ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1082/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1082/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor penale

de fată constată:

Prin sentința penală nr. 159 din 13 noiembrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori si familie, în Dosarul

nr. 118/32/2009, s-a dispus condamnarea inculpatului C.C. la pedeapsa de 3 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prevăzută de art. 194 C.

pen. cu referire la art. 13

1

din Legea nr. 78/2000 si art. 74 lit.

a) - 76 lit. b) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. s-a

dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata unui termen de

încercare de 5 ani, stabilit conform art. 82 C. pen.

În temeiul art. 359 C. proc.

pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

privitoare la revocarea beneficului suspendării.

În baza art. 65 C. pen. s-a

aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. c) C.

pen., constând în interzicerea dreptului de a ocupa funcția de polițist, pe o

durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 346 alin. (1) C.

proc. pen. cu referire la art. 998-999 C. civ., a fost respinsă acțiunea

civilă formulată de partea civilă B.M.B., ca nefondată.

În conformitate cu

prevederile art. 30 din Legea nr. 78/2000 s-a dispus publicarea în ziarul M.N. a

rezumatului hotărârii definitive de condamnare.

În baza art. 191 alin. (1) C.

proc. pen. a fost obligat inculpatul la 1200 lei cheltuieli judiciare statului.

Hotărârea în cauză a fost pronunțată

de instanța Curții de Apel Bacău, ca instanță de rejudecare, învestită în acest

sens prin Decizia nr. 302 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație si Justiție,

secția penală.

Inițial, procesul penal privind

pe inculpatul C.C. a fost soluționat în primă instanță prin sentința penală nr.

85 din 18 octombrie 2007 a Curții de Apel Bacău.

În recursul declarat de

parchet si inculpat a fost pronunțată decizia sus-menționată a Înaltei Curți de

Casație si Justiție.

Soluția instanței de recurs

privind retrimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond a avut

în vedere necesitatea completării cercetării judecătorești, prin audierea

completă si în condiții de contradictorialitate a tuturor martorilor din lucrări

si lămurirea neconcordantelor si neclarităților existente între relatările

martorilor de la urmărirea penală si declarațiile date în fata instanței.

În rejudecare, a fost pronunțată

sentința penală nr. 159 din 13 noiembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția

penală, cauze minori si familie, ce formează obiectul examinării de fată.

Ca situație de fapt, instanța

de rejudecare a reținut următoarele:

Inculpatul C.C. deținea funcția

de ofițer de politie în cadrul Inspectoratului Județean de Politie Neamț.

În luna iulie 2005, urmărind

obținerea unor profituri din tranzacționarea de imobile, inculpatul, de comun

acord cu șotia sa, C.M.I., au hotărât să achiziționeze o suprafață de teren,

corespunzător sumelor de bani de care dispuneau.

Întrucât nu avea experiența

necesară în domeniu, inculpatul a discutat cu agentul de politie M.I. si, prin

intermediul acestuia, a intrat în contact cu partea vătămată B.M.B., persoană

care deținea calitatea de administrator al SC T.I. SRL Piatra Neamț si

desfășura activități de tranzacționare a imobilelor.

Între inculpat si partea

vătămată a avut loc o primă întâlnire, în luna august 2005, stabilindu-se ca

partea vătămată să achiziționeze pe numele său o suprafață de teren limitrofă

municipiului Piatra Neamț, urmând ca inculpatul să contribuie cu suma de 14.000

euro.

Această sumă de bani

provenea în parte din economiile inculpatului si ale șotiei sale – 7.000 euro, diferența

de până la 14.000 euro fiind împrumutată de la martorul M.V.

La inițiativa inculpatului,

care aflase că martora M.L.E. deținea în proprietate o suprafață 7100 mp teren

situat în intravilanul comunei Alexandru cel Bun, județ Neamț, compus din două

loturi de 4.529 mp si respectiv, 2.587 mp, partea vătămată a achiziționat acel

teren pentru inculpat, cu suma de 14.000 euro.

