ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3528/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Hotărârea nr. 558 din 26 martie 2009, Plenul C.S.M. a respins contestația formulată de A.R., judecător la Judecătoria Chișineu-Criș, împotriva Hotărârii nr. 127 din 25 februarie 2009 a secției pentru judecători a C.S.M., prin care a fost respinsă cererea de transfer a doamnei judecător de la Judecătoria Chișineu-Criș la Judecătoria Timișoara, sau la Judecătoria Lugoj. Pentru a adopta această hotărâre Plenul C.S.M. a reținut, în esență, că la respingerea cererii de transfer a doamnei judecător A.R., secția pentru judecători a C.S.M. a avut în vedere dispozițiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004.

Prin Hotărârea nr. 603 din data de 26 martie 2009, Plenul C.S.M. a decis că interdicția prevăzută de dispozițiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se apreciază în raport cu data declanșării procedurii de numire în funcția de judecător/procuror. Rezultă că, în cazul doamnei judecător A.R., este aplicabilă interdicția de 1 an și nu cea de 3 ani, termen care curge însă, de la data numirii în funcția de judecător, respectiv, 01 iulie 2008. Plenul C.S.M. a mai reținut că, într-adevăr, transferul reprezintă un drept al magistratului, însă, așa cum prevăd și dispozițiile menționate, acesta poate fi suspus unei restrângeri justificate obiectiv de un scop legitim prin modalități care sunt adecvate și necesare.

De asemenea, s-a mai apreciat că scopul legitim în cazul interdicției prevăzute la art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este acela de a păstra pentru o anumită perioadă, o stabilitate a magistraților la instanțele și unitățile de parchet care se confruntă cu un serios deficit de personal, motiv pentru care, la concursurile de admitere în magistratură organizate în condițiile art. 33 au fost scoase la concurs, posturi de la instanțele și parchetele cu un deficit real de judecători și procurori, urmărindu-se astfel remedierea unor asemenea situații și implicit buna administrare a justiției.

Împotriva acestei hotărâri contestatoarea A.R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că această interdicție de detașare, delegare, transfer sau promovare nu îi este aplicabilă, în condițiile în care în momentul în care a susținut examenul de admitere în magistratură ea nu era în vigoare, regulile fiind schimbate pe parcurs. În situația în care se apreciază că aceste dispoziții legale îi sunt aplicabile recurenta consideră că această interdicție are caracter discriminatoriu și neconstituțional. Fiind numită în baza unui concurs legal organizat recurenta consideră că, în calitate de magistrat, se bucură de aceleași drepturi, respectiv de transfer, promovare, detașare ca și un judecător absolvent al Institutului Național al Magistraturii din România în condițiile în care atât dispozițiile art. 16 din Constituției României cât și dispozițiile art. 14 raportat la art. 1 din Protocolul 12 al C.E.D.O.

interzic orice fel de discriminare. Se mai arată că este absurd ca unei categorii de magistrați să i se impună o interdicție în timp ce altor categorii de magistrați, cu aceleași atribuții și responsabilități ca ale primei categorii să nu i se impună o asemenea interdicție. Recurenta mai consideră că interdicția de promovare este o atingere adusă dreptului de dezvoltare profesională în condițiile în care îndeplinește condițiile de vechime prevăzute de art. 44 din Legea 303/2004. Examinând actele dosarului, hotărârea atacată și criticile recurentei, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constatată că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 97 din 14 aprilie 2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul justiției, „persoanele numite în condițiile prezentului articol nu pot fi delegate, detașate, transferate și nu pot promova la alte instanțe sau parchete timp de cel puțin 3 ani de la numirea în funcție". La data susținerii concursului de admitere de către recurenta A.R., respectiv 13 aprilie 2008, erau în vigoare dispozițiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul justiției, potrivit cărora interdicția redată anterior era de un an.

Prin Hotărârea nr. 603 din 26 martie 2009, Plenului C.S.M. a decis că „interdicția prevăzută de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se apreciază în raport cu data declanșării procedurii de numire în funcția de judecător sau procuror". Recurenta a fost numită în funcția de judecător prin Decretul Președintelui României nr. 595 din data de 25 iunie 2008. Prin urmare, la momentul formulării și soluționării cererii de transfer, termenul de un an aplicabil interdicției vizate în prezenta cauză nu era împlinit, motiv pentru care solicitarea a fost în mod corect respinsă. În ceea ce privește principiile nediscriminării și al egalității de tratament, a căror nerespectare o invocă recurenta, Înalta Curte, având în vedere și argumentele deja expuse, apreciază că situația învederată nu se circumscrie conceputului de „discriminare”.

Așa cum a statuat de altfel și jurisprudența Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul egalității în drepturi, consfințit constituțional, presupune identitate de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se ca legiuitorul să stabilească norme diferite în raport cu persoane aflate în situații diferite. Principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate. Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective. Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului.

Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii. Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.

În opinia C.E.D.O., „a distinge nu înseamnă a discrimina”, iar diferența de tratament devine discriminare atunci când autoritățile naționale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. În plus, se cuvine a fi subliniat faptul că instanța constituțională a precizat, în acord cu jurisprudența europeană, că principiul egalității presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice. Or, în cauza de față acest principiu nu poate fi aplicat, recurenta nefiind în aceeași situație cu acei magistrați cărora le-au fost aprobate cererile. Cererile de transfer la care face referire recurenta, au fost analizate de intimat, fiind luate în considerare elemente diferite de cele ale recurentei.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.R. împotriva Hotărârii nr. 558 din 26 martie 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2009.