ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4079/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii atacate pe calea recursului

Recurenta M.P., având funcția de judecător

în cadrul Judecătoriei Carei, la data de 24 februarie 2010 a formulat recurs, în condițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată,

împotriva Hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 23 și

respectiv 25 ambele din data de 21 ianuarie 2010.

1.1. Prin Hotărârea Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii nr. 23 din 21 ianuarie 2010 a fost respinsă contestația formulată de recurenta M.P. împotriva Hotărârii nr. 1041 din 26 noiembrie

2009 a Secției pentru judecători a CSM.

S-a reținut, în esență, că recurenta

M.P. a formulat o cerere de transfer de la Judecătoria Carei la Judecătoria Oradea, în condițiile în care o altă d-nă judecător de la

această din urmă instanță, respectiv d-na R.M.C. a solicitat la rândul său,

transferul la Judecătoria Carei, urmând ca practic să opereze astfel un schimb de

posturi între cele două persoane menționate.

Secția pentru Judecători a făcut, în

opinia Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor

și procurorilor, republicată, care prevăd că judecătorii numiți în condițiile art.

33 din lege nu pot fi detașați, transferați și nu pot promova la alte instanțe

sau parchete timp de cel puțin 3 ani de la numirea lor în funcție.

Cum persoanele menționate se

încadrează în această situație expres reglementată s-a apreciat că nu se poate face

nici o derogare, legea fiind de strictă interpretare și neprevăzând nici o derogare,

chiar dacă este vorba despre un „schimb de posturi”, sau de transferuri

simultane.

În fine, prin hotărârea atacată,

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a mai reținut că nu poate fi vorba

despre o încălcare a vieții private și de familie nici a dreptului la libera

circulație câtă vreme chiar doamna P.M. a ales să participe la concursul de

admitere în magistratură, cunoscând exact lista posturilor vacante dar și

interdicțiile care se aplică judecătorilor și procurorilor care sunt numiți în funcție

în condițiile art. 33 din Legea nr. 303/2004, republicată.

1.2. Prin Hotărârea Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii nr. 20 din 21 ianuarie 2010, a fost respinsă contestația formulată de d-na judecător R.M.C., de la Judecătoria Oradea, împotriva Hotărârii nr. 1042 din 26 noiembrie 2009 a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, având ca obiect cererea de transfer

de la Judecătoria Oradea la Judecătoria Carei, formulată simultan cu cererea recurentei

P.M.

Plenul Consiliului Superior al

Magistraturii a apreciat că în mod legal și întemeiat Secția pentru Judecători

a respins această cerere de transfer, în condițiile în care nu exista în mod efectiv

un post vacant de judecător la Judecătoria Carei (numai unul de președinte)

argumentul schimbului de locuri și al simultaneității cu cererea numitei P.M. neputând

fi primit întrucât s-ar încălca principiul transparenței și informării tuturor

judecătorilor și procurorilor care doresc să formuleze cereri de transfer.

recurenta P.M.

Prin motivele de recurs dezvoltate,

recurenta a susținut, în esență, următoarele aspecte de nelegalitate ale celor

două hotărâri ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii atacate:

- ambele persoane implicate în procesul

de transfer simultan ce urma să aibă loc au invocat în susținerea acestor cereri

nu numai motive personale ci și argumente de drept, principii consacrate în Constituție,

ca și motive ce țin de buna funcționare a sistemului judiciar și de alocarea

resurselor, care însă au fost nesocotite de Plenul Consiliul Superior al

Magistraturii fără o convingătoare motivație;

- nu s-a avut în vedere că art. 8

din CEDO protejează dreptul la viață privată, grav afectat în cazul recurentei

dar și al d-nei R.M.C. prin timpul petrecut cu transportul (naveta), fiecare la

judecătoriile la care funcționează, astfel că interdicția prevăzută de art. 33

alin. (14) este ab initio o ingerință în viața de familie;

- dreptul la libera circulație ca și

cel de alegere liberă a reședinței sunt serios afectate în cazul recurentei

care are de parcurs 200 km/zi;

- prin cererile de transfer

formulate se urmărește un schimb de locuri prin care s-ar rezolva problemele

recurentei și ale colegei sale, fiind evident că în cazul lor interdicția prevăzută

de lege nu numai că nu ajută cu nimic buna funcționare a sistemului judiciar ci,

dimpotrivă, creează probleme financiare și de resurse umane, fiind o ingerință nejustificată

și disproporționată față de scopul urmărit;

- avantajele concrete ce s-ar fi

obținut în urma admiterii cererilor de transfer (enumerate și în cuprinsul cererii

de recurs) nu au fost avute în vedere de Plenul Consiliului Superior al

Magistraturii, singurul argument analizat în cazul recurentei fiind interdicția

prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, în vreme ce în cazul colegei

sale s-a invocat inexistența unui post de execuție vacant la Judecătoria Carei

la care s-a solicitat transferul, ceea ce în opinia recurentei echivalează cu o

reală inadmisibilitate;

- motivarea indicată în sensul

încălcării principiului transparenței și informării efective a tuturor judecătorilor

și procurorilor ce doreau să formuleze cereri de transfer nu poate fi reținută

câtă vreme toate cererile de transfer în cursul unei luni sunt analizate într-o

singură ședință;

- cu privire la faptul că nu ar fi posibil

„schimbul de posturi” ci numai transferul individual, chiar dacă, în adevăr,

legea nu prevede noțiunea de „schimb de posturi” această posibilitate există prin

transferurile concomitente, recurenta apreciind că respingerea uneia dintre cereri

pe motiv că nu ar exista un post vacant la una dintre judecătoriile în

discuție, este excesiv de formală;

- în fine, cu referire la împrejurarea

că recurenta a atacat ambele hotărâri ale Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii în condițiile în care d-na R.M.C. nu a înțeles să declare recurs,

nici împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 20

din 21 ianuarie 2010, care o vizează în mod direct, recurenta a arătat că în

cazul său interesul este mai mult decât vădit dată fiind situația personală

diferită și posibilitatea legală conferită de art. 29 alin. (7) din Legea nr.

