ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 795/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 7924 din 25 iunie 2008

pronunțată în dosarul nr. 26361/3/2007 al Tribunalului București, secția a VI-a

comercială, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, precum și acțiunea

formulată de reclamanta SC P.I. SRL București împotriva pârâtei SC I.P. SRL

București.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat obligarea

pârâtei la emiterea unei facturi pentru sumele ce reprezintă obligațiile de

plată ale reclamantei pentru lucrările executate de pârâtă în conformitate cu

prevederile contractului din 1 noiembrie 2006 și anexele acestuia, arătând în

motivare că cele emise de pârâtă cuprind prețuri stabilite unilateral de

aceasta, pentru lucrări și materiale care nu au fost negociate de părți.

Excepția inadmisibilității

acțiunii, invocată de pârâtă, a fost respinsă, Tribunalul apreciind că

argumentele invocate, reprezintă apărări de fond urmând a fi analizate, ca

atare.

În privința fondului, s-a

constatat că facturile emise de pârâtă îndeplinesc prevederile contractului din

2006, iar reclamanta nu a solicitat stornarea sau desființarea acestora în

conformitate cu procedura stabilită de art. 159 și art. 138 C. fisc., nefiind,

prin urmare posibilă emiterea unor noi facturi, fără corectarea celor existente,

motiv pentru care acțiunea a fost respinsă ca nefondată.

Apelul formulat de

reclamantă a fost respins ca nefondat, prin decizia comercială nr. 102 din 24

februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Împotriva acestei decizii a

formulat recurs reclamanta SC P.I. SRL (fosta SC P.R.I. SRL), prin lichidator

judiciar B.C.I. SPRL, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului

motiv, recurenta invocă faptul că motivarea deciziei instanței de apel este

sumară și confuză, nu respectă dispozițiile art. 261 C. proc. civ. deoarece nu

arată motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum

și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motiv de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

A doua critică vizează

interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 159 și art. 138 C.

fisc., în sensul că pretenția invocată prin cererea de chemare în judecată,

presupune emiterea facturilor prin respectarea legii fiscale, respectiv a

dispoziției menționate, aceasta fiind singura modalitate legală de emitere a

noilor facturi.

În acest context, susține

recurenta, operațiunile contabile prin care se materializează aceste pretenții,

adică emiterea unei facturi de stornare sau de corectare, sunt chestiuni care

privesc exclusiv contabilitatea internă a pârâtei, esențială fiind însă

respectarea clauzelor contractuale acceptate și însușite de părți.

De asemenea, arată

recurenta, în speță sunt incidente și dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., pentru că instanța de apel, respingând cererea în probațiune, a

soluționat cauza fără a cerceta fondul raportului juridic litigios.

Analizând recursul prin

prisma motivelor invocate, și dispozițiile legale anterior menționate, Curtea,

constată că nu este fondat.

Astfel, contrar celor

susținute de recurentă, instanța de apel, respingând apelul reclamantei, a

arătat în considerentele deciziei și motivele pentru care a ajuns la o atare

concluzie, precizând că tribunalul a avut în vedere dispozițiile legale în

materie fiscală cu privire la emiterea facturilor și situațiile în care se pot

efectua corecturi referitoare la elementele înscrise în documentele respective.

De asemenea, raportat la

obiectul litigiului, efectuarea unei expertize contabilă nu era o probă utilă

și pertinentă cauzei, motiv pentru care și această critică a fost argumentat

respinsă de instanța de apel.

Este real însă, că în considerentele

deciziei recurate nu sunt precizate toate temeiurile legale – constatare ce nu

este însă de natură a determina o altă soluție – pentru că prin referirea la

condițiile cerute de Codul fiscal pentru stornarea sau corectarea facturilor,

instanța de apel a motivat, în sinteză, hotărârea pronunțată, astfel încât nu

se poate reține o încălcare a prevederilor art. 261 C. proc. civ.

Referitor la motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivat din

încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 138 și art. 159 C. fisc.,

Curtea reține că și această critică este nefondată pentru că textele legale

menționate, reglementează cazurile și condițiile în care o factură fiscală

poate fi corectată.

Reclamanta, prin acțiunea

formulată a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei noi facturi susținând

că cele întocmite de pârâtă încalcă prevederile contractului din 2006 și

anexele acestuia, conținând prețuri stabilite, în mod unilateral de pârâtă și

cu nerespectarea clauzelor contractuale. Analizând cererea reclamantei, în

aceste limite, instanțele au constatat că, maniera de control a acestor

documente ce atestă obligații de plată este cea prevăzută de art. 138 și art. 159

C. fisc., însă pretențiile reclamantei nu se încadrează în aceste situații.

Din această perspectivă, se

impune precizarea că deși, recurenta invocă o neconformitate a facturilor emise

de intimată cu realitatea și cu clauzele contractului, nu a învestit tribunalul

cu un capăt de cerere care să permită realizarea unei analize asupra modului în

care a fost stabilit cuantumul lucrărilor efectuate în temeiul contractului

încheiat între părți.

Cu alte cuvinte, pentru a se

stabili dacă se impunea sau nu obligarea pârâtei la emiterea unei noi facturi,

cu o altă valoare decât aceea consemnată în documentul fiscal emis, era

necesară verificarea raporturilor juridice, prin prisma convenției părților și

a obligațiilor asumate în conformitate cu contractul din 2006. O atare analiză,

nu a fost însă posibilă în cadrul procesual stabilit de reclamantă, potrivit

principiului disponibilității, astfel încât, în mod corect ambele instanțe au

apreciat, în limitele învestirii, că nu există nici un temei pentru obligarea

pârâtei la emiterea altei facturi.

În acest context, și critica

referitoare la nesoluționarea fondului, litigiului este neîntemeiată, deoarece

acesta a fost examinat prin prisma motivelor invocate în raport cu care

efectuarea unei expertize nu era o probă utilă și pertinentă, nefiind, prin

urmare incidente dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, recursul

reclamantei este nefondat și va fi respins în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC P.I. SRL București, prin lichidator judiciar B.C.I. SPRL

București împotriva deciziei nr. 102 din 24 februarie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 martie 2010.