În acest sens a fost

încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 august 2005 de

BNPA B.D. si B.O.

Cheltuielile vânzării, în

cuantum de circa 500 euro, au fost suportate de partea vătămată.

Profitul din tranzacții

imobiliare cu terenuri nu putea fi obținut public si în mod legal de către

inculpat, având în vedere calitatea sa de ofițer de politie judiciară si restricțiile

impuse pe temeiul funcției de art. 45 lit. g) si h) din Legea nr. 360/2002

privind statutul polițistului.

Din aceste motive,

inculpatul a apelat la partea vătămată, stabilind de comun acord modalitatea de

împărțire a beneficiilor obținute din revânzarea terenului achiziționat de la

martora M.L.E.

Pe baza declarațiilor

inculpatului si ale părțile vătămate, s-a reținut că părțile conveniseră

parcelarea terenului si revânzarea lui pe loturi, restituirea integrală a sumei

de 14.000 euro către inculpat, ca valoare a investiției făcute, si împărțirea

egală a sumelor rămase după revânzarea parcelelor.

S-a reținut de către

instanță că înțelegerea parților referitoare la condițiile si termenele în care

urma să aibă loc restituirea prețului plătit de inculpat si beneficiile obținute

din revânzare nu a fost materializată într-un înscris, iar contractul de

vânzare-cumpărare al terenului de 7100 mp fusese încheiat de partea vătămată în

nume propriu si nu ca reprezentant al SC T.I. SRL.

Conform înțelegerii

stabilite, partea vătămată a urmărit căutarea de oportunități pentru vânzarea

terenului si a investit personal suma de 300 euro în lucrări de amenajare a

terenului.

În cursul lunii noiembrie

2005, partea vătămată a găsit un cumpărător în persoana numitei C.I. pentru un

lot în suprafață de 1300 mp teren.

Tranzacția a fost constatată

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 noiembrie 2005 de BNPA

B.D. si B.O.

Deși în contract s-a înscris

ca preț al vânzării suma de 68.000.000 lei, în realitate prețul plătit de

cumpărătoare a fost de 9.500 euro si un autoturism marca W.P., evaluat la circa

10.000 euro, aparținând martorului C.G., fratele cumpărătoarei C.I.

Partea vătămată a ascuns

inculpatului tranzacția efectuată si a remis soției acestuia suma de 2.000 euro,

justificând-o ca avans pentru vânzarea unui lot de teren.

În luna decembrie 2005, cu

ocazia constatării unor avarii la autoturismul W.P., ce aparținuse martorului C.G.,

inculpatul a aflat despre vânzarea terenului si prețul real plătit de

cumpărătoare.

În acest context, inculpatul

s-a deplasat la biroul părții vătămate si i-a cerut acesteia să-i revândă prin

notariat restul suprafeței de teren

de 5800 mp si restituirea sumei de 16.900 euro, reprezentând valoarea investiției

inițiale si jumătate din profitul obținut din vânzarea lotului de 1300 mp, sumă

ce urma să fie redusă cu contravaloarea cheltuielilor de amenajare efectuate de

partea vătămată.

Deși suma pretins

datorată nu corespundea celei asupra cărora părțile conveniseră inițial, partea

vătămată a acceptat să dea o declarație olografă prin care se obliga să achite soției

inculpatului suma de 16.650 euro reprezentând contravaloarea suprafeței de 1300

mp teren si să nu vândă restul de 5800 mp teren până la întocmirea actelor de

constatare a sumei datorate la notariatul public, fiind stabilită în acest sens

data de 15 decembrie 2005.

Angajamentul părții vătămate,

materializat în înscrisul olograf intitulat declarație, a fost semnat la 12

decembrie 2005.

Conform angajamentului luat,

la data de 15 decembrie 2005, partea vătămată si soția sa, B.V., s-au deplasat

la biroul notarului public B.O., unde au încheiat contractul de

vânzare-cumpărare autentificat, prin care suprafața de 5800 mp teren a trecut

în proprietatea soției inculpatului, C.M.I.

