ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3873/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3873/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
A
supra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința
civilă nr. 1340 din 21 septembrie 2009 pronunțată în dosarul nr.
4438/121/2009, Tribunalul Galați,
secția civilă, a respins ca
neîntemeiată
cererea formulată de reclamantul INSPECTORATUL
NAȚIONAL PENTRU EVIDENȚA
PERSOANELOR DIN MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, în contradictoriu cu
pârâtul S.C.
In motivarea
sentinței, s-a arătat că acțiunea este nefondată deoarece, pentru restrângerea
unui drept constituțional - dar și de
drept
comunitar, după aderarea României la Uniunea Europeană - al
pârâtei, cum este cel la liberă circulație,
prevăzut de art. 14 din Tratatul
Uniunii Europene, singurele motive
permise sunt cele legate de
ordinea
publică, siguranță publică sau sănătate publică.
Asemenea
motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul
însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul
proporționalității
în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel,
să fie ignorată
exigența normei comunitare
menționate, a cărei aplicare este prioritară
față de norma internă.
Cetățeanului român nu i se poate interzice ieșirea
de pe teritoriul
României cu referire
la art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce
și-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România
nu aderase la Uniunea
Europeană și cât timp nu venea în conflict cu
norme de drept
comunitar cărora trebuie să
li se asigure preeminența.
Apelul
declarat de către reclamant împotriva sentinței
menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 312 din 11
noiembrie 2009
pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin
care s-au
confirmat legalitatea și
temeinicia considerentelor primei instanțe,
arătându-se că, în concret, reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul
s-ar
afla în vreuna dintre cele trei situații care impun restricționarea
dreptului la liberă circulație pe teritoriul Uniunii Europene, fiind îndepărtat
de pe teritoriul Italiei pentru comportament antisocial,
pentru care nu s-a probat, însă, că ar reprezenta
o amenințare reală și
suficient de gravă la adresa ordinii publice.
Î
mpotriva deciziei menționate, a declarat recurs
reclamantul
Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din
cadrul
Ministerului Administrației și
Internelor, criticând-o pentru nelegalitate
în temeiul art. 304 pct. 9
C. proc. civ.
Prin
motivele de recurs, s-a susținut că instanța de apel a
menținut în mod greșit soluția primei instanțe de respingere a cererii
de
chemare în judecată, deoarece
pârâtul se află într-una dintre situațiile
prevăzute de art. 27 din
Directiva 2004/38/CE, reprezentând un
pericol
pentru ordinea publică.
Astfel, din înscrisurile depuse la dosar rezultă
că pe timpul șederii
pe teritoriul
Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv
pentru care s-a dispus măsura îndepărtării sale
de pe teritoriul Italiei, în
vederea menținerii ordinii și siguranței
publice, conform Decretului emis de autoritățile italiene.
Recurentul a
făcut referire și la HG nr. 1347/2007 pentru
aprobarea
planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați
în Italia, ca urmare a situației create prin
adoptarea de către statul italian
a
noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, în care se
prevede
că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie
vizând interzicerea deplasării în Italia a
cetățenilor expulzați, pentru o
perioadă
determinată, la cererea reclamantului din prezenta cauză.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor
formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este
fondat.
Recurentul -
reclamant nu a indicat temeiul de drept al căii de
atac exercitate, însă, din dezvoltarea motivelor de recurs este posibilă
încadrarea acestora în cazul de
modificare prevăzut de art. 304 pct. 9
C. proc. civ., susținându-se
aplicarea greșită a legislației
naționale,
a celei comunitare și a jurisprudenței Curții de Justiție a
Comunităților Europene în materia liberei
circulații a persoanelor.
Cererea
dedusă judecății, având ca obiect restrângerea
exercițiului dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul
statului
italian de unde a fost
returnat la 7 iulie 2009, conform talonului întocmit
de lucrătorul Inspectoratului General al Poliției
de Frontieră, în baza
Acordului de
readmisie dintre România și Italia, ratificat prin Legea nr.
173/1997, are ca temei juridic dispozițiile art.
38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea
restrângerii exercițiului dreptului la
liberă circulație, cu privire la
persoana care a fost returnată dintr-un
stat
în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.
Potrivit
acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă
circulație în
străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o
perioadă de cel mult 3 ani...
".
Din formularea normei incidente în cauză se deduce
că măsura solicitată a fi dispusă de instanță nu este obligatorie prin însuși
faptul
returnării persoanei și, pe de altă parte, că simpla împrejurare
a readmisiei unui cetățean român nu este suficientă pentru adoptarea unei
astfel de măsuri.
Așadar, necesitatea adoptării sale este la
latitudinea instanței de judecată, în funcție de împrejurările concrete ale
speței, măsura având
un caracter
individual, după cum, în mod corect au relevat instanțele
de fond.
Aceeași concluzie se poate desprinde și în
legătură cu H.G.
nr. 1347/2007, la
care se face referire prin motivele de recurs, care nu poate impune instanței
obligația de a interzice deplasarea cetățenilor
expulzați din Italia, fără o apreciere a conduitei individuale a
fiecărui
cetățean.
O asemenea interpretare a textului este singura
posibilă pentru a
da eficiență
acestuia, ca fiind compatibil cu legislația comunitară lato
sensu,
respectiv
cu art. 18 din Tratatul de instituire a Comunității
Europene (TCE) și
Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European
și
a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă
circulație
și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii
Uniunii și membrii familiilor acestora, nu mai
puțin, cu dispozițiile
Convenției
Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale
Omului, în cazul
contrar, al neconcordanței cu dreptul comunitar,
impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenței
dreptului comunitar consacrat prin art. 11 alin. (2), art. 20 și art. 148 alin.
(2)
din Constituție.
Din această perspectivă, în mod corect instanța de apel s-a
raportat la legislația comunitară și la
jurisprudența Curții de Justiție a
Comunităților Europene creată în
interpretarea acesteia, în primul
rând,
chiar în cauza Jipa (C- 33/2007, hotărârea din 10 iulie 2008), din
care se desprind criteriile pe baza cărora s-ar
putea dispune o măsură
de
restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație a unui cetățean
european.
Astfel, este cert că pârâtul, ca cetățean român,
beneficiază de statutul de cetățean al Uniunii Europene în termenii art. 17
paragraf 1
TCE și se poate prevala de drepturile aferente unui asemenea statut,
inclusiv în raporturile cu statul de
origine.
Dreptul la liberă circulație, recunoscut prin art.
18 TCE și de art.
2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4 la CEDO,
presupune, în primul
rând,
dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii
Europene, altul decât statul de origine, dar și
dreptul de a-1 părăsi pe
acesta din urmă.
Acest drept este formulat în termeni expliciți de
art. 2 alin. (3) din
Protocolul
adițional nr. 4 la CEDO și trebuie dedus și în contextul
jurisprudenței QCE, în care s-a statuat că
libertățile fundamentale
garantate prin TCE ar fi golite de conținut
dacă statul de origine ar
putea, fără
motive justificate, să interzică propriilor cetățeni să iasă de pe teritoriul
său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru.
După cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea
fi dispusă pentru singura împrejurare că
respectiva persoană a fost
returnată
în baza unui acord de readmisie - și