ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 795/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 7924 din 25 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr. 26361/3/2007 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, precum și acțiunea formulată de reclamanta SC P.I. SRL București împotriva pârâtei SC I.P. SRL București. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei facturi pentru sumele ce reprezintă obligațiile de plată ale reclamantei pentru lucrările executate de pârâtă în conformitate cu prevederile contractului din 1 noiembrie 2006 și anexele acestuia, arătând în motivare că cele emise de pârâtă cuprind prețuri stabilite unilateral de aceasta, pentru lucrări și materiale care nu au fost negociate de părți.

Excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, a fost respinsă, Tribunalul apreciind că argumentele invocate, reprezintă apărări de fond urmând a fi analizate, ca atare. În privința fondului, s-a constatat că facturile emise de pârâtă îndeplinesc prevederile contractului din 2006, iar reclamanta nu a solicitat stornarea sau desființarea acestora în conformitate cu procedura stabilită de art. 159 și art. 138 C. fisc., nefiind, prin urmare posibilă emiterea unor noi facturi, fără corectarea celor existente, motiv pentru care acțiunea a fost respinsă ca nefondată. Apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat, prin decizia comercială nr. 102 din 24 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC P.I. SRL (fosta SC P.R.I. SRL), prin lichidator judiciar B.C.I. SPRL, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea primului motiv, recurenta invocă faptul că motivarea deciziei instanței de apel este sumară și confuză, nu respectă dispozițiile art. 261 C. proc. civ. deoarece nu arată motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. A doua critică vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 159 și art. 138 C. fisc., în sensul că pretenția invocată prin cererea de chemare în judecată, presupune emiterea facturilor prin respectarea legii fiscale, respectiv a dispoziției menționate, aceasta fiind singura modalitate legală de emitere a noilor facturi.

În acest context, susține recurenta, operațiunile contabile prin care se materializează aceste pretenții, adică emiterea unei facturi de stornare sau de corectare, sunt chestiuni care privesc exclusiv contabilitatea internă a pârâtei, esențială fiind însă respectarea clauzelor contractuale acceptate și însușite de părți. De asemenea, arată recurenta, în speță sunt incidente și dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., pentru că instanța de apel, respingând cererea în probațiune, a soluționat cauza fără a cerceta fondul raportului juridic litigios. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, și dispozițiile legale anterior menționate, Curtea, constată că nu este fondat.

Astfel, contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel, respingând apelul reclamantei, a arătat în considerentele deciziei și motivele pentru care a ajuns la o atare concluzie, precizând că tribunalul a avut în vedere dispozițiile legale în materie fiscală cu privire la emiterea facturilor și situațiile în care se pot efectua corecturi referitoare la elementele înscrise în documentele respective. De asemenea, raportat la obiectul litigiului, efectuarea unei expertize contabilă nu era o probă utilă și pertinentă cauzei, motiv pentru care și această critică a fost argumentat respinsă de instanța de apel.

Este real însă, că în considerentele deciziei recurate nu sunt precizate toate temeiurile legale – constatare ce nu este însă de natură a determina o altă soluție – pentru că prin referirea la condițiile cerute de Codul fiscal pentru stornarea sau corectarea facturilor, instanța de apel a motivat, în sinteză, hotărârea pronunțată, astfel încât nu se poate reține o încălcare a prevederilor art. 261 C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivat din încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 138 și art. 159 C. fisc., Curtea reține că și această critică este nefondată pentru că textele legale menționate, reglementează cazurile și condițiile în care o factură fiscală poate fi corectată.

Reclamanta, prin acțiunea formulată a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei noi facturi susținând că cele întocmite de pârâtă încalcă prevederile contractului din 2006 și anexele acestuia, conținând prețuri stabilite, în mod unilateral de pârâtă și cu nerespectarea clauzelor contractuale. Analizând cererea reclamantei, în aceste limite, instanțele au constatat că, maniera de control a acestor documente ce atestă obligații de plată este cea prevăzută de art. 138 și art. 159 C. fisc., însă pretențiile reclamantei nu se încadrează în aceste situații. Din această perspectivă, se impune precizarea că deși, recurenta invocă o neconformitate a facturilor emise de intimată cu realitatea și cu clauzele contractului, nu a învestit tribunalul cu un capăt de cerere care să permită realizarea unei analize asupra modului în care a fost stabilit cuantumul lucrărilor efectuate în temeiul contractului încheiat între părți.

Cu alte cuvinte, pentru a se stabili dacă se impunea sau nu obligarea pârâtei la emiterea unei noi facturi, cu o altă valoare decât aceea consemnată în documentul fiscal emis, era necesară verificarea raporturilor juridice, prin prisma convenției părților și a obligațiilor asumate în conformitate cu contractul din 2006. O atare analiză, nu a fost însă posibilă în cadrul procesual stabilit de reclamantă, potrivit principiului disponibilității, astfel încât, în mod corect ambele instanțe au apreciat, în limitele învestirii, că nu există nici un temei pentru obligarea pârâtei la emiterea altei facturi. În acest context, și critica referitoare la nesoluționarea fondului, litigiului este neîntemeiată, deoarece acesta a fost examinat prin prisma motivelor invocate în raport cu care efectuarea unei expertize nu era o probă utilă și pertinentă, nefiind, prin urmare incidente dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc.

civ. În consecință, recursul reclamantei este nefondat și va fi respins în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC P.I. SRL București, prin lichidator judiciar B.C.I. SPRL București împotriva deciziei nr. 102 din 24 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2010.