ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 477/2010

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 18 ianuarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 10931.31/3/2009

al Curții de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, ca instanță de apel, s-a

dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpatei D.C.I.

Instanța

a constatat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii privative

de libertate nu s-au schimbat, pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracțiunile săvârșite fiind închisoarea mai mare de 4 ani,

existând probe că lăsarea inculpatei în libertate prezintă pericol

concret pentru ordinea publică, evidențiat de natura

infracțiunilor și modalitatea concretă de săvârșire a

acestora precum și de circumstanțele personale ale inculpatei care

este recidivistă postcondamnatorie.

Împotriva

acestei încheierii inculpata a declarat recurs, susținând, prin

apărătorul desemnat din oficiu, că nu mai subzistă

temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Înalta

Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza

potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., constată că

recursul declarat de inculpată este nefondat pentru considerentele ce vor

fi arătate în continuare.

Potrivit

art. 160

b

C. proc. pen., instanța de judecată, în

exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Totodată,

conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată

că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de

libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive”.

În

cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată,

instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de

legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt

și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării

preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a

inculpatei.

Înalta

Curte apreciată că, în lanțul infracțional ce susține

flagelul consumului de droguri, acești traficanți distribuitori cum

este inculpata D.C.I., reprezintă veriga cea mai pernicioasă,

deoarece este momentul decisiv al ajungerii drogului la consumator.

Activitatea

acestui tip de traficanți susține atât capii rețelelor de

distribuție, prin furnizarea de fonduri, cât și viciul în sine, prin

recrutarea și determinarea consumatorilor care, de multe ori, nu sunt

decât victime conjuncturale ale unui flagel social.

În

contextul întăririi atitudinii de combatere a traficului de droguri de

către oficialități, manifestarea de clemență din

partea instanțelor judecătorești față de cei

prinși și deduși judecății ar echivala cu un act de

injustiție socială.

Aceste

infracțiuni care au dobândit caracter de fenomen în ultima perioadă

de timp, aduc atingere uneia dintre cele mai importante valori arătate de

legea penală, respectiv sănătatea publică, reprezentând una

dintre cele mai grave forme al criminalității organizate, astfel

că o eventuală lăsare în libertate a inculpatei prezintă

pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de

insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a

justiției.

Pericolul

pentru ordinea publică al acestui gen de infracțiuni este dat de

creșterea alarmantă a numărului de consumatori de droguri, care

devin treptat vânzători de astfel de substanțe, datorită nevoii

de a-și procura banii necesari cumpărării dozelor zilnice de

consum – așa-zisa dependență de moarte albă.

Pe de

altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a

societății ar întreține climatul infracțional și ar

crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Faptul

că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză

nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea

libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii,

răspunzând, totodată, exigențelor dispozițiilor cuprinse în

art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale.

Toate

aceste aspecte justifică dispoziția instanței de apel, în sensul

menținerii arestării preventive astfel că, Înalta Curte, în

conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.C.I.

Conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata

D.C.I. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în dosarul nr. 10931.01/3/2009 (nr. 16/2010).

Obligă

recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției și Libertăților

Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8

februarie 2010.