ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1351/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1351/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 65 din 26 mai 2009,

Tribunalul Teleorman, secția penală, a respins cererea inculpatului de

schimbare a încadrării juridice și, în baza art. 20 C. pen. raportat la art.

174 – art. 175 lit. i) C. pen. a aplicat inculpatului B.R. o pedeapsă de 8 ani

închisoare.

În baza art. 71 C. pen. a

interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen. a

aplicat aceluiași inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 5

ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 113 C. pen. a

obligat pe inculpatul B.R. să efectueze tratamentul medical corespunzător

afecțiunii psihice de care suferă, până la însănătoșire.

Prin aceeași hotărâre

instanța de fond a admis acțiunea civilă formulată de Spitalul Județean de

Urgență Alexandria și a obligat inculpatul B.R. să plătească în favoarea

acestei părți civile suma de 1079,88 lei, reprezentând cheltuieli de

spitalizare, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data rămânerii

definitive a hotărârii până la data achitării integrale a debitului.

A admis acțiunea civilă

formulată de Spitalul Județean de Ambulanță Teleorman și a obligat inculpatul

să plătească acestei părți civile suma de 254,23 lei, reprezentând cheltuieli

transport sanitar, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data

rămânerii definitive a hotărârii până la stingerea debitului prin plată.

A luat act că Spitalul

Orășenesc Videle nu s-a constituit parte civilă în cauză.

A admis în parte acțiunea

civilă formulată de partea civilă B.A.D. și a obligat inculpatul să plătească

acestei părți suma de 10.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, din care suma

de 5.000 lei reprezentând daune materiale și suma de 5.000 lei cu titlu de

daune morale.

În baza art. 118 C. pen. a

dispus confiscarea de la inculpat a corpului delict, respectiv un briceag cu

lungimea totală de cca 20 cm și deschidere a lamei spre exterior.

A obligat inculpatul la

plata cheltuielilor judiciare către stat și a cheltuielilor judiciare către

partea civilă B.A.D.

Pentru a hotarî astfel prima

instanță a reținut că, prin rechizitoriul nr. 570/P/2007 din 31 martie 2008,

Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman a dispus trimiterea în judecată, în

stare de libertate, a inculpatului B.R., cunoscut cu antecedente penale, pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 –

art. 175 lit. i) C. pen.

În actul de sesizare a

instanței s-a reținut că, la data de 21 iulie 2007, în jurul orei 17

00

,

inculpatul a mers la barul SC M&B SRL, unde a consumat alcool la o masă

situată pe terasa amenajată la intrarea în local.

Ulterior, la barul menționat

a venit și B.A.D., un tânăr în vârstă de 26 ani, care a cumpărat o halbă cu

bere și s-a deplasat pe terasă, așezându-se la aceeași masă cu B.R. Nu a avut

nicio discuție cu acesta întrucât nu se aflau în nicio relație.

Prin aproprierea barului a

trecut martorul C.A., unchiul victimei B.D.A. Victima l-a chemat pe martor să-l

“cinstească” cu o bere și acesta s-a așezat la aceeași masă.

B.D.A. s-a dus în local să

cumpere băutură.

După maximum 5 minute de la

revenirea acestuia din local, inculpatul B.R., aflat sub influența băuturilor

alcoolice, i-a adresat victimei expresii indecente, fără niciun motiv, afirmând

că „se bate cu 10 ca el”.

Martorul C.A. i-a solicitat

inculpatului să se liniștească.

Deși nu era provocat sau

amenințat, victima B.A.D. neavând nici o reacție la injurii și amenințări,

inculpatul s-a apropiat amenințător de victima care, în această situație, s-a

ridicat de pe scaun.

Deoarece inculpatul a

intenționat a lovi victima cu capul în figură, aceasta l-a îmbrâncit. Fiind sub

influența băuturilor alcoolice, inculpatul a căzut în șanțul din apropiere.

Pentru a aplana

neînțelegerile, victima a mers și l-a ridicat pe inculpat din locul unde căzuse

și, în acest scop, pașnic, i-a spus inculpatului că este de acord să-i

plătească o bere, după care acesta să plece.