Cheltuielile ocazionate de

vânzare, în cuantum de 720 RON, au fost suportate de partea vătămată.

Întrucât partea vătămată nu

dispunea de suma de 16.650 euro, a cerut inculpatului un răgaz pentru achitarea

acesteia, timp în care urma să vândă si autoturismul obținut ca preț al

vânzării suprafeței de 1300 mp teren.

Partea vătămată nu a reușit

să vândă autoturismul si nici nu a dispus de alte posibilități pentru achitarea

sumei datorate inculpatului.

În ziua de 7 februarie 2006,

în jurul orei 12,00, inculpatul împreună cu soția sa s-au deplasat la biroul soției

părții vătămate, căreia i-au arătat declarația părții vătămate privitoare la recunoașterea

datoriei de 16.650 euro, spunându-i că dacă nu vor primi suma de bani, plus o

dobândă săptămânală de 10%, vor avea de suferit, prin efectuarea unor controale

la firmele pe care le administrau, din partea gărzii financiare, O.P.C. sau alte

persoane, subînțelegându-se că acestea din urmă erau recuperatori.

În aceeași zi, inculpatul

s-a deplasat si la sediul firmei părții vătămate, fată de care a continuat acțiunea

de intimidare; inculpatul i-a solicitat părții vătămate plata sumei de 20.000 euro

incluzând si dobânzile calculate la suma pretinsă inițial.

S-a reținut de către instanță

că pentru obținerea unei plăti nedatorate, inculpatul a recurs la amenințări

efective asupra părții vătămate si familiei sale, prin afirmații de genul: te

vei trezi fără soție, să nu uiți că ai o mamă, își voi trimite un control de la

garda financiară, voi interveni într-un litigiu pe care-l ai la Judecătoria

Bacău cu R.V., voi pune recuperatori pe urma ta, voi pune persoane care-si vor

da foc la firmă ori la casă.

De asemenea, s-a reținut că amenințările

făcute la adresa părții vătămate au inclus si punerea sa sub acuzație, prin

fabricarea unui dosar penal.

S-a mai reținut de către

instanță că, după exercitarea acestor presiuni si acte de intimidare,

inculpatul i-a cerut părții vătămate să se deplaseze în aceeași zi, la ora

13,00, la notar si să recunoască că ar fi primit de la el un împrumut în

valoare de 20.000 euro, urmând ca după întocmirea actului notarial să distrugă

înscrisul olograf din 12 decembrie 2005.

Atitudinea manifestată de

inculpat în relația cu partea vătămată si constrângerile exercitate asupra

acesteia au fost confirmate de martorii P.F.D., P.C., A.F.M. si B.G., angajați

ai societății administrate de partea vătămată, precum si de martorul A.P. -

client al firmei, prezenți la sediul SC T.I. SRL, în ziua de 7 februarie 2006.

Sub imperiul temerii create

de violentele exercitate asupra sa de către inculpat, partea vătămată a

acceptat să se întâlnească cu acesta, în cursul aceleiași zile, în zona C.C. din

municipiul Piatra Neamț.

Partea vătămată a venit la

locul stabilit însoțit de soția sa si fratele acesteia, martorul L.C.V.,

persoană pe care a rugat-o să îi însoțească întrucât se temea pentru

integritatea sa fizică si a soției sau alte forme de intimidare pe care

inculpatul le-ar fi putut exercita asupra lor.

În parcarea din fata C.C.,

între partea vătămată si inculpat a avut loc o discuție si, întrucât partea

vătămată refuzat încheierea contractului dorit de inculpat, acesta din urmă a amenințat

partea vătămată că va trimite recuperatori la firma sa si a soției sale.

În ziua următoare, partea

vătămată a formulat plângere penală împotriva inculpatului, înregistrată la D.N.A.

- Serviciul Teritorial Bacău.

