ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1508/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1508/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului

penal de față, constată următoarele:

Prin

senti

nța penală

nr. 1 din 05 ianuarie 2010 Tribunalul Buzău a respins cererea ce schimbare a

încadrării juridice a faptelor.

În baza art. 197 alin. (3)

cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 74 lit. c) – art. 76 lit. a) C.

pen. a fost condamnat inculpatul D.C., fiul lui I. și N., la 8 ani închisoare

pentru viol și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a, b), d), e) C. pen.

În baza art. 20 raportat la art.

197 alin. (1) cu aplicarea art. 37 lit. a) și art. 74 lit. c) – art. 76 lit. a)

C. pen. a fost condamnat inculpatul la 1 an și 4 luni închisoare pentru

tentativă de viol.

În baza art. 33 – art. 34 lit.

a) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute 8

ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

teza a II-a, lit. b), d), e) C. pen. ca pedeapsă complementară.

Conform art. 83 C. pen. s-a

revocat suspendarea condiționată pentru pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată

prin sentința penală nr. 193/2008 a Judecătoriei Rm. Sărat, urmând ca

inculpatul să execute în total 10 ani închisoare și pedeapsa complementară.

S-a menținut starea de arest

și s-a dedus la zi reținerea și arestul preventiv cu începere de la 13 august 2009.

În baza art. 71 C. pen. s-au

interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit.

b), d), e), C. pen. ca pedeapsă accesorie.

A fost obligat inculpatul la

7.000 lei daune morale către partea civilă U.C.R. și la 3.000 lei daune morale

către partea civilă U.A.M.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

S-a reținut de tribunal că,

părțile vătămate U.C.R., în vârstă de 13 ani și U.A.M.A. în vârstă de 15 ani și

inculpatul locuiesc în comuna Valea Râmnicului.

În data de 05 august 2009, seara,

părțile vătămate s-au întâlnit pe ulița satului cu alți copii de vârsta lor și

au ascultat muzică. Inculpatul și martorul I.G. au venit din oraș cu un taxi.

În jurul orei 22 inculpatul

și martorul au venit la grupul de tineri în care se aflau și părțile vătămate.

Inculpatul le-a invitat pe

cele doua părți vătămate și pe martorul I.I.G. în locuința sa pentru a servi o

cafea.

La insistențele inculpatului,

acestea au acceptat propunerea și au mers în locuința acestuia unde au consumat

bere, cafea și semințe, s-au uitat la televizor și au dansat. La un moment dat s-au

terminat berea și țigările. Inculpatul l-a trimis pe martorul I.I.G. să cumpere

bere și țigări. Martorul a plecat însoțit de partea vătămată U.A.M. la H.A.,

după cumpărături. Rămânând cu minora U.C. în casă, inculpatul i-a propus

acesteia să întrețină raporturi sexuale. Deoarece minora a refuzat, inculpatul

i-a aplicat o lovitură cu pumnul peste față. Minora a început să plângă.

Inculpatul a insistat, a lovit-o din nou pe minoră și a obligat-o prin violență

și amenințarea cu moartea să întrețină raporturi sexuale.

În momentul în care martorul

Ion Ionel și minora U.A.M. s-au întors de la cumpărături au găsit ușa camerei

încuiata. După ce inculpatul le-a deschis și văzând-o pe minora U.C. plânsă și

cu urme de lovituri, inculpatul le-a spus celor doi ce s-a întâmplat.

Minora C. a reușit să fugă

acasă la părinți, timp în care inculpatul a încercat să întrețină raporturi

sexuale și cu minora U.A.M., lovind-o cu pumnii în față, în stomac. Acțiunea

inculpatului a fost întreruptă de martorul I.I.G. minora reușind să fugă din

cameră. U.C. a povestit celor doi ce s-a întâmplat.

S-a apreciat că, nu poate fi

primită cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a infracțiunii

de viol prev. de art. 197 alin. (3) C. pen. în cea prev. de art. 197 alin. (1) C.

pen. deoarece acesta a cunoscut vârsta minorei, fiind vecini, iar în mod

constant în declarațiile date a precizat că știa că aceasta are 14-15 ani,

dubiu care nu-i poate profita.