Inculpatul a intrat în local

și i-a solicitat barmanului să umple halba. Cu această ocazie, barmanul C.G. a

văzut că inculpatul a introdus mâna în buzunar și, pe moment, a considerat că

acesta intenționa să plătească băutura.

După circa 1 minut în bar a

intrat și victima B.A.D., cu intenția de a cumpăra băuturi alcoolice.

Fără să aibă loc vreo

discuție ori să fie în vreun mod, inculpatul a scos din buzunar un briceag cu o

lungime totală de circa 20 cm și care se deschidea lateral, după care profitând

de faptul că victima nu era atentă și după ce a în local se apropia din spatele

inculpatului, acesta s-a întors spre victima B.A.D. și imediat a aplicat

acesteia o lovitură cu cuțitul, în zona hemitoracelui stâng, cu intensitate

sporită, după care a părăsit localul în fugă și, pe drum, a abandonat

briceagul.

După comiterea faptei,

inculpatul s-a deplasat la domiciliul martorului C.A. și i-a solicitat mamei

acestuia un cuțit, deoarece intenționa să-l taie cu obiectul respectiv și pe

fostul său socru.

Urmare agresiunii la care a

fost supus, victima B.A.D. a fost internat la Spitalul Județean Alexandria cu

diagnosticul “plagă înjunghiată hemitorace stâng penetrantă în abdomen.

Hemoperitoneu minor prin leziune gradul II de epiplon și ruptură incompletă de

colon flexuro-splenică”. Numai intervenția promptă și de specialitate a

medicilor a împiedicat producerea rezultatului letal.

Conform certificatului

medico-legal rezultă că „din datele medicale puse la dispoziție și din

examinarea noastră B.A.D. a prezentat la data de 21 iulie 2007, leziuni

traumatice care au putut fi produse prin lovire cu corp tăietor înțepător.

Necesită cca 25 zile îngrijiri medicale. Leziunile traumatice descrise au pus

în primejdie viața victimei. Nu prezintă infirmitate fizică posttraumatică”.

Din ansamblul probator

administrat în mod nemijlocit, în contradictoriu, în ședință publică, prima

instanță a reținut aceeași stare de fapt descrisă prin actul de sesizare.

În raport de situația

factuală descrisă, dovedită incontestabil de probele aflate la dosarul cauzei,

legal administrate, instanța de fond a reținut că, în drept, fapta inculpatului

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor

calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – art. 175 lit. i)

C. pen.

Prima instanță a apreciat că

nu poate fi reținută circumstanța prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., față de

faptul ca din întregul material probator administrat în cauză, cu referire

specială la declarațiile martorilor oculari, a rezultat că victima nu l-a

provocat în niciun fel pe inculpat.

Drept urmare, tribunalul a

hotărât respingerea, ca nefondată, a cererii inculpatului de schimbare a

încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen.

raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea prevăzută de

art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea

art. 73 lit. b) C. pen.

La individualizarea pedepsei

tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social deosebit de ridicat al

faptei săvârșite, modalitatea de săvârșire a infracțiunii, persoana

inculpatului, cunoscută cu antecedente penale, poziția procesuală nesinceră a

acestuia, eforturile depuse de inculpat de a scăpa, cu orice preț, de

consecințele faptei săvârșite.

În raport de criteriile de

individualizare judiciară a pedepsei de care a ținut seama, tribunalul a

apreciat că realizarea scopului pedepsei este asigurată prin condamnarea

inculpatului la pedeapsa închisorii orientată spre minimul special prevăzut de

norma incriminatoare.

Cu privire la partea civilă

B.A.D., instanța de fond a apreciat că suma de 5.000 lei cu titlu de daune

morale este aptă a alina trauma psihică cauzată acesteia prin infracțiune.

Totodată, în raport de dovedirea cheltuielilor în sumă de 5.000 lei făcute de

către aceeași parte civilă, prima instanță a hotărât obligarea inculpatului și

la plata acestei sume, astfel că, în final, inculpatul a fost obligat să

plătească părții civile B.A.D. suma de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri

civile.