S-a reținut de către instanță

că în realizarea activității infracționale, constând în constrângerea psihică a

părții vătămate spre a o determina să-i dea o sumă de bani necuvenită, în ziua

de 8 februarie 2006, inculpatul l-a contactat personal pe comisarul sef divizie

din cadrul Gărzii Financiare, martorul A.M., si l-a informat că se afla în

posesia unui înscris privitor la o tranzacție a SC T.I. SRL, că respectiva tranzacție

nu fusese evidențiată în contabilitatea firmei si că, în aceste condiții, se

impune efectuarea unui control.

S-a reținut de către instanță

că această acțiune a inculpatului a constituit o formă indirectă de

constrângere a părții vătămate, săvârșită în scopul obținerii unui folos

injust.

Controlul efectuat de

comisarul gărzii financiare nu a produs repercusiuni asupra părții vătămate,

concluziile exprimate fiind în sensul că aspectul semnalat avea natura unui

litigiu civil.

În raport de situația de

fapt expusă, instanța a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea

faptei reținute în sarcina sa prin rechizitoriu si că aceasta constituie infracțiunea

de șantaj prevăzută de art. 194 C. pen. cu referire art. 13

1

din

Legea nr. 78/2000.

Inculpatul si-a susținut nevinovăția,

arătând că prin acțiunile sale a încercat recuperarea unei sume de bani de la

partea vătămată, sumă de bani ce îi era datorată si că acțiunile sale nu au

urmărit decât valorificarea unui drept licit personal si determinarea părții

vătămate la îndeplinirea unei obligații asumate convențional.

Instanța a înlăturat

apărarea inculpatului, reținând că elementele de fapt relevate de probele

administrate impuneau concluzia că acțiunile/inacțiunile părții vătămate din 12

decembrie 2005, 15 decembrie 2005 si 7 februarie 2006, nu constituiau expresia voinței

libere a părții vătămate, ci rezultatul unei manifestări de voință viciate de

existenta unei stări de temere gravă indusă de inculpat, prin exercitarea unor

acte de amenințare.

S-a arătat în acest sens că

actele juridice încheiate la 12 decembrie 2005 si 15 decembrie 2005 aveau la

bază un consimțământ viciat, obținut ca urmare a constrângerii morale

exercitate de inculpat asupra părții vătămate, care își folosise în acest scop

autoritatea pe care o avea în calitate de ofițer de politie judiciară.

Vicierea consimțământului

părții vătămate a fost reținută de instanță pe baza conținutului respectivelor declarații

- evident păgubitoare pentru partea vătămată - si depozițiile martorilor audiați

în cauză care au confirmat presiunile exercitate de inculpat asupra părții vătămate,

prin proferarea de amenințări îndreptate împotriva acesteia si a familiei sale.

Caracterul abuziv al actelor

încheiate a fost reținut de instanță si în raport de faptul că toate

cheltuielile ocazionate de trecerea proprietății suprafeței de 5800 mp teren pe

numele inculpatului fuseseră suportate de partea vătămată si nu de cumpărător, așa

cum era normal, potrivit dispozițiilor civile în vigoare, în lipsa unei înțelegeri

derogatorii.

De asemenea, instanța a

constatat că inculpatul a acționat în săvârșirea faptei cu forma de vinovăție

cerută de lege.

S-a arătat în acest sens că infracțiunea

de șantaj se săvârșește cu intenție directă si include ca scop dobândirea în

mod injust a unui folos, pentru sine sau pentru altul.

Pentru existenta infracțiunii

nu se cere ca persoana constrânsă să satisfacă pretenția făptuitorului, esențial

fiind ca constrângerea exercitată să se săvârșească în acest scop si să se

încalce astfel libertatea morală a persoanei vătămate.

