ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 69/2011

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 3 mai 2010, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a fost înregistrată plângerea penală formulată de numitul G.A.G., împotriva numitei B.C.F. (fosta soție, de profesie avocat), sub aspectul comiterii infracțiunilor violare de domiciliu (prevăzută de art. 192 C. pen.) și nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului (prevăzută art. 307 C. pen.). În fapt, s-a arătat că aceasta a intrat, în ziua de 6 aprilie 2010, în locuința persoanei vătămate, fără drept, pentru a-l lua pe minorul G.A.H., rezultat din căsătoria celor doi, și a părăsit locuința doar după ce persoana vătămată a cerut vecinilor să cheme poliția.

În plus, aceasta nu respectă termenii hotărârii de divorț, potrivit căreia minorul trebuie să-și petreacă un timp egal cu ambii părinți. Prin rezoluția nr. 168/P/2010 din 8 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în baza art. 209 alin. (3) și (4), cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus: - neînceperea urmăririi penale față B.C.F. (avocat în cadrul Baroului Arad) sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de violare de domiciliu (prevăzută de art. 192 C. pen.) și nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului (prevăzută art. 307 C. pen.). Pentru a se dispune astfel s-a reținut că: Persoana vătămată G.A.G. și făptuitoarea B.C.F. au fost căsătoriți până 8 decembrie 2009, când au divorțat.

Prin sentința civilă nr. 927 din 8 decembrie 2009 a Judecătoriei Gurahont, rămasă definitivă prin neapelare, s-a hotărât ca, fiul celor doi, să fie încredințat spre creștere și educare mamei; totodată, instanța a luat act de tranzacția părților, în sensul că, în actul încheiat la aceeași dată, se consemna înțelegerea că «minorul să-și petreacă jumătate din timp cu un părinte și jumătate de timp cu celălalt părinte». La 6 aprilie 2010, numita B.C.F. a pătruns în locuința fostului soț cu acordul acestuia, pentru a-l lua acasă pe minor, însă din pricina unei alergii puternice pe care o prezenta minorul și a stării de agitație a acestuia, discuția dintre foștii soți a fost una tensionată.

În ceea ce privește nerespecatrea măsurilor de încredințare a minorului, s-a arătat că, datorită modului în care a fost concepută tranzacția referitoare la minor în timpul divorțului, au apărut dificultăți referitoare la punerea ei în aplicare, ceea ce a determinat ca părinții să solicite, unul reîncredintarea minorului, iar celălalt, reglementarea clară a dreptului de vizitare. S-a mai arătat că mama, căreia i-a fost încredințat minorul spre creștere și educare, respectă, pe cât posibil tranzacția intervenită, în așa fel încât să se asigure minorului un climat echilibrat și calm de creștere și educare. Împotriva acestei rezoluții petiționarul a formulat plângere la Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, plângere care i-a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 877/II121/2010 din 12 august 2010, cu motivarea că rezoluția atacată este legală și temeinică.

Nemulțumit, petiționarul s-a adresat instanței, potrivit art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința penală nr. 213/PI din 23 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul G.A.G. și a menținut rezoluția atacată. Totodată, petentul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 80 lei. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a apreciat că rezoluțiiile atacate sunt legale și temeinice întrucât în mod corect s-a constatat de către procuror că nu pot fi reținute în sarcina intimatei infracțiunile reclamate. Din actele existente la dosar s-a constatat că pătrunderea intimatei, la 6 aprilie 2010, în locuința petentului, pentru a-l lua a casă pe minor a vut loc cu acordul petentului.

Cu privire la cea de a doua infracțiune reclamată, cea prevăzută de art. 307 C. pen. s-a constatat că petentului i se permite contactul cu minorul atât la domiciliul fostei soții cât și la domiciliul său și că, din modul imprecis de redactare a tranzacției, este dificil a se respecta înțelegerea intervenită între cei doi foști soți, cu privire la cuantumul și modalitatea de petrecere a timpului (jumătate din timp) cu fiecare dintre părinți. Împotriva acestei sentințe peționarul a declarat, în termen legal, recursul de față, la dezbaterea căruia nu s-a prezentat, solicitând, în cuprinsul motivelor de recurs depuse la dosar, admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fond, admiterea plângerii cu consecința desființării rezoluțiilor și trimiterii cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în vederea începerii urmăririi penale față de intimată.

Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor dosarului și a considerentelor sentinței atacate rezultă în mod pregnant că soluția - adoptată de procuror prin rezoluția atacată și confirmată atât de procurorul ierarhic superior cât și de prima instanță - este temeinică și legală, din moment ce nu au putut fi identificate elemente ale infracțiunilor prevăzute de art. de art. 192 și art. 307 C. pen., infracțiuni ce ar fi fost săvârșite de intimată. Așa cum rezultă din actele dosarului - declarațiile martorilor existente la dosar - pătrunderea intimatei în locuința petentului la 6 aprilie 2010, a avut loc cu acordul acestuia, neexistând nici un fel de opoziție fizică sau verbală din partea sa.

Nemulțumirea petentului cu privire la faptul că minorul i-a fost încredințat fostei soții și la faptul că termenii tranzacției nu pot fi respactați întocmai nu poate antrena răspunderea penală a intimatei. Față de cele expuse, în cauză nefiind motive care să justifice casarea sentinței instanței de fond și desființarea rezoluției procurorului, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de petiționarul G.A.G. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenul petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul G.A.G. împotriva sentinței penale nr. 213/PI din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 ianuarie 2011.