ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 219/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 85 din 4 iunie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.R., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Harghita, a anulat Hotărârea nr. 1461 din 15 ianuarie 2009 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G.

nr. 127/2002, și să-i acorde drepturile ce rezultă din această calitate, pentru perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945, începând cu data de 01 ianuarie 2009. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, că, din analiza probatoriul administrat, în raport cu dispozițiile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 4 din Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002, rezultă că reclamanta a făcut dovada refugiului, în perioada septembrie 1940 - martie 1945, din cauza persecuțiilor din motive etnice după Dictatul de la Viena, din localitatea Brașov în localitatea Micfalău, împrejurări confirmate de declarațiile martorilor R.E.

și H.V. (filele 12-13 la dosarul de fond). Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Harghita, fără a-și încadra criticile în vreunul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susține, în esență, că reclamanta nu este îndreptățită la acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, întrucât din probatoriul administrat nu rezultă că avea domiciliul, așa cum prevede ordonanța, în localitatea Brașov, unde locuia doar cu caracter temporar având grijă de o bătrână, și că, din declarațiile martorilor, nu rezultă data de început și de sfârșit a refugiului, astfel că în mod greșit instanța a determinat perioada pentru care se acordă drepturile reparatorii.

Se mai susține că reclamanta nu îndeplinește condițiile prevăzute de ordonanță, întrucât din probele administrate rezultă că s-ar fi refugiat tocmai în localitatea natală, Micfalău, Județul Covasna. Analizând cauza prin prisma criticilor din recurs, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare: „B eneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.

Potrivit art. 2 din Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002: „Prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. În această categorie se includ și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație ca urmare a unui tratat bilateral.” Critica din recurs referitoare la faptul că intimata-reclamantă D.S.R. nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, întrucât nu avea domiciliul în localitatea Brașov, unde doar locuia cu caracter temporar, nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, recurenta-pârâtă nu a produs vreun mijloc de probă prin care să răstoarne dovada refugiului intimatei-reclamante din localitatea Brașov în localitatea Micfalău, iar, pe de altă parte, având în vedere specificului perioadei 1940-1944, marcată de evenimentele celui de-al doilea război mondial, nu poate fi acceptată teoria recurentei în sensul că șederea într-o anumită localitate, care putea fi la fel de bine temporară, ca și definitivă, în mod automat nu s-ar circumscrie noțiunii de „domiciliu” în sensul prevederilor art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, pentru simpla situație de fapt că persoana în cauză nu a procedat la schimbarea actelor de identitate care să ateste intenția sa de a-și stabili domiciliul în localitatea respectivă. Sub aspectul încadrării intimatei-reclamante în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, sunt relevante declarațiile martorilor R.E. și H.V. (filele 12-13 la dosarul de fond). , care atestă cu caracter unitar atât faptul că reclamanta avea domiciliul în localitatea Brașov din luna mai 1939, cât și faptul că reclamanta împreună cu sora sa au fost nevoite ca, în luna septembrie 1940, să se refugieze din cauza persecuțiilor din motive etnice la Sfântu Gheorghe (Micfalău), unde s-au stabilit definitiv.

O deosebită relevanță în aprecierea temeiniciei soluției pronunțate de Curtea de apel, o reprezintă faptul că sora reclamantei, respectiv D.A.M., are calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, conform Hotărârii nr. din 29 decembrie 2008 (fila 26 la dosarul de fond) emisă chiar de pârâta Casa Județeană de Pensii Harghita în considerarea declarațiilor date de aceeași martori ( R.E. și H.V. ) și pentru aceeași perioadă 06 septembrie 1940-06 martie 1945. Or, a considera că declarațiile acelorași martori sunt relevante și de natură a justifica încadrarea în ipoteza normei juridice a art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, a numitei D.A.M., sora reclamantei, dar nu au aceeași valoare probantă și nu pot conduce la aceeași concluzie în privința reclamantei S.R., ambele surori aflându-se, potrivit declarațiilor respective, în aceeași situație de fapt, și anume aceea de refugiat din cauza persecuțiilor din motive etnice, ar echivala cu acceptarea unei diferențe de tratament în privința a două persoane în situații perfect identice aflate sub incidența aceluiași text de lege - art. 1 lit. c) din ordonanță - și ar constitui o măsură discriminatorie contrară dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este neîntemeiată și critica din recurs referitoare la greșita determinare de către instanța fondului a perioadei pentru care intimatei-reclamante i se acordă drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, întrucât perioada de început a refugiului este confirmată clar și unitar prin declarațiile martorilor ca fiind luna septembrie 1940, iar în ceea ce privește sfârșitul refugiului, se constată că acesta nu a avut loc întrucât aceiași martori declară că intimata-reclamantă s-a stabilit definitiv în localitatea de refugiu, astfel că S.R. beneficiază de drepturile reparatorii până la data limită prevăzută de lege, respectiv 6 martie 1945. Astfel fiind, Înalta Curte reține că întemeiat instanța de fond a reținut, în raport cu probatoriul administrat, că reclamanta S.R.

a făcut dovada refugiului din motive etnice din localitatea Brașov în localitatea Micfalău, astfel că se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. Față de cele arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., să fie respins recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Harghita.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Harghita împotriva sentinței civile nr. 85 din 4 iunie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2010.