În circumstanțele cazului, instanța

a constatat că acțiunile de constrângere exercitate de inculpat asupra părții

vătămate si familiei sale, prin abuz de autoritate, au avut ca scop obținerea

în mod injust a unui folos necuvenit, sumele de bani pretinse părții vătămate

fiind cu mult superioare celor efectiv datorate, potrivit înțelegerii inițiale.

Folosul injust urmărit de

inculpat a constat în suma de 5.500 euro, reprezentând diferența dintre cei

14.500 euro – prețul plătit pentru achiziționarea suprafeței de 7100 mp teren si

suma de 20.000 euro pretinsă de inculpat parții vătămate, prin acțiunile de amenințare

săvârșite la 7 februarie 2006, sumă de bani ce urma a fi consemnată ad probationem

într-un contract de împrumut încheiat la un notar public, în aceeași zi.

În analiza impusă de

apărările formulate de inculpat, instanța a arătat că si în ipoteza în care

folosul urmărit de inculpat era unul licit, infracțiunea de șantaj tot subzista

din moment ce se urmărise realizarea lui în mod injust.

Inculpatul a contestat si susținerea

acuzării referitoare la faptul că în săvârșirea acțiunilor de șantaj s-ar fi

folosit de calitatea sa de ofițer de politie judiciară.

Martorii audiați si partea

vătămată au declarat însă că inculpatul purta uniforma de polițist în cadrul

întrevederilor avute la sediul SC T.I. SRL.

Instanța a arătat că

aspectul invocat nu era esențial în stabilirea faptului de a ști dacă

inculpatul se folosise sau nu de calitatea sa de polițist în săvârșirea faptei

de șantaj.

S-a reținut de către instanță

că partea vătămată cunoștea încă de la momentul încheierii convenției cu

inculpatul că acesta deținea calitatea de ofițer de politie si că tocmai

această calitate a provocat starea de temere părții vătămate care a avut

reprezentarea că inculpatul ar fi putut să-si folosească discreționar puterile

conferite de statutul profesional.

În raport de toate aceste

elemente, instanța de rejudecare a reținut vinovăția inculpatului în săvârșirea

infracțiunii de șantaj asupra părții vătămate B.M.B.

Totodată, a fost înlăturată

solicitarea inculpatului privind restituirea cauzei la procuror în vederea

refacerii urmăririi penale, cerere justificată în raport de faptul că probele

în acuzare fuseseră administrate înainte de începerea urmăririi penale, în

etapa actelor premergătoare.

S-a arătat de către instanță

că numai nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la sesizarea instanței

constituie temei de restituire a cauzei la procuror, or, în caz, aspectele

invocate vizau caracterul ilegal al mijloacelor de probă obținute de procuror

în cursul urmăririi penale.

Cu privire la acest fapt, instanța

a constatat că într-adevăr o parte din actele de urmărire penală fuseseră

efectuate înainte de începerea urmăririi penale.

Cu toate acestea, a

considerat că respectivele acte nu puteau fi considerate irelevante din punct

de vedere juridic deoarece informațiile pe care le conțineau fuseseră supuse

dezbaterii contradictorii a părților în cadrul cercetării judecătorești.

Mai mult, s-a arătat că situația

de fapt reținută de instanță si în raport de care se concluzionase asupra vinovăției

inculpatului, nu se întemeia decisiv pe probele de la urmărire penală.

S-a mai arătat si că

stabilirea adevărului judiciar se realizează prin evaluarea probelor

administrate în ambele faze ale procesului penal.

În ceea privește

individualizarea judiciară a pedepsei, aceasta s-a făcut cu observarea criteriilor

prevăzute de art. 72 C. pen., ținându-se seama de gradul de pericol social

concret al infracțiunii, dedus si din dimensiunea stării de pericol produse si

modul de comitere a faptei, precum si de persoana inculpatului.

Instanța a reținut în

favoarea inculpatului circumstanța atenuantă judiciară prevăzută de art. 74 lit.

a) C. pen. în raport de buna conduită avută înainte de săvârșirea faptei si situația

sa personală, căsătorit, cu un copil minor în întreținere.

