ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3528/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 558 din 26 martie 2009, Plenul C.S.M.

a respins contestația formulată de A.R., judecător la Judecătoria Chișineu-Criș,

împotriva Hotărârii nr. 127 din 25 februarie 2009 a secției pentru judecători a C.S.M., prin care a fost respinsă cererea de transfer a doamnei

judecător de la Judecătoria Chișineu-Criș la Judecătoria Timișoara, sau la Judecătoria Lugoj.

Pentru a adopta această

hotărâre Plenul C.S.M. a reținut, în esență, că la respingerea cererii de

transfer a doamnei judecător A.R., secția pentru judecători a C.S.M. a avut în

vedere dispozițiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004.

Prin Hotărârea nr. 603 din

data de 26 martie 2009, Plenul C.S.M. a decis că interdicția prevăzută de

dispozițiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, se apreciază în raport cu data declanșării procedurii de numire în

funcția de judecător/procuror. Rezultă că, în cazul doamnei judecător A.R., este

aplicabilă interdicția de 1 an și nu cea de 3 ani, termen care curge însă, de

la data numirii în funcția de judecător, respectiv, 01 iulie 2008.

Plenul C.S.M. a mai reținut

că, într-adevăr, transferul reprezintă un drept al magistratului, însă, așa cum

prevăd și dispozițiile menționate, acesta poate fi suspus unei restrângeri

justificate obiectiv de un scop legitim prin modalități care sunt adecvate și

necesare.

De asemenea, s-a mai

apreciat că scopul legitim în cazul interdicției prevăzute la art. 33 alin. (14)

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, este acela de a păstra

pentru o anumită perioadă, o stabilitate a magistraților la instanțele și

unitățile de parchet care se confruntă cu un serios deficit de personal, motiv

pentru care, la concursurile de admitere în magistratură organizate în

condițiile art. 33 au fost scoase la concurs, posturi de la instanțele și

parchetele cu un deficit real de judecători și procurori, urmărindu-se astfel

remedierea unor asemenea situații și implicit buna administrare a justiției.

Împotriva acestei hotărâri

contestatoarea A.R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului se arată

că această interdicție de detașare, delegare, transfer sau promovare nu îi este

aplicabilă, în condițiile în care în momentul în care a susținut examenul de

admitere în magistratură ea nu era în vigoare, regulile fiind schimbate pe

parcurs.

În

situația în care se apreciază că aceste dispoziții legale îi sunt aplicabile recurenta

consideră că această interdicție are caracter discriminatoriu și neconstituțional.

Fiind

numită în baza unui concurs legal organizat recurenta consideră că, în calitate

de magistrat, se bucură de aceleași drepturi, respectiv de transfer, promovare,

detașare ca și un judecător absolvent al Institutului Național al Magistraturii

din România în condițiile în care atât dispozițiile art. 16 din Constituției

României cât și dispozițiile art. 14 raportat la art. 1 din Protocolul 12 al C.E.D.O.

interzic orice fel de discriminare.

Se mai arată că este absurd ca unei categorii de magistrați să i se impună

o interdicție în timp ce altor categorii de magistrați, cu aceleași atribuții și

responsabilități ca ale primei categorii să nu i se impună o asemenea

interdicție.

Recurenta

mai consideră că interdicția de promovare este o atingere adusă dreptului de

dezvoltare profesională în condițiile în care îndeplinește condițiile de

vechime prevăzute de art. 44 din Legea 303/2004.

Examinând actele dosarului,

hotărârea atacată și criticile recurentei, prin prisma dispozițiilor legale

incidente în materie, Înalta Curte constatată că recursul nu este fondat, având

în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 97

din 14 aprilie 2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 100/2007 pentru modificarea și

completarea unor acte normative din domeniul justiției, „persoanele numite în

condițiile prezentului articol nu pot fi delegate, detașate, transferate și nu

pot promova la alte instanțe sau parchete timp de cel puțin 3 ani de la numirea

în funcție".

La data susținerii concursului de admitere de către recurenta A.R.,

respectiv 13 aprilie 2008, erau în vigoare dispozițiile art. 33 alin. (14) din

Legea nr. 303/2004 astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 100/2007

pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul justiției,

potrivit cărora interdicția redată anterior era de un an.

Prin Hotărârea nr. 603 din 26 martie 2009, Plenului C.S.M. a decis că

„interdicția prevăzută de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, se apreciază în raport

cu data declanșării procedurii de numire în funcția de judecător sau

procuror".

Recurenta a fost numită în funcția de judecător prin Decretul

Președintelui României nr. 595 din data de 25 iunie 2008. Prin urmare, la momentul

formulării și soluționării cererii de transfer, termenul de un an aplicabil

interdicției vizate în prezenta cauză nu era împlinit, motiv pentru care

solicitarea a fost în mod corect respinsă.

În ceea ce privește

principiile nediscriminării și al egalității de tratament, a căror nerespectare

o invocă recurenta, Înalta Curte, având în vedere și argumentele deja expuse,

apreciază că situația învederată nu se circumscrie conceputului de

„discriminare”.

Așa cum a statuat de altfel

și jurisprudența Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O.,

principiul egalității în drepturi, consfințit constituțional, presupune

identitate de soluții numai pentru situații identice, acest principiu

neopunându-se ca legiuitorul să stabilească norme diferite în raport cu persoane

aflate în situații diferite.

Principiul egalității sau

nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație

identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne

uniformitate.

Funcția sa este aceea de a

preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de

tratament juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării

este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a

drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal

tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi.

Conceput astfel, principiul

nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului

egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală

proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără

deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul

la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv

substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de

nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este

interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza

ei.

În opinia C.E.D.O., „a

distinge nu înseamnă a discrimina”, iar diferența de tratament devine

discriminare atunci când autoritățile naționale introduc distincții între

situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o

justificare rezonabilă și obiectivă.

În plus, se cuvine a fi

subliniat faptul că instanța constituțională a precizat, în acord cu

jurisprudența europeană, că principiul egalității presupune identitatea de

soluții numai pentru situații identice.

Or, în cauza de față acest principiu

nu poate fi aplicat, recurenta nefiind în aceeași situație cu acei magistrați

cărora le-au fost aprobate cererile.

Cererile de transfer la care

face referire recurenta, au fost analizate de intimat, fiind luate în

considerare elemente diferite de cele ale recurentei.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru

considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.R. împotriva Hotărârii nr. 558 din 26 martie 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 iunie 2009.