ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2568/2009

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 33/F din data de 31

martie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 4525/87/2008, Tribunalul Teleorman,

secția penală, a dispus în baza art. 20 raportat la art. 174 C. pen. cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., condamnarea inculpatului I.M. la pedeapsa de

5 ani închisoare.

În baza art. 71 C.

pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 C.

pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 2 ani după

executarea pedepsei principale.

În baza art. 350 C.

proc. pen., a menținut starea de arest preventiv a inculpatului și, potrivit

art. 88 C. pen., a computat din pedeapsă durata prevenției, începând cu data de

1 noiembrie 2008 și până la data de 31 martie 2009 (data pronunțării

sentinței).

În baza art. 346

raportat la art. 14 C. proc. pen. cu referire la art. 998 și urm. C. civ. și

art. 34 din O.U.G. nr. 72/2006, a obligat pe inculpat să plătească părții

civile Spitalul Județean de Urgență Alexandria suma de 749,91 RON, plus dobânda

legală aferentă debitului, cu începere de la data rămânerii definitive

hotărârii și până la achitarea ei integrală.

A luat act că partea

vătămată M.E.P. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 191 C.

proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 1.000 RON, cheltuieli

judiciare către stat, onorariul avocatului oficiu, în sumă de 200 RON, fiind

avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de fond a reținut, în esență, că în seara zilei de 31 octombrie

2008 în jurul orei 22,00, aflându-se sub influența băuturilor alcoolice și pe

fondul unor relații conflictuale existente de mai mult timp între inculpat și

concubina sa, partea vătămată M.E.P., inculpatul I.M., după ce a exercitat în

mod repetat, timp de aproximativ o oră, acte de violență asupra concubinei

sale, în garsoniera lor, determinând-o pe aceasta să se refugieze pe balconul

locuinței, ghemuindu-se pentru a se feri de lovituri, a continuat să o agreseze

și trăgând-o de păr pentru a o ridica, a împins-o peste balustrada balconului,

fapt ce a determinat căderea ei de la aproximativ 15 m înălțime.

A mai reținut

instanța că inculpatul a profitat de disproporția vădită de constituție și

forță fizică dintre inculpat și partea vătămată precum și de faptul că pe o

porțiune de circa un m

2

balconul nu era prevăzut cu grilaj metalic.

Impactul victimei cu

solul a fost atenuat de lovirea corpului acesteia de o copertină metalică

aferentă unui apartament de la etajul 2, zgomotul produs de cădere și lovire

determinându-l pe proprietarul apartamentului să iasă pe balcon pentru a vedea

ce se întâmplă, ocazie cu care l-a observat pe inculpat, pe care l-a întrebat

ce s-a întâmplat, acesta răspunzându-i că „a căzut o pisică sau un bolovan”.

După cădere partea

vătămată a reușit să se ridice și cu ajutorul unor persoane cunoscute pe care

le-a întâlnit a fost transportată la Spitalul Județean de Urgență Alexandria

unde i s-au acordat îngrijiri medicale.

Din concluziile

raportului de constatare medico-legală a rezultat că partea vătămată a suferit

leziuni traumatice produse prin lovire cu și de corp dur, care au necesitat 14

- 15 zile de îngrijiri medicale și care nu i-au pus viața în pericol.

Împotriva sentinței

penale pronunțată de prima instanță a declarat apel inculpatul I.M. care a

criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând, în principal,

achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C.

proc. pen., iar în subsidiar, reducerea pedepsei la care a fost condamnat în

primă instanță.

Curtea de Apel

București, prin Decizia penală nr. 114/A din 11 mai 2009 a respins ca nefondat

apelul declarat de inculpat, obligându-l la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

A constatat instanța

de apel că instanța de fond a administrat nemijlocit, în condiții de

publicitate și contradictorialitate toate probele necesare aflării adevărului

și a stabilit în mod corect, pe baza unei analize judicioase a acestora

situația de fapt, vinovăția inculpatului și încadrarea juridică a faptei

comise.

Instanța de apel a

apreciat că afirmațiile inculpatului în sensul că deși a agresat-o fizic pe

partea vătămată nu ar fi împins-o în afara balconului, susținând că victima

s-ar fi aruncat singură în gol, sunt contrazise de declarațiile categorice ale

părții vătămate care în mod constant și încă de la internarea ei în spital a

relatat că „a fost agresată de inculpat care a aruncat-o de la etajul IV”.

S-a constatat de către

instanța de control judiciar, că declarațiile părții vătămate se coroborează cu

cele ale martorei L.T., dar și ale martorilor B.C.G. și B.M.E., care auzind

zgomotul produs de căderea victimei și încercând să afle ce s-a întâmplat, au

primit de la inculpat un răspuns impasibil care încerca să ascundă realitatea,

în condițiile în care dacă precipitarea părții vătămate s-ar fi datorat unui

act suicidal sau accidental, reacția normală a inculpatului, cel puțin sub

aspect emoțional ar fi trebuit să fie diferită.

A mai fost avut în

vedere și comportamentul violent al inculpatului față de partea vătămată, pe

care o agresa foarte des și o amenința cu moartea, relevantă în acest sens

fiind declarația martorei S.T.

În contextul acestui

probatoriu instanța de apel a remarcat și faptul că, fiind supus testului

poligraf inculpatul a oferit răspunsuri specifice comportamentului simulat.