S-a apreciat că prin

aplicarea unei pedepse de 3 ani închisoare, fără executare în regim de detenție,

în condițiile art. 81 C. pen., scopul preventiv-educativ al pedepsei poate fi obținut.

Alături de pedeapsa

principală s-a aplicat inculpatului si pedeapsa complementară a interzicerii

dreptului de a ocupa funcția de polițist, având în vedere că de această

calitate se folosise inculpatul la săvârșirea faptei pentru care a fost

condamnat.

Sub aspectul laturii civile,

instanța a constatat că sentința pronunțată în primul ciclu procesual nu a fost

atacată de partea civilă, iar recursul procurorului a vizat exclusiv latura

penală a procesului.

Ca atare, s-a considerat că

latura civilă a cauzei a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi

reexaminată în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere dispusă de instanța

supremă.

Pe acest considerent, instanța

a respins, ca nefondată, acțiunea civilă formulată de partea civilă B.M.B.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție – D.N.A.

- Serviciul Teritorial Bacău si inculpatul C.C.

Prin motivele de recurs

formulate, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14

C. proc. pen., parchetul a susținut că pedeapsa aplicată inculpatului a fost greșit

individualizată, atât în cuantum, cât si ca modalitate de executare.

S-a arătat în acest sens că infracțiunea

reținută în sarcina inculpatului impunea aplicarea unei pedepse mai aspre având

în vedere circumstanțele de săvârșire a faptei, cu referire specială la

modalitatea concretă de comitere a acesteia si calitatea de ofițer de politie a

inculpatului.

De asemenea, s-a arătat că

inculpatul a avut o poziție nesinceră pe parcursul procesului penal si, după

comiterea faptei, a încercat preconstituirea de probe în favoare, prin

sesizarea organelor abilitate cu protecția internă a cadrelor M.I.R.A, deși de

acest aspect inculpatul trebuia să tină seama la momentul inițial al încheierii

tranzacției imobiliare cu partea vătămată, în condiții de clandestinitate.

A fost criticată si greșita

reținere a circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen.,

susținându-se că pedeapsa aplicată nu se justifica a fi redusă sub minimul

special.

S-a arătat că în raport de

periculozitatea socială deosebită a inculpatului este necesară aplicarea unei

pedepse peste minimul special si înlocuirea modalității de executare stabilită

de prima instanță, regim sancționator care să asigure prevenția specială.

Prin recursul declarat de

inculpatul C.C., hotărârea pronunțată în cauză a fost criticată pe temeiul

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., susținându-se

că prima instanță ar fi stabilit o stare de fapt neconformă probatoriului

administrat, având ca urmare greșita condamnare a inculpatului pentru infracțiunea

de șantaj.

S-a arătat că între părțile

în cauză se încheiase o convenție si că în baza respectivei înțelegeri partea

vătămată se obligase să achiziționeze un teren cu banii avansați de inculpat,

teren pe care să îl revândă ulterior, iar profitul astfel obținut să fie împărțit

în mod egal, după restituirea către inculpat a investiției inițiale.

După cumpărarea terenului,

partea vătămată a revândut o porțiune din imobil către o terță persoană, reținând

întreaga sumă obținută din vânzare si un autoturism pe care îl primise în contul

unei părți din preț.

S-a arătat de către inculpat

că în cadrul discuțiilor ulterioare avute cu partea vătămată nu a încercat

decât responsabilizarea acesteia asupra obligațiilor ce îi reveneau, fără a

exercita presiuni, amenințări sau alte acte de intimidare.

S-a mai arătat că

solicitarea inculpatului privind transmiterea proprietății asupra diferenței de

teren rămasă nevândută a urmărit diminuarea pagubei cauzate prin comportamentul

fraudulos al părții vătămate.

S-a susținut că probele

administrate în cauză nu confirmau pretinsele acte de constrângere, presiuni si

amenințări comise asupra părții vătămate.

