ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 219/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 85 din

4 iunie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată

de reclamanta S.R., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de

Pensii Harghita, a anulat Hotărârea nr. 1461 din 15 ianuarie 2009

emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să emită o

nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei calitatea

de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare, și ale Normelor

aprobate prin H.G. nr. 127/2002, și să-i acorde drepturile ce

rezultă din această calitate, pentru perioada 06 septembrie 1940 - 06

martie 1945, începând cu data de 01 ianuarie 2009.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, că, din

analiza probatoriul administrat, în raport cu dispozițiile art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările

ulterioare, și ale art. 4 din Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002, rezultă

că reclamanta a făcut dovada refugiului, în perioada septembrie 1940 -

martie 1945, din cauza persecuțiilor din motive etnice după Dictatul

de la Viena, din localitatea Brașov în localitatea Micfalău,

împrejurări confirmate de declarațiile martorilor R.E. și H.V.

(filele 12-13 la dosarul de fond).

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta

Casa Județeană de Pensii Harghita, fără a-și încadra

criticile în vreunul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Prin motivele de recurs,

recurenta-pârâtă susține, în esență, că reclamanta nu

este îndreptățită la acordarea drepturilor prevăzute de O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

întrucât din probatoriul administrat nu rezultă că avea domiciliul,

așa cum prevede ordonanța, în localitatea Brașov, unde locuia

doar cu caracter temporar având grijă de o bătrână, și

că, din declarațiile martorilor, nu rezultă data de început

și de sfârșit a refugiului, astfel că în mod greșit

instanța a determinat perioada pentru care se acordă drepturile

reparatorii. Se mai susține că reclamanta nu îndeplinește

condițiile prevăzute de ordonanță, întrucât din probele

administrate rezultă că s-ar fi refugiat tocmai în localitatea

natală, Micfalău, Județul Covasna.

Analizând cauza prin prisma criticilor

din recurs, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304

1

C.

proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002,

Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce

vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare:

„B

eneficiază

de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în

perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până

la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată

în altă localitate”.

Potrivit art. 2

din Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002:

„Prin persoană care a fost

strămutată în altă localitate, în sensul O.G. nr. 105/1999,

aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările ulterioare, se înțelege persoana care a fost mutată

sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă

localitate din motive etnice. În această categorie se includ și

persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și cele care au

făcut obiectul unui schimb de populație ca urmare a unui tratat

bilateral.”

Critica din

recurs referitoare la faptul că intimata-reclamantă D.S.R. nu se

încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, întrucât nu avea

domiciliul în localitatea Brașov, unde doar locuia cu caracter temporar,

nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, recurenta-pârâtă nu a

produs vreun mijloc de probă prin care să răstoarne dovada

refugiului intimatei-reclamante din localitatea Brașov în localitatea

Micfalău, iar, pe de altă parte, având în vedere specificului perioadei

1940-1944, marcată de evenimentele celui de-al doilea război mondial,

nu poate fi acceptată teoria recurentei în sensul că șederea

într-o anumită localitate, care putea fi la fel de bine temporară, ca

și definitivă, în mod automat nu s-ar circumscrie noțiunii de

„domiciliu” în sensul prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, pentru simpla

situație de fapt că persoana în cauză nu a procedat la

schimbarea actelor de identitate care să ateste intenția sa de

a-și stabili domiciliul în localitatea respectivă.

Sub aspectul

încadrării intimatei-reclamante în ipoteza reglementată de art. 1

lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, sunt relevante declarațiile martorilor

R.E. și H.V.

(filele 12-13 la dosarul de fond).

, care atestă

cu caracter unitar atât faptul că reclamanta avea domiciliul în

localitatea Brașov din luna mai 1939, cât și faptul că

reclamanta împreună cu sora sa au fost nevoite ca, în luna septembrie

1940, să se refugieze din cauza persecuțiilor din motive etnice la Sfântu Gheorghe (Micfalău), unde s-au stabilit definitiv.

O

deosebită relevanță în aprecierea temeiniciei soluției

pronunțate de Curtea de apel, o reprezintă faptul că sora

reclamantei, respectiv D.A.M., are calitatea de beneficiar al prevederilor O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

conform Hotărârii nr. din 29 decembrie 2008 (fila 26 la dosarul de fond)

emisă chiar de pârâta Casa Județeană de Pensii Harghita în

considerarea declarațiilor date de aceeași martori (

R.E. și

H.V.

) și pentru aceeași perioadă 06

septembrie 1940-06 martie 1945.

Or, a considera

că declarațiile acelorași martori sunt relevante și de

natură a justifica încadrarea în ipoteza normei juridice a art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, a numitei D.A.M., sora reclamantei, dar nu au aceeași valoare

probantă și nu pot conduce la aceeași concluzie în privința

reclamantei S.R., ambele surori aflându-se, potrivit declarațiilor

respective, în aceeași situație de fapt, și anume aceea de

refugiat din cauza persecuțiilor din motive etnice, ar echivala cu

acceptarea unei diferențe de tratament în privința a două

persoane în situații perfect identice aflate sub incidența aceluiași

text de lege - art. 1 lit. c) din ordonanță - și ar constitui o

măsură discriminatorie contrară dispozițiilor art. 16 alin.

(1) din Constituție și art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Este

neîntemeiată și critica din recurs referitoare la greșita

determinare de către instanța fondului a perioadei pentru care

intimatei-reclamante i se acordă drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, întrucât perioada de

început a refugiului este confirmată clar și unitar prin

declarațiile martorilor ca fiind luna septembrie 1940, iar în ceea ce

privește sfârșitul refugiului, se constată că acesta nu a

avut loc întrucât aceiași martori declară că

intimata-reclamantă s-a stabilit definitiv în localitatea de refugiu,

astfel că S.R. beneficiază de drepturile reparatorii până la

data limită prevăzută de lege, respectiv 6 martie 1945.

Astfel fiind,

Înalta Curte reține că întemeiat instanța de fond a

reținut, în raport cu probatoriul administrat, că reclamanta S.R. a

făcut dovada refugiului din motive etnice din localitatea Brașov în

localitatea Micfalău, astfel că se încadrează în ipoteza

reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare.

Față

de cele arătate, Curtea constată că sentința civilă

atacată este legală și temeinică, urmând ca, în temeiul

art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., să fie respins

recursul

declarat de Casa Județeană de Pensii Harghita.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană

de Pensii Harghita împotriva sentinței civile nr. 85 din 4 iunie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 ianuarie 2010.