317/2004.

De menționat că în adevăr, d-na

judecător R.M.C. nu a înțeles să promoveze personal recurs împotriva Hotărârii

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 20 din 21 ianuarie 2010,

sus-arătată, în condițiile art. 29 din Legea nr. 317/2004 depunând numai note

scrise prin care a arătat că este de acord cu admiterea recursului de față.

instanței de recurs

Examinând hotărârile plenului

Consiliului Superior al Magistraturii ce formează obiectul recursului de față,

raportat la prevederile legale din materia supusă analizei, prin prisma criticilor

ce i-au fost aduse de către recurentă și a apărărilor formulate de intimatul

Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat

și urmează a fi respins, în considerarea celor în continuare arătate.

Recurenta M.P., a cărei cerere de

transfer de la Judecătoria Carei la Judecătoria Oradea a fost respinsă prin Hotărârea nr. 1041 din 26 noiembrie 2009 a Secției pentru judecători a CSM și menținută prin Hotărârea nr. 23 din 21 ianuarie 2010 a Plenului CSM, a fost numită judecător la Judecătoria Carei prin Decretul Președintelui

României nr. 987/2009, în urma promovării concursului de admitere în

magistratură organizat la 29 martie 2009, în temeiul prevederilor art. 33 din

Legea nr. 303/2004, republicată.

Acest text de lege reglementează

procedura numirii în magistratură, pe bază de concurs, în anumite condiții

expres prevăzute, a diferitelor categorii de persoane cu studii juridice

superioare, cu o vechime în specialitate de cel puțin 5 ani.

Dată fiind specificitatea acestei proceduri

de numire în profesie, în alin. (14) al aceluiași art. 33 din legea sus-arătată

s-a prevăzut că persoanele numite în astfel de condiții nu pot fi delegate,

detașate, transferate și nu pot promova la alte instanțe sau parchete timp de cel

puțin 3 ani de la numirea în funcție.

Aceste prevederi legale au servit primordial

ca temei al respingerii de către Consiliul Superior al Magistraturii a cererii

de transfer formulată de recurenta P.M.

Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate

și ca atare nu pot fi primite criticile recurentei față de modalitatea în care

au fost soluționate atât cererea sa de transfer cât și cererea de transfer a

d-nei R.M.C., care de altfel nici nu a înțeles să promoveze recurs în

condițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, întrucât,

intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a realizat o corectă aplicare și

interpretare a prevederilor legale incidente.

În mod corect s-a reținut, pe de-o

parte, în ceea ce o privește pe recurentă, că la momentul formulării și

soluționării cererii de transfer termenul de 3 ani aplicabil interdicției

vizate nu era împlinit, iar pe de alta, că noțiunea de „schimb de posturi”

invocată, cu titlu de posibilă derogare nu are suport legal și nu putea fi susținută,

raportat la reglementarea expresă incidentă care nu prevede nici un fel de

exceptări.

De altfel, în ceea ce o privește pe d-na

R.M.C. nici așa zisul „schimb de posturi” nu ar fi putut fi invocat câtă vreme,

în ceea ce o privește, cererea de transfer a fost respinsă pe considerentul că la Judecătoria Carei nu existau posturi de execuție vacante.

Cu referire la pretinsa încălcare a dreptului

la viața privată și de familie prevăzut în Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, invocată de recurentă, Înalta Curte reține că situația de fapt

învederată nu se poate circumscrie acestui concept, câtă vreme interdicția

legală la care urma să fie temporar supusă a fost asumată, în deplină

cunoștință de cauză, la momentul înscrierii la concursul organizat în

condițiile art. 33 din Legea nr. 303/2004 norma aplicabilă fiind în vigoare

încă de la data concursului și astfel deplin predictibilă.

În raport de toate considerentele de

fapt învederate de recurentă, cu referire la consecințele în planul vieții sale

personale și de familie, urmare a respingerii cererii de transfer de către intimatul

Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte apreciază, independent de

legalitatea celor dispuse, că nu se poate reține nici un exces de apreciere din

partea intimatului Consiliul Superior al Magistraturii în exercitarea

prerogativelor conferite.

Soluția adoptată a fost legal justificată

și deplin motivată, fiind circumscrisă unor scopuri subordonate interesului public.

Așa fiind, Consiliul Superior al

Magistraturii ca autoritate a statului, poate refuza o astfel de cerere, cum

este și cea formulată de recurentă întrucât și dreptul la alegerea liberă a

profesiei, de asemenea invocat, se subordonează interesului public general,

reprezentat în cauză de interdicția temporară de transfer instituită în considerarea

specificității procedurii de numire în profesie.

Față de toate cele mai sus arătate,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 20 alin. (7)

din Legea nr. 317/2004 se va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de P.M. împotriva Hotărârilor nr. 20 și 23 din 21 ianuarie 2010

ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5

octombrie 2010.