În același sens, s-a arătat

că nici uniforma ori calitatea de polițist a inculpatului nu puteau fi

considerate ca elemente sau împrejurări de natură a insufla părții vătămate o

stare de temere gravă, având în vedere că partea vătămată îl cunoscuse pe

inculpat în această calitate, ceea ce nu îl împiedicase însă să adopte un

comportament fraudulos în relația contractuală.

Tot astfel, s-a arătat că

inculpatul a revendicat un drept legitim si că, în aceste condiții, infracțiunea

de șantaj nu există.

Pentru toate aceste motive,

dezvoltate pe larg si în susținerea orală a recursului, s-a solicitat casarea

hotărârii primei instanțe si, în rejudecare, achitarea inculpatului pentru

infracțiunea de șantaj, pe temeiul dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Examinând hotărârea atacată

în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele

cauzei, conform dispozițiilor

art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că recursurile sunt fondate pentru existența cazului de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen., luat în

considerare din oficiu si care necesită a examinare prioritară celorlalte

motive invocate.

Se reține în acest sens că

procesul penal privind pe inculpat a fost soluționat într-un prim ciclu

procesual prin sentința penală nr. 85 din 18 octombrie 2007 a Curții de Apel

Bacău si Decizia nr. 302 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație si Justiție,

secția penală.

Prin decizia instanței de

recurs, cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de fond, fără

nici o altă precizare sub aspectul menținerii anumitor dispoziții ale sentinței

atacate.

În considerentele deciziei

de casare au fost arătate motivele care au condus la pronunțarea soluției, reținându-se

că prima instanță nu efectuase o temeinică cercetare judecătorească, stabilind

situația de fapt si vinovăția inculpatului pe baza unor probe nelegal

administrate.

Ca urmare, dosarul cauzei a

fost trimis aceleiași instanțe spre rejudecare si soluționat prin sentința ce

face obiectul examinării de față.

În cadrul controlului

exercitat din oficiu, conform dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte constată instanța de rejudecare a pronunțat o hotărâre

nelegală, considerând greșit că judecata era limitată doar la soluționarea

laturii penale a cauzei, acțiunea civilă exercitată în proces dobândind

autoritate de lucru judecat prin decizia instanței de casare si a exprimat

contradictoriu această concluzie, în considerente si dispozitivul hotărârii.

Stabilind că obiectul judecății

în fond după casare era limitat rezolvării acțiunii penale, instanța de

trimitere a interpretat greșit dispozitivul deciziei de casare si nu a ținut

seama de măsura în care cauza fusese devoluată judecății instanței de control

judiciar, ca efect al recursului declarat de procuror.

Instanța de trimitere a

considerat că declarația de recurs a procurorului, restrânsă numai la soluția

laturii penale, impunea ca exercitarea controlului judiciar să se efectueze în

aceste limite.

Însă, recursul declarat de

procuror în defavoarea inculpatului si împotriva unei hotărâri care potrivit

legii nu poate fi atacată cu apel, devoluează cauza în întregime, sub toate

aspectele de fapt si de drept, instanța de control judiciar fiind îndreptățită

să procedeze la o examinare globală a cauzei si să decidă în defavoarea sau,

dimpotrivă, în favoarea inculpatului.

Casarea cu trimitere spre

rejudecare, sub motivul neadministrării complete si în condiții de legalitate a

probatoriului propus în acuzare, vizează deopotrivă si latura civilă a

procesului, indiferent că motivarea soluției nu se referă expres si la acest

lucru.

Sub acest aspect este de menționat

că acțiunea civilă exercitată în procesul penal își are izvorul în același fapt

material ca si acțiunea penală.

Aceasta înseamnă că acțiunea

civilă nu poate fi soluționată decât subsecvent acțiunii penale, despăgubirile

civile acordându-se pentru prejudiciile cauzate direct prin infracțiune.