Împotriva hotărârii primei

instanțe au declarat apel atât inculpatul cât și partea civilă.

Inculpatul B.R. a criticat

sentința pronunțată de tribunal sub aspectul greșitei valorizări a probelor

administrate, în sensul că în mod greșit s-a reținut că acesta a avut intenția

de a ucide. Totodată, în mod greșit nu s-a reținut împrejurarea că acesta a

fost provocat de victimă. În fine, acesta a arătat că la dosar există acte

medicale din care rezultă că este bolnav psihic și nu are discernământ.

În consecință, acesta a

solicitat admiterea apelului și, rejudecând, schimbarea încadrării juridice a

faptei, în sensul reținerii circumstanței provocării.

Partea civilă B.A.D. a

criticat hotărârea primei instanțe, sub aspectul laturii penale, cu privire la

greșita nereținere a circumstanței agravante prevăzute de art. 75 lit. d) C.

pen. și, pe cale de consecință, aplicarea unei pedepse a cărei cuantum nu este

de natură a realiza scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., scop ce poate

fi realizat numai prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientata spre

maximul special al normei incriminatoare.

Sub aspectul laturii civile,

partea civilă a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul cuantumului

daunelor morale, inapt a constitui o justă despăgubire și a solicitat admiterea

cererii la valoarea precizată prin declarația de constituire de parte civilă.

Curtea de Apel București, secția

I penală, prin Decizia penală nr. 255 din 9 decembrie 2009, a respins ambele

apeluri ca nefondate.

Pentru a decide în acest

sens, instanța de apel a apreciat că prima instanță a stabilit, în mod corect

starea de fapt, pe baza probelor administrate și a făcut o corespunzătoare

încadrare juridica a faptei.

Având în vedere modul cum a

acționat, împrejurările în care a comis agresiunea, obiectul folosit și zona

anatomică vizată, precum și leziunile cauzate, este evident că inculpatul a

urmărit cu intenție suprimarea vieții victimei, rezultatul neproducându-se din

motive independente de voința acestuia.

Totodată, în mod just a fost

respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, așa cum a

solicitat inculpatul, întrucât din actele dosarului rezultă că victima nu a

provocat în niciun mod pe inculpat.

La individualizarea

judiciară a pedepsei instanța de fond a ținut seama în mod judicios de

criteriile stabilite prin art. 72 C. pen.

Cu privire la motivele de

ordin medical invocate de către inculpat, instanța de apel a reținut că,

potrivit actelor dosarului, este adevărat că acesta prezintă tulburare organică

a personalității prin disfuncție cerebrală lezionară, dar a avut discernământul

păstrat, situație atestată de expertiza neuro-psihiatrică efectuată în cauză.

Sub aspectul laturii civile,

instanța de apel a apreciat că în mod judicios prima instanță a stabilit suma

de 5.000 lei cu titlu de daune morale, sumă aptă a alina trauma psihică produsă

părții vătămate prin infracțiune.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri a declarat recurs inculpatul B.R., criticile privind încadrarea

juridică a faptei și individualizarea judiciară a pedepsei.

Inculpatul a solicitat, în

principal, schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de vătămare

corporală prevăzută de art. 181 C. pen., în raport de lipsa intenției de a

ucide victima și, în subsidiar, schimbarea încadrării juridice a faptei prin

reținerea circumstanței provocării.

În fine, inculpatul a

solicitat reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului

acesteia, în raport de împrejurarea că în mod greșit prima instanță a ținut

seama de împrejurarea că acesta este cunoscut cu antecedente penale.

Împotriva aceleași decizii,

precum și a hotărârii pronunțate de instanța de fond, a declarat recurs și

partea civilă B.A.D.

Criticile formulate privesc

greșita stabilire a despăgubirilor civile, ca urmare a faptului că instanțele

nu s-au pronunțat în raport cu probele administrate și asupra cererii esențiale

pentru partea vătămată, de natura a-i garanta drepturile patrimoniale și

nepatrimoniale.