La individualizarea

pedepselor, pe lângă criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C.

pen., instanța a avut în vedere poziția relativ sinceră a inculpatului,

acceptarea pretențiilor materiale solicitate de părțile vătămate, trecutul

infracțional al acestuia vizând infracțiuni la legea circulației.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel inculpatul D.C., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, în

principal pentru că a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice,

iar în subsidiar sub aspectul cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată. De

asemenea, a criticat acesta hotărârea și pentru faptul că s-a dispus

condamnarea sa pentru comiterea infracțiunii de tentativă de viol.

A invocat faptul că nu a

cunoscut vârsta părților vătămate, întrucât acestea aveau un anturaj și un

comportament necorespunzător vârstei lor, motiv pentru care s-a aflat în eroare

de fapt asupra acestui element, și anume vârsta părților vătămate.

Față de această împrejurare,

a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută

și pedepsită de art. 197 alin. (3) C. pen. în aceea prevăzută de art. 19 alin. (1)

C. pen.

În privința cuantumului

pedepsei ce i-a fost aplicată de către prima instanță a solicitat să se aibă în

vedere împrejurările în care a comis infracțiunile, respectiv părțile vătămate,

două fete tinere, au mers în domiciliul său cunoscând faptul că acesta era

căsătorit, având și un copil minor.

Referitor la cea de a doua

faptă reținută în sarcina sa, respectiv aceea de tentativă la viol, a solicitat

a se avea în vedere că, din toate probele administrate în cauză rezultă că nu a

încercat să o violeze pe partea vătămată U.A.M., aceasta deoarece această faptă

nu avea cum să se consume în prezenta celuilalt martor și a celeilalte părți

vătămate.

Curtea, examinând hotărârea

apelată, în raport de situația de fapt reținută, probele administrate, inclusiv

cele din apel, de criticile formulate precum și din oficiu sub toate aspectele

conform art. 371 alin. (2) și art. 378 C. proc. pen. a constat că apelul este

nefondat.

Situația de fapt,

împrejurările și modalitatea de săvârșire a infracțiunilor, au fost corect

reținute de prima instanță.

Din coroborarea probelor

administrate în cursul urmăriri penale și în cursul cercetării judecătorești

rezultă faptul că inculpatul apelant D.C. a întreținut, prin violență, în seara

zilei de 05 august 2009, raporturi sexuale cu partea vătămată U.C.R., în vârstă

de 13 ani, și de asemenea, tot prin violență a încercat să întrețină raporturi

sexuale și cu partea vătămată U.A.M.A., în vârstă de 15 ani.

În ceea ce privește prima

critică formulată de către apelant, Curtea a reținut faptul că în mod legal a

procedat prima instanță atunci când a procedat la respingerea cererii de

schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 197 alin. (3) C.

pen. în infracțiunea prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. Nu pot fi reținute

susținerile inculpatului referitoare la faptul că nu a cunoscut vârsta părților

vătămate minore, deoarece, așa cum a argumentat și prima instanță, acesta în

cursul urmăririi penale a recunoscut că știa că acestea au 14 - 15 ani, iar

faptul că inculpatul și părțile vătămate erau vecini pledează; pentru a se

considera că inculpatul cunoștea care este vârsta reală a părților. Mai mult,

așa cum rezultă și din declarația martorului S.G., audiat în apel la cerea

inculpatului, acesta cunoștea de mult părțile vătămate, împrejurare ce este de

natură a conduce la concluzia anterior menționată.

Nu poate fi reținută nici

susținerea apelantului inculpat referitoare la comportamentul părților vătămate

care l-ar fi indus în eroare cu privire la vârsta lor. Aceasta în primul rând

pentru faptul că, inculpatul le cunoștea de mult timp pe cele două părți

vătămate, fiind vecin cu ele. În al doilea rând, comportamentul părților

vătămate nu poate fi un element în funcție de care se apreciază vârsta

acestora, cu atât mai mult cu cât din declarațiile martorilor S. și I.I.G. rezultă

faptul că și alți tineri din localitate obișnuiau să se comporte la fel. De

asemenea, instanța nu poate reține faptul că partea vătămată U.C.R., prin

comportamentul său l-ar fi provocat pe inculpat, deoarece aceste susțineri ale

inculpatului nu pot fi coroborate cu nici un alt mijloc de probă.

