ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 337/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 29 mai

2008 reclamanții L.P. și C.M. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul

Justiției, Curtea de Apel galați, Tribunalul Galați, Ministerul Finanțelor

Publice și Consiliul Național pentru Constatarea Discriminării, la plata

drepturilor salariale restante, reprezentând diferența dintre coeficienții de

multiplicare care li se aplică grefierilor cu studii medii (inclusiv – grefieri

informaticieni, grefieri statisticieni și grefieri documentariști) și coeficienții

de multiplicare care li se aplică grefierilor arhivari și registratori începând

cu data de 1 ianuarie 2007 și în continuare până la prevederea lor în legea

specială de salarizare și să fie obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce

fondurile necesare plății acestor drepturi.

Acțiunea a fost soluționată de

Curtea de Apel Galați ce la acea dată, potrivit dispozițiilor art. I și II din C.M.

nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte

financiare în sistemul justiției, avea competența materială de soluționare ca

primă instanță.

Astfel prin sentința civilă nr. 74/F

din 15 decembrie 2008 Curtea de Apel Galați a admis excepțiile lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului Național pentru combaterea discriminării și a

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a dispus acțiunea formulată în

contradictoriu cu aceștia pentru lipsa calității procesuale pasive.

A fost respinsă ca nefondată

acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Galați, Curtea

de Apel Galați și Ministerul Justiției.

Această hotărâre a fost atacată cu

recurs de reclamanți iar prin decizia civilă nr. 658 din 15 iunie 2009 a Curții de Apel Galați s-a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei

Curți de Casație și Justiție reținându-se că urmare a evenimentelor legislative

intervenite în legătură cu aplicarea dispoziției O.U.G. nr. 75/2008, competența

de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii Curții de Apel, în

primă instanță, revine Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 4 pct.

1 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat sub

dosarul nr. 58/144/2009 la 20 iulie 2009.

Față de solicitarea judecării cauzei

în lipsă de către recurente, Înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la

excepția de necompetență materială a acestei instanțe în soluționarea căii de

atac exercitate împotriva sentinței civile nr. 74/F din 15 decembrie 2008 a Curții de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Analizând această excepție, Înalta

Curte constată că este întemeiată și urmează să decline competența de

soluționare a recursului declarat de reclamante în favoarea Curții de Apel

Galați pentru următoarele considerente:

Potrivit art. I alin. (1) din O.U.G.

nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte

financiare în sistemul justiției, cererile menționate în cuprinsul acestui text

de lege, din categoria cărora fac parte și solicitările reclamanților, erau

soluționate în primă instanță, de curțile de apel.

Conform alin. (2) din textul de lege

sus-menționat, recursul împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, de

curțile de apel, se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 104 din 20 ianuarie

2009 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a admis excepția de

neconstituționalitate ridicată din oficiu de instanța supremă, în mai multe

dosare, și s-a constatat că dispozițiile art. I și art. II din O.U.G. nr.

75/2008 sunt neconstituționale.

In susținerea excepției de neconstituționalitate, s-a invocat încălcarea

prevederilor art. 115 alin. (4) și (6) și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Curtea

Constituțională a constatat că elementele cuprinse în nota de fundamentare care

însoțește O.U.G. nr. 75/2008, referitoare la necesitatea ca justiția să

reprezinte un factor esențial de echilibru în statul de drept, ceea ce implică

unificarea practicii judiciare, inclusiv în domeniul stabilirii drepturilor

salariale, la necesitatea asigurării unui cadru unitar privind administrarea

fondurilor în domeniul justiției, la dificultățile întâmpinate în executarea

hotărârilor judecătorești pronunțate în materie, printre altele, nu sunt de

natură să justifice adoptarea ordonanței de urgență în condițiile stabilite de

art. 115 alin. (4) teza I din Constituția României.

De

asemenea, aspectele ce țin de oportunitatea adoptării reglementării nu își pot

găsi, însă, soluționarea în modificarea unor norme ce reglementează competența

în primă instanță și în recurs.

