul

ales, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei la Curtea de Apel

București pentru a examina toate criticile și a se pronunța pe fondul

contestației,

conform jurisprudenței și

deciziilor pronunțate în recursul în interesul

legii. în subsidiar, a

solicitat reținerea cauzei și pronunțarea asupra admisibilității contestației

pe fond, susținând că instanța trebuia să adapteze pedeapsa, conform dreptului

național, la norma incriminatoare română și să țină seama de faptul că și judecătorul

din Portugalia a reținut că a săvârșit fapta sub o puternică tulburare.

Din

examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că prima instanță a apreciat, în mod

corect, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul

condamnat.

Din economia

dispozițiilor art. 144 din Legea nr. 302/2004, referitoare la efectele

transferării pentru statul de executare, în speță, statul român, autoritățile

competente ale acestuia sunt obligate:

a)

fie să continue executarea condamnării

imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care statul

român

optează pentru continuarea executării

pedepsei aplicate în statul de

condamnare,

caz în care trebuie să respecte felul și durata pedepsei

prevăzute în

hotărârea de condamnare;

b)

fie să schimbe condamnarea, printr-o

hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare

cu o pedeapsă prevăzută de legislația română pentru aceeași infracțiune, în

condițiile în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia sunt

incompatibile cu legislația română.

Din interpretarea logică a textului mai

sus-arătat, rezultă că,

odată admisă sesizarea procurorului cu privire la

cererea de transferare în vederea continuării executării pedepsei aplicate de

statul portughez, instanța română este obligată să opteze pentru una din cele

două variante mai sus-menționate.

În

cauză, așa cum rezultă din actele dosarului, după exprimarea consimțământului

de către condamnat, la data de 19 februarie 2008, în vederea transferării sale

într-un penitenciar din România, instanța română, constatând îndeplinite

condițiile prevăzute de lege (dubla incriminare și existența corespondentului

între faptele reținute în sarcina condamnatului în Portugalia și legislația

penală română), a dispus, prin hotărâre judecătorească,

continuarea executării pedepsei aplicate în statul străin.

Așadar,

optând pentru varianta prevăzută la lit. a) a art. 144

din Legea nr. 302/2004, exista obligația să se respecte felul și durata

pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, care de altfel corespund

legislației române. Textul menționat face referire la felul și cuantumul

pedepsei, care nu depășește maximul general

prevăzut

de legea penală română, întrucât infracțiunile săvârșite de

contestator

sunt pedepsite cu închisoarea de la 10 la 20 ani închisoare.

În

realitate, criticile contestatorului se referă la modalitatea procedurii

judiciare a recunoașterii pedepsei și a dispunerii

executării ei în țară, acesta fiind singurul moment procesual în care

puteau

fi invocate susținerile referitoare la conversia pedepsei. Reconversia pedepsei

nu poate avea loc pe calea contestației la executare, deoarece competența

aparține numai instanței investită cu recunoașterea hotărârii.

Sub

același aspect, dispozițiile art. 144 și art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004

stabilesc cadrul procesual limitat în care statul de executare (instanța

română) se poate pronunța, după recunoașterea hotărârii unui stat străin,

asupra transferării condamnatului în vederea continuării executării pedepsei. Din

această perspectivă, statul de executare nu are competența de a

opera conversia sau schimbarea condamnării, decât

în situația unei

incompatibilități cu

legislația română. Din interpretarea acestor texte,

rezultă,

per a

contrario

, că instanța română nu este competentă să aprecieze asupra

fondului hotărârii pe care o recunoaște, cum sunt cuantumul, modul de stabilire

a pedepsei sau aplicarea circumstanțelor atenuante.

Așa

fiind, adaptarea pedepsei la normele interne, în condițiile art. 10 din

Convenția de la Strasbourg, nu reprezintă o obligație pentru statul de

executare, instanța română, ci doar o alternativă, prevăzută numai în

condițiile în care felul pedepsei

aplicate

sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislația română.

Drept

urmare, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, neimpunându-se

casarea acesteia, deoarece în cadrul acestei căi extraordinare de atac,

instanța nu se poate substitui instanței competente, care poate dispune asupra

transferului persoanei condamnate printr-o hotărâre a unui stat străin,

recunoscută în condițiile legii.

Pentru

aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul contestator G.I.D.

împotriva sentinței penale nr. 250/F din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie să fie

respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul contestator G.I.D. împotriva sentinței penale nr. 250/F

din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurentul contestator la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 18 martie 2010.