Cu privire la cea de-a doua

critică formulată, Curtea a reținut că din probele aflați dosarul cauzei

rezultă fără putință de tăgadă faptul că inculpatul a încercat prin violență să

întrețină raporturi sexuale și cu partea vătămată U.A.M.A., însă nu a reușit

acest lucru din cauza intervenției martorului I.I.G. Astfel, declarațiile

martorului menționat anterior date atât în cursul urmăririi penale (filele

75-78), cât și în fața primei instanțe, confirmă susținerile părții vătămate și

se coroborează și cu certificatul medico - legal aflat la fila 42 dosar

urmărire penală, toate aceste mijloace de probă conducând la reținerea acestei

stări de fapt.

În condițiile în care a

reținut o corectă stare de fapt, prima instanță a realizat și o corespunzătoare

încadrare juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului apelant.

Față de circumstanțele reale

și personale ale inculpatului, instanța de fond a reținut și făcut aplicarea

dispozițiilor art. 74 lit. c) și art. 76 lit. a) C. pen., iar la

individualizarea pedepsei ce a fost aplicată acestuia pentru fiecare

infracțiune reținută în sarcina sa - ca întindere și modalitate de executare -

s-a avut în vedere pericolul social creat, vârsta părților vătămate, precum și

împrejurarea că inculpatul a avut o atitudine relativ sinceră și a acceptat

pretențiile materiale ale părților vătămate.

Pentru considerentele expuse,

Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

prin Decizia penală nr. 15 din 3 martie 2010, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a)

C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul D.C. împotriva

sentinței penale nr. 1 din 5 ianuarie 2010 a Tribunalului Buzău.

A fost menținută starea de

arest a inculpatului apelant și s-a dedus din pedeapsă durata prevenției de la

13 august 2009 la zi.

Apelantul a fost obligat să

plătească 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a formulat recurs inculpatul D.C.

Prin motivele de recurs,

susținute oral, inculpatul a criticat decizia instanței de apel arătând că

aceasta nu este motivată, întrucât deși a solicitat reaudierea părții vătămate

U.A.M.A. și efectuarea unei anchete sociale la domiciliul minorelor instanța nu

s-a pronunțat.

A solicitat casarea deciziei

cu trimitere spre rejudecarea apelului formulat de inculpat.

În subsidiar, inculpatul a

criticat hotărârile pronunțate în cauză pentru netemeinicie sub aspectul

greșitei individualizări a pedepsei aplicate pe care o consideră prea severă în

raport cu circumstanțele sale personale și circumstanțele reale ale săvârșirii

infracțiunilor, în condițiile în care nu cunoștea vârsta părților vătămate,

care nu păreau minore și au avut o atitudine provocatoare și erau

nesupravegheate.

În drept, inculpatul și-a

întemeiat motivele de recurs pe dispozițiile art. 385

9

pct. 9 C.

proc. pen. (care se referă la situația când hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se întemeiază soluția, iar inculpatul a invocat, practic, și cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen. care se referă la

situația când instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele cereri esențiale

pentru inculpat, de natură că garanteze drepturile lui și să influențeze

soluția procesului) și, respectiv, art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.,

referitor la greșita individualizare a pedepselor.

Examinând hotărârile atacate

sub aspectele invocate de inculpat, cât și prin prisma cazurilor de casare

menționate, Înalta Curte constată că recursul inculpatului nu este fondat,

soluțiile pronunțate în cauză fiind legale și temeinice.

Astfel, pe baza probelor

administrate în cauză, s-a stabilit corect situația de fapt, expusă anterior,

care a fost încadrată corespunzător și în drept (se constată că în faza

procesuală a recursului inculpatul nu a mai contestat nici situația de fapt și

nici încadrarea juridică dată faptelor), reținându-se că în drept, faptele inculpatului

D.C. din 5 august 2009, de a întreține relații sexuale, prin violență, cu

partea vătămată U.C.R. (în vârstă de 13 ani) și de a încerca, prin violență, să

întrețină raporturi sexuale și cu partea vătămată U.A.M.A. (în vârstă de 15

ani) întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de viol, prev. de art. 197

alin. (3) C. pen. și, respectiv, tentativă la această infracțiune, prev. de art.

20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (3) C. pen.

motiv de recurs

Potrivit art. 383 alin. (1) C.

proc. pen., decizia instanței de apel trebuie să cuprindă, în expunere,

temeiurile de fapt și de drept, care au dus la adoptarea soluției.

