ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 69/2011

Asupra

recursului de față,

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 3 mai 2010, la Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara a fost înregistrată plângerea penală formulată

de numitul G.A.G., împotriva numitei B.C.F. (fosta soție, de profesie avocat),

sub aspectul comiterii infracțiunilor violare de domiciliu (prevăzută de art. 192

C. pen.) și nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului (prevăzută

art. 307 C. pen.).

În fapt, s-a

arătat că aceasta a intrat, în ziua de 6 aprilie 2010, în locuința persoanei

vătămate, fără drept, pentru a-l lua pe minorul G.A.H., rezultat din căsătoria

celor doi, și a părăsit locuința doar după ce persoana vătămată a cerut

vecinilor să cheme poliția.

În plus,

aceasta nu respectă termenii hotărârii de divorț, potrivit căreia minorul trebuie

să-și petreacă un timp egal cu ambii părinți.

Prin rezoluția

nr. 168/P/2010 din 8 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara, în baza art. 209 alin. (3) și (4), cu referire la art. 10 lit. a) C.

proc. pen., s-a dispus:

- neînceperea

urmăririi penale față B.C.F. (avocat în cadrul Baroului Arad) sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor de violare de domiciliu (prevăzută de art. 192 C.

pen.) și nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului (prevăzută art.

307 C. pen.).

Pentru a se

dispune astfel s-a reținut că:

Persoana

vătămată G.A.G. și făptuitoarea B.C.F. au fost căsătoriți până 8 decembrie

2009, când au divorțat.

Prin sentința

civilă nr. 927 din 8 decembrie 2009 a Judecătoriei Gurahont, rămasă definitivă

prin neapelare, s-a hotărât ca, fiul celor doi, să fie încredințat spre

creștere și educare mamei; totodată, instanța a luat act de tranzacția

părților, în sensul că, în actul încheiat la aceeași dată, se consemna

înțelegerea că «minorul să-și petreacă jumătate din timp cu un părinte și jumătate

de timp cu celălalt părinte».

La 6 aprilie

2010, numita B.C.F. a pătruns în locuința fostului soț cu acordul acestuia,

pentru a-l lua acasă pe minor, însă din pricina unei alergii puternice pe care

o prezenta minorul și a stării de agitație a acestuia, discuția dintre foștii

soți a fost una tensionată.

În ceea ce

privește nerespecatrea măsurilor de încredințare a minorului, s-a arătat că,

datorită modului în care a fost concepută tranzacția referitoare la minor în

timpul divorțului, au apărut dificultăți referitoare la punerea ei în aplicare,

ceea ce a determinat ca părinții să solicite, unul reîncredintarea minorului,

iar celălalt, reglementarea clară a dreptului de vizitare. S-a mai arătat că

mama, căreia i-a fost încredințat minorul spre creștere și educare, respectă,

pe cât posibil tranzacția intervenită, în așa fel încât să se asigure minorului

un climat echilibrat și calm de creștere și educare.

Împotriva

acestei rezoluții petiționarul a formulat plângere la Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, plângere care i-a fost respinsă,

ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 877/II121/2010 din 12 august 2010, cu

motivarea că rezoluția atacată este legală și temeinică.

Nemulțumit,

petiționarul s-a adresat instanței, potrivit art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința

penală nr. 213/PI din 23 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția penală,

a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul G.A.G. și a

menținut rezoluția atacată.

Totodată,

petentul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de

80 lei.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a apreciat că rezoluțiiile atacate sunt legale și

temeinice întrucât în mod corect s-a constatat de către procuror că nu pot fi

reținute în sarcina intimatei infracțiunile reclamate.

Din actele

existente la dosar s-a constatat că pătrunderea intimatei, la 6 aprilie 2010,

în locuința petentului, pentru a-l lua a casă pe minor a vut loc cu acordul

petentului. Cu privire la cea de a doua infracțiune reclamată, cea prevăzută de

art. 307 C. pen. s-a constatat că petentului i se permite contactul cu minorul

atât la domiciliul fostei soții cât și la domiciliul său și că, din modul

imprecis de redactare a tranzacției, este dificil a se respecta înțelegerea

intervenită între cei doi foști soți, cu privire la cuantumul și modalitatea de

petrecere a timpului (jumătate din timp) cu fiecare dintre părinți.

Împotriva

acestei sentințe peționarul a declarat, în termen legal, recursul de față, la

dezbaterea căruia nu s-a prezentat, solicitând, în cuprinsul motivelor de

recurs depuse la dosar, admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fond,

admiterea plângerii cu consecința desființării rezoluțiilor și trimiterii

cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în vederea începerii

urmăririi penale față de intimată.

Recursul nu

este fondat.

Din

examinarea actelor dosarului și a considerentelor sentinței atacate rezultă în

mod pregnant că soluția - adoptată de procuror prin rezoluția atacată și

confirmată atât de procurorul ierarhic superior cât și de prima instanță - este

temeinică și legală, din moment ce nu au putut fi identificate elemente ale

infracțiunilor prevăzute de art. de art. 192 și art. 307 C. pen., infracțiuni ce

ar fi fost săvârșite de intimată.

Așa cum

rezultă din actele dosarului - declarațiile martorilor existente la dosar -

pătrunderea intimatei în locuința petentului la 6 aprilie 2010, a avut loc cu

acordul acestuia, neexistând nici un fel de opoziție fizică sau verbală din

partea sa.

Nemulțumirea

petentului cu privire la faptul că minorul i-a fost încredințat fostei soții și

la faptul că termenii tranzacției nu pot fi respactați întocmai nu poate antrena

răspunderea penală a intimatei.

Față de cele

expuse, în cauză nefiind motive care să justifice casarea sentinței instanței

de fond și desființarea rezoluției procurorului, Înalta Curte, în conformitate

cu prevederile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge

ca nefondat recursul declarat de petiționarul G.A.G.

În temeiul art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurenul petiționar va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționarul G.A.G. împotriva sentinței penale nr.

213/PI din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 12 ianuarie 2011.