Mai

mult, a constatat Curtea Constituțională, niciunul dintre obiectivele O.U.G.

nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi atins prin măsura schimbării de

competență, adică prin derogare de la dreptul comun în materia litigiilor de

muncă, în domeniul acțiunilor privind valorificarea drepturilor salariale ale

personalului din justiție.

S-a

reținut și înfrângerea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituția

României, prin dispozițiile art. I și art. II din Ordonanță, deoarece se

afectează regimul unei instituții fundamentale a statului, Înalta Curte de

Casație și Justiție, al cărui statut constituțional este prevăzut de art. 126

alin. (4) din legea fundamentală.

In continuare, Curtea a mai constatat că stabilirea, în competența

instanței supreme, a soluționării recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate

de curțile de apel, în primă instanță, are ca efect extinderea sferei sale de

competență și supradimensionarea activității acesteia, în condițiile în care,

potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, nu funcționează, în cadrul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, o secție specializată în soluționarea

conflictelor și litigiilor de muncă.

A mai reținut că dispozițiile

ordonanței de urgență respective nu satisfac nici exigențele art. 21 alin. (3)

din Constituție, în ceea ce privește soluționarea cauzelor într-un termen

rezonabil, întrucât supradimensionarea activității instanței supreme are

repercusiuni asupra judecării cu celeritate a cauzelor, afectând grav calitatea

actului de justiție.

În esență, Curtea a constatat că nerespectarea normelor constituționale

ale art. 115 alin. (4) și (6) și art. 21 alin. (3), prin art. I și art. II din

O.U.G. nr. 75/2008, atrage și înfrângerea prevederilor constituționale ale art.

1 alin. (5), conform cărora: „In România, respectarea Constituției, a

supremației sale și a legilor este obligatorie".

Ulterior

deciziei Curții Constituționale s-a adoptat Legea nr. 76 din 1 aprilie 2009

pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări și completări,

printre care și abrogarea art. I din ordonanță, text de lege care stabilea

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în favoarea Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Ca

atare, având în vedere declararea neconstituționalității art. I din Ordonanță,

precum și abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are

în competență, în prezent, soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor

pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în materia litigiilor de

muncă în care este implicat personalul din justiție, ca, de altfel, în nicio

altă categorie de litigii de muncă.

Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art. I, nu s-au

prevăzut și norme tranzitorii, în ceea ce privește competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de

curțile de apel, având în vedere și considerentele Curții Constituționale în

exercitarea controlului de constituționalitate al acestui text de lege, este

fără dubiu că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în

continuare, competența de soluționare a recursurilor declarate în materia

supusă discuției, în favoarea Înaltei Curți.

O

asemenea interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a O.U.G. nr.

75/2008, ulterioară deciziei Curții Constituționale, în Ioc să transpună

concepția, în materie, a instanței constituante, în legătură cu degrevarea

instanței supreme de această categorie de litigii, față de volumul semnificativ

de activitate al acesteia, dar și de inexistența unei secții specializate în

materia conflictelor de muncă, în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a

ordonanței de urgență, considerate ca fiind elaborate cu înfrângerea

dispozițiilor art. 115 alin. (4) și (6), precum și art. 21 alin. (3) din

Constituția României.

În

esență, instanța de drept comun, în materia soluționării recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, în domeniul litigiilor de

muncă, este reprezentată de curțile de apel, care au secții specializate în

judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanțe aparține sentința

recurată.

Pentru aceste argumente, în baza art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ.,

Înalta Curte urmează să decline competența de soluționare a recursului declarat

de reclamanții L.P. și C.M., în favoarea Curții de Apel Galați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a

recursului declarat de reclamanții L.P. și C.M. împotriva sentinței nr. 74 F din 15 decembrie 2008 a Curții de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale,

la această din urmă instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

25 ianuarie 2010

.