În urma analizei

amănunțite a probelor administrate și a coroborării acestora s-a reținut în

afara oricărui dubiu că inculpatul se face vinovat de săvârșirea tentativei la

infracțiunea de omor, acționând cu intenția indirectă de a ucide victima,

deoarece împingând-o peste balustrada balconului de la etajul 4 și provocând

căderea acesteia de la o înălțime de 15 m, a prevăzut posibilitatea producerii

rezultatului letal al acțiunii sale și chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat

posibilitatea producerii lui.

Cât privește pedeapsa

aplicată, instanța de apel a apreciat că nu există temei legal de a se dispune

coborârea sub minimul special, în condițiile în care prima instanță a aplicat

pedeapsa minimă prevăzută de lege și nu pot fi reținute în favoarea

inculpatului circumstanțe atenuante.

Împotriva deciziei

pronunțată de instanța de apel a declarat recurs inculpatul I.M., care a

criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând motivele invocate în

apel, respectiv greșita sa condamnare pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o.

A susținut recurentul

că nu el a determinat-o pe partea vătămată să sară de la balcon și nici nu a

împins-o, aceasta, independent de acțiunea inculpatului a escaladat balconul

garsonierei în care locuiau.

Ca urmare a

solicitat, în principal, achitarea sa în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.,

iar în subsidiar, criticând hotărârile pronunțate pentru greșita individualizare

a pedepsei aplicate, a solicitat reducerea sancțiunii penale pe care o

consideră prea aspră.

Examinând actele și

lucrările din dosar, respectiv hotărârile pronunțate în raport cu criticile

invocate cât și din oficiu în limitele impuse de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpat

este nefondat.

Apărarea sa, în

sensul că deși a agresat-o pe concubina sa - partea vătămată M.E.P., nu el este

cel care a aruncat-o peste balconul garsonierei în care locuiau, este infirmată

de probele administrate în cauză.

Partea vătămată a

declarat în mod constant, imediat după săvârșirea faptei dar și ulterior la

urmărirea penală cât și în cursul judecății că inculpatul a exercitat acte de

violență asupra ei, apoi a împins-o peste balcon, relatările ei coroborându-se

cu depoziția martorei L.T. care a declarat că, deplasându-se în scurt timp la

spitalul unde a fost internată partea vătămată, aceasta din urmă i-a relatat că

inculpatul a aruncat-o peste balcon.

Partea vătămată și-a

menținut poziția și cu ocazia confruntării care a avut loc între ea și

inculpat, declarațiile acesteia coroborându-se cu fapte și împrejurări care

rezultă din ansamblul celorlalte probe administrate în cauză.

Relevante sub acest

aspect sunt și declarațiile martorilor B.C.G. și B.M.E. care au relatat modul

în care inculpatul a reacționat imediat după consumarea faptei și încercarea

acestuia de a ascunde realitatea prin afirmațiile pe care le-a făcut, lăsându-i

să creadă că zgomotul pe care l-au auzit (după precipitarea victimei) ar fi

fost produs de căderea unei pisici sau a unui bolovan.

Declarațiile părții

vătămate și ale martorilor se coroborează în parte și cu declarațiile

inculpatului care a recunoscut violențele exercitate asupra părții vătămate

consumate înaintea căderii acesteia, dar și cu actele existente la dosar din

care rezultă comportamentul deosebit de violent al inculpatului față de

concubina sa pe care o lovea deseori și o amenința cu moartea.

Rezultă așadar că în

mod corect instanțele au stabilit pe baza probatoriului administrat în cauză

vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în

judecată, făcând o justă încadrare juridică a faptei, astfel încât cererea

inculpatului recurent de a fi achitat nu poate fi primită.

Cât privește cel

de-al doilea motiv de recurs, prin care vizează reducerea pedepsei aplicate,

Înalta Curte apreciază că la individualizarea sancțiunii penale instanțele au

avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul

de pericol social al faptei comise, împrejurările în care s-a petrecut

infracțiunea, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar și datele care îl

caracterizează pe inculpat, dând dovadă de o clemență excesivă, în opinia

Înaltei Curți, față de inculpat, prin orientarea spre o pedeapsă situată la

minimul special.

Cum însă în cauză

doar inculpatul a fost cel care a declarat recurs, ca dealtfel și apel, o

majorare a pedepsei aplicate de prima instanță nu este posibilă fără a se

încălca principiul neagravării situației în propria cale de atac.

Este evident așadar

că o reducere a cuantumului pedepsei nu se justifică și nici nu ar fi posibilă

fără reținerea în favoarea inculpatului a unor circumstanțe atenuante care însă

nu-și găsesc aplicabilitatea în ceea ce-l privește.

Dimpotrivă,

circumstanțele sale personale, respectiv antecedentele penale (condamnări

anterioare pentru infracțiuni de furt calificat dar și pentru o infracțiune de

violență), comportarea nesinceră, încercarea de zădărnicire a aflării

adevărului, conduita anterioară deosebit de violentă față de partea vătămată ar

fi justificat aplicarea unei pedepse mai severe pentru ca scopurile prevăzute

de art. 52 C. pen. să fie realizate.

Așa fiind, nici acest

motiv de casare invocat de recurentul inculpat nu poate fi primit, astfel că

recursul său apare ca nefondat, urmând a fi respins ca atare potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 88 C. pen. se va deduce din pedeapsa

aplicată timpul reținerii și arestării preventive a inculpatului începând cu 1

noiembrie 2008.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul I.M. împotriva Deciziei penale nr.

114/A din 11 mai 2009 a Curții de Apel București, secția I penală.

Deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 1

noiembrie 2008 la 6 iulie 2009.

Obligă recurentul

inculpat la 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 6 iulie 2009.