Totodată, partea civilă a

criticat hotărârile pronunțate în cauză sub aspectul greșitei individualizări a

pedepsei, în raport cu criteriile stabilite prin art. 72 C. pen. În principal,

individualizarea greșită este consecința nereținerii dispozițiilor art. 75 lit.

d) C. pen.

În consecință, partea civilă

a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și

trimiterea dosarului primei instanțe, în vederea rejudecării cauzei.

Recursurile sunt nefondate,

pentru considerentele ce se vor arata în continuare:

Sub un prim aspect, ambii

recurenți, fiecare din punctul său de vedere, critică hotărârile pronunțate în

cauză sub aspectul greșitei încadrări juridice a faptei.

Este de reținut sub acest

aspect, cu privire la determinarea precisă, coerentă și imperativă a regulilor

de desfășurare a procesului penal în considerarea imperativului de a satisface,

concomitent exigențele legii fundamentale, ale Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, că supremația legii nu este

generată exclusiv de ceea ce normele de drept prescriu ci, mai ales, din lipsa

de arbitrar cu care acestea se aplică.

Ca atare, nu se poate

aprecia asupra unei echivalente a încadrării juridice a faptelor, în raport de

care nu are semnificație juridică, cu referire la validitatea actelor

procesuale, textul incriminator care se reține, decât numai în măsura în care

s-ar pretinde caracterul facultativ al respectării legalității, caz în care

evident că nu mai există necesară identitate între supremația legii afirmată și

supremația legii realizată în concret.

Or, o asemenea concluzie nu

poate fi primită, astfel explicându-se faptul că, indiferent de gradul de

jurisdicție în care judecă cauza, instanța are obligația de a verifica, pe tot

parcursul judecății, încadrarea juridică a faptei și a proceda, dacă este

cazul, la schimbarea acesteia.

Este de reținut, sub un prim

aspect, în raport de dispozițiile art. 1 C. proc. pen. raportat la art. 17 C.

pen., că încadrarea juridică legală a faptei reprezintă o condiție sine qua non

a realizării scopului procesului penal.

Greșita încadrare juridică

aduce grave atingeri intereselor persoanelor și autorității justiției penale.

Drept urmare, numai prin

încadrarea juridică corectă se asigură desfășurarea represiunii penale în

limitele legii și se garantează respectarea drepturilor și intereselor legitime

ale persoanelor.

Încadrarea juridică apare ca

fiind legală numai în situația stabilirii concordanței depline între fapta

concretă săvârșită de inculpat și norma penală specială care incriminează acea

faptă, precum și în raport de dispozițiile generale aplicabile faptei și

făptuitorului.

Examinând cauza sub aspectul

acestei critici se constată următoarele:

Din actele dosarului rezultă

că inculpatul a adresat injurii și amenințări părții vătămate, fără ca aceasta

să-l fi provocat în vreun mod.

Mai mult, în momentul în

care inculpatul s-a apropiat amenințător de victimă, cu intenția de a o lovi cu

capul în figură, partea vătămată doar a respins atacul după care, a ridicat

inculpatul de jos și a încercat a aplana conflictul provocat exclusiv de

inculpat.

În fine, victima a plecat de

la masă, intrând în bar pentru a comanda băutură pentru sine și pentru unchiul

său.

În raport de situația de

fapt dovedită indubitabil de probatoriul administrat în cauză, provocarea

invocată de către inculpat nu se constată.

Astfel, pentru existența

circumstanței legale prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., legea impune

îndeplinirea condițiilor cumulative referitoare la săvârșirea infracțiunii sub

stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, starea de puternică tulburare

sau emoție să aibă drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate prin

infracțiune, provocare care, sub aspectul conținutului, trebuie să fi fost

săvârșită de victima infracțiunii printr-o atingere gravă a demnității

persoanei sau printr-o oricare altă acțiune ilicită gravă.

Or, probatoriul administrat

în cauză face dovada incontestabilă a inexistenței stării de provocare.