În situația în care acțiunea

penală nu a fost corect rezolvată si din acest motiv s-a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, casarea privește si soluția pronunțată

în latura civilă a procesului, fiind de neconceput ca rezolvarea acțiunii

civile să se facă în lipsa stabilirii existenței faptei ce constituie infracțiune,

unicul temei de acordare a despăgubirilor civile în procesul penal.

Prin urmare, instanța de

rejudecare nu era îndreptățită să constate că prima hotărâre ar fi fost casată

numai sub aspectul laturii penale si că în privința despăgubirilor solicitate

de partea civilă, hotărârea a rămas definitivă.

Procedând în acest mod, acțiunea

civilă formulată de partea civilă B.M.B. a rămas nerezolvată în procesul penal.

Deși în considerentele

sentinței au fost arătate motivele pentru care instanța de rejudecare a

considerat că nu era învestită si cu soluționarea laturii civile a cauzei,

dispozitivul hotărârii constată contrariul, cuprinzând soluția de respingere a

acțiunii civile.

Or, dacă hotărârea primei

instanțe era definitivă în ceea ce privește latura civilă a cauzei, așa cum s-a

menționat în considerente, dispozitivul sentinței pronunțate de instanța de

rejudecare trebuia să reflecte exclusiv rezolvarea acțiunii penale.

În speță, însă, dispozitivul

instanței de rejudecare constată expres rezolvarea pe fond a acțiunii civile în

timp ce în considerente se indică cu claritate si fără echivoc că o asemenea

examinarea nu a avut loc, precum si motivele care au determinat să se procedeze

în acest mod.

Prin urmare, existând

contrarietate între considerente si dispozitiv, hotărârea instanței de

rejudecare este lovită de nulitate, neputându-se stabili dacă si în ce anume

fel a fost rezolvată acțiunea civilă, chestiune ce intra în competența instanței

de rejudecare, având în vedere limitele în care operase casarea dispusă

anterior în cauză.

Neregularitatea constatată

atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 9 C.

proc. pen., situație în care Înalta Curte de Casație si Justiție, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen.,

va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

si Justiție – D.N.A. - Serviciul Teritorial Bacău si inculpatul C.C., va casa

în integralitate sentința atacată și va dispune trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță, urmând ca, în rejudecare, să se procedeze la o

examinare completă a cauzei, atât sub aspectul laturii penale, cât și a laturii

civile.

Se vor menține actele

procedurale îndeplinite în fața instanței până la termenul din 5 noiembrie

2009, conform dispozițiilor art. 385

17

alin. (4) si art. 383 alin.

(3) C. proc. pen.

Cu ocazia rejudecării acțiunii

penale, urmează a fi analizată măsura în care funcția deținută de inculpat

constituia o împrejurare de natură a insufla părții vătămate o stare de temere

gravă, având în vedere că partea vătămată cunoștea că inculpatul avea calitatea

de ofițer de poliție atunci când a decis să obțină împreună venituri din

tranzacții imobiliare, iar acest fapt se pare că nu a contribuit la respectarea

de către partea vătămată a înțelegerii inițiale convenite cu inculpatul.

De asemenea, instanța de

rejudecare urmează a verifica si aplicabilitatea în caz a dispozițiilor art. 170

C. proc. pen., privitoare la repunerea părților în situația anterioară, în

sensul desființării înscrisurilor încheiate cu vicierea consimțământului părții

vătămate, în măsura în care se constată că raporturile obligaționale prevăzute

de respectivele acte juridice reflectă o situație rezultată în mod vădit din

comiterea infracțiunii.

În rejudecare, vor fi avute

în vedere si celelalte critici formulate în cadrul motivelor de recurs.

Văzând si dispozițiile art. 192

alin. (3) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial Bacău și de

inculpatul C.C. împotriva sentinței penale nr. 159 din 13 noiembrie 2009 a

Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie.

Casează sentința penală recurată și dispune trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Menține actele procedurale îndeplinite în fața

instanței până la termenul din 5 noiembrie 2009.

Suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din

fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 martie 2010.