În cauză, se constată că

instanța de apel, după cum s-a reținut anterior în considerentele prezentei

decizii, a analizat fiecare dintre motivele de apel invocate de inculpat,

motivând temeiurile de fapt și de drept care au dus la respingerea fiecărei

critici și, în final, la respingerea apelului formulat.

În consecință, Înalta Curte

apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea

dispozițiilor art. 383 C. proc. pen., făcând o analiză amplă a stării de fapt,

a încadrării juridice dată faptelor, a probelor administrate, cât și a

motivelor de fapt și de drept invocate de apelant, motiv pentru care nu este

incident cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte

constată că instanța de apel s-a pronunțat și cu privire la probele solicitate

de apelant.

Astfel, la termenul din 10

februarie 2010, inculpatul D.C. a solicitat completarea probatoriilor cu

reaudierea părții vătămate U.A.M. și a martorului I.I.G. Totodată inculpatul a

solicitat tot pentru situația de fapt, audierea martorului S.G., precum și

efectuarea unei anchete sociale la domiciliul părților vătămate.

Instanța s-a pronunțat cu

privire la completarea probatoriilor, admițând proba cu audierea martorului S.G.,

martor care a și fost ascultat la termenul din 3 martie 2010.

Instanța de apel a respins,

ca nefiind utile și concludente, proba privind reaudierea părții vătămate și a

martorului menționat anterior (mai ales că ascultarea acestora s-a făcut de

către prima instanță în condiții de oralitate și contradictorialitate, în

prezența apărătorului ales al inculpatului), precum și cea referitoare la

efectuarea unei anchete sociale la domiciliul părților vătămate.

Hotărârea instanței de apel

nu este supusă casării întrucât cererea inculpatului pentru administrarea

probelor a fost respinsă motivat de instanță, în condițiile în care probele

fuseseră administrate de către instanța fondului (cu excepția anchetei sociale)

și în faza urmăririi penale, iar între depozițiile părților vătămate și a

martorului nu există contradicții.

individualizarea pedepsei aplicate inculpatului

Înalta Curte constată că nici

acest motiv de recurs nu este fondat.

La individualizarea

pedepselor aplicate inculpatului au fost avute în vedere, în mod corect,

criteriile penale prev. de art. 72 C. pen., respectiv natura și gravitatea

infracțiunilor comise, natura relațiilor sociale cărora li s-a adus atingere,

modul de acționare și împrejurările concrete ale săvârșirii faptelor anterior

descrise), urmările socialmente periculoase asupra victimelor infracțiunii,

asupra dezvoltării ulterioare psiho-psihice ale acestora, care erau minore, în

vârstă de doar 13 și, respectiv, 15 ani.

La stabilirea cuantumului

pedepselor aplicate inculpatului au fost avute în vedere și circumstanțele sale

personale: este tânăr, a avut o atitudine procesuală oscilantă, în sensul că

inițial a recunoscut comiterea actelor, pentru ca ulterior să nege săvârșirea

infracțiunilor, și este recidivist în formă post-condamnatorie prev. de art. 37

lit. a) C. pen., primul termen al recidivei constituindu-l condamnarea de 2 ani

închisoare aplicată prin sentința penală nr. 193/2008 a Judecătoriei Râmnicu

Sărat.

Susținerile inculpatului

referitoare la faptul că nu a cunoscut vârsta părților vătămate, fiind „indus

în eroare” atât de dezvoltarea psiho-somatică a acestora, cât și de

comportamentul acestora, au fost înlăturate, corect, de către instanță având în

vedere că părțile sunt vecine, iar mai mult decât atât, comunitatea mică în

care locuiesc determină, cu ușurință, cunoașterea reciprocă a membrilor

acestora.

Înalta Curte, în raport de

circumstanțele reale și personale menționate, apreciază că nu există motive

pentru reducerea pedepselor aplicate, cuantumul acestora și modalitatea de

executare corespunzând dublului scop, educativ și coercitiv astfel cum este

prevăzut în art. 52 C. pen.

În consecință, în temeiul art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat,

recursul inculpatului.

Se va deduce din durata

pedepsei aplicate, durata prevenției la zi.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul D.C. împotriva Deciziei penale nr. 15

din 3 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie.

Deduce din

pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 13

august 2009 la 20 aprilie 2010.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 20 aprilie 2010.