Ca atare, recursul este

nefondat sub aspectul acestei critici, ambele instanțe apreciind corect asupra

neincidenței în cauză a circumstanței atenuante legale prevăzută de art. 73

lit. b) C. pen.

Pe de altă parte, sub

aspectul săvârșirii infracțiunii din motive josnice, invocată în recurs de

către partea civilă, cu referire la răzbunare, această circumstanță agravantă

personală, izvorâtă din psihicul făptuitorului, privește impulsuri interne,

contrare moralei, periculoase.

Or, din probatoriul

administrat în cauză rezultă incontestabil că între inculpat și victima

infracțiunii nu au existat niciun fel de relații anterioare, acesta fiind

motivul pentru care, deși s-a așezat pe terasă la aceeași masă cu inculpatul,

partea vătămată nu a discutat cu făptuitorul.

Prin urmare, săvârșirea

infracțiunii din motive josnice, cu referire la răzbunare, circumstanța

agravantă invocată de către partea vătămată, nu este dovedită de actele

dosarului și, prin urmare, în mod judicios instanțele de judecată nu au

reținut-o și nu au procedat la schimbarea încadrării juridice a faptei.

Ca atare, recursul se

constată a fi nefondat și sub aspectul acestei critici.

Prin motivele de recurs

inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea

prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. în

infracțiunea prevăzută de art. 181 C. pen.

Sub acest aspect, din

economia normelor incriminatoare rezultă că infracțiunile de omor și,

respectiv, de vătămare corporală au comun faptul că afectează relațiile sociale

ocrotite de lege referitoare la drepturile persoanei, luată în considerare în

mod individual, dar sunt deosebite sub aspectul obiectului juridic special, în

sensul că în primul caz sunt încălcate relațiile sociale referitoare la dreptul

la viață, iar în al doilea caz cele privitoare la integritate corporală și

sănătate.

Totodată, sub aspectul

laturii subiective, omorul se săvârșește întotdeauna cu intenție, în timp ce

vătămarea corporală se săvârșește, după caz, cu intenție indirectă sau

praeterintenție.

Drept urmare, încadrarea

juridică a faptei, cu referire în cauza la tentativa la infracțiunea de omor

calificat, impune stabilirea poziției psihice a făptuitorului, în raport cu

împrejurările concrete, cu instrumentul vulnerant, apt sau nu a produce

moartea, numărul sau intensitatea loviturilor, raporturile dintre inculpat și

victima anterioare săvârșirii faptei, atitudinea făptuitorului după săvârșirea

infracțiunii.

Este de reținut că, chiar

dacă unele împrejurări par concludente, privite izolat acestea pot duce la o

concluzie eronată, astfel că pentru a evita o încadrare juridică greșită, este

necesară luarea în considerare a tuturor împrejurărilor.

Pentru o legală încadrare a

faptei, este deosebit de relevantă împrejurarea că atât tentativa de omor

consumată cât și tentativa se caracterizează prin aceleași trăsături, ceea ce

le deosebește constând doar în lipsa rezultatului urmărit sau producerea unui

rezultat de o gravitate mai redusă, cu referire în acest caz la vătămarea

corporală.

Sub acest aspect, relevantă

pentru încadrarea juridică a faptei nu este durata îngrijirilor medicale sau,

în principal, împrejurarea că prin caracterul lor leziunile au pus în pericol

viața victimei ci, împrejurările în care fapta a fost comisă, obiectul

vulnerant, intensitatea loviturilor și regiunea anatomică vizată.

Or, în cauză, aceste

împrejurări relevante decelează neechivoc intenția de a ucide, rezultatul mai

grav neproducându-se exclusiv ca urmare a intervenției de specialitate a

medicilor.

Ca atare, recursul este

nefondat și sub aspectul acestei critici, încadrarea juridică a faptei fiind

corectă.

Cu privire la

individualizarea judiciară a pedepsei, potrivit legii penale instanța de

judecată este obligată să țină seama de toate criteriile de individualizare a

acesteia, prevăzute de art. 72 C. pen.

Criteriile de individualizare

prevăzute de art. 72 C. pen., prin raportare la dispozițiile art. 52 din

același cod, vizează sub aspectul cuantumului și modalităților de executare,

stabilirea unei pedepse care să constituie, în limitele legii, o replică

socială adecvată gravității infracțiunii.

Această adecvare nu privește

însă numai funcțiile de constrângere și de exemplaritate a pedepsei ci,

concomitent, și funcția de reeducare a inculpatului.

Or, examinând cauza în

raport de criticile formulate, se constată că pedeapsa aplicată inculpatului

este corect individualizată, aptă a asigura înfăptuirea justiției penale și a

asigura realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., ca urmare a

proporționalizării în raport de aplicarea, cumulat, a criteriilor de

individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

Prin urmare, în raport de

individualizarea judiciară corectă a pedepsei și constatarea inexistentei unor

motive care să justifice reindividualizarea acesteia, în sensul majorării sau

micșorării cuantumului, se constată că hotărârile pronunțate în cauză nu sunt

susceptibile de critică nici sub acest aspect.

Cu referire la critica

referitoare la cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță, sunt de

reținut următoarele aspecte:

Partea civilă susține că instanța de

judecată nu a valorizat corect probele administrate, cu referire la cererea

acesteia, apreciată ca esențială.

Sub acest aspect,

dispozițiile de principiu ale art. 998 și art. 999 C. civ., sunt concepute în

termeni generali, care permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea

integrală a prejudiciului produs părții vătămate.

Dispozițiile legale

menționate nu fac distincție între prejudiciul material și prejudiciul moral,

ambele fiind supuse reparării.

Sub aspectul întinderii

prejudiciului suferit, este de reținut că prejudiciul material poate fi

cuantificat potrivit dispozițiilor art. 1084 C. civ., pe bază de probe, iar

dezdăunarea privește cele două componente-pierderea suferită și beneficiul

nerealizat, ceea ce în cauză s-a și realizat, astfel încât partea civilă nu critică

hotărârile sub aspectul acestora.

Cu privire la prejudiciul

moral suferit, efectul negativ privește afectarea acelor atribute ale persoanei

care influențează relațiile sale sociale și cele care se situează în domeniul

afectiv al vieții persoanei.

Stabilirea daunelor morale

nu este însă, în lipsa unor criterii legale de determinare, rezultatul unui

calcul aritmetic și nici a unor probe certe sub aspectul vătămării.

Sub acest aspect, partea

vătămată produce un minim de argumente și indicii din care să rezulte afectarea

drepturilor sale ocrotite de lege, cu referire în plan fizic și psihic,

importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori,

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Lipsa incontestabilă a

identității dintre oameni sub aspectul personalității, cu referire la

diferențierea naturală și condiționarea socială a personalității umane, în

raport de care același fapt ilicit afectează cert însă nu palpabil și în mod

identic toate persoanele, impune ca în fiecare caz în parte, aplicarea acestor

criterii de stabilire a daunelor morale să facă obiectul aprecierii

judecătorului cauzei.

Or, sub acest aspect, din

examinarea dosarului se constată că instanțele au administrat probe, au evaluat

corect probele administrate și au pronunțat soluții temeinice, corespunzătoare

atât principiilor răspunderii civile în materie stabilite prin dreptul intern,

cât și jurisprudenței C.E.D.O., potrivit căreia daunele morale trebuie

apreciate rezonabil, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului moral

real și efectiv produs părții vătămate.

Drept urmare, se constată că

recursul părții civile este nefondat și sub aspectul acestei critici.

Totodată, din examinarea

cauzei nu rezultă nici alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuție

din oficiu.

În consecință, pentru

motivele expuse, corespunzător dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile declarate de partea civilă B.A.D.

și de inculpatul B.R. împotriva Deciziei penale nr. 255 din 9 decembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția I penală, ca nefondate.

În temeiul art. 192 alin.

(2) din același cod, recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de partea civilă B.A.D. și de inculpatul B.R. împotriva Deciziei penale

nr. 255 din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenta parte civilă la

plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 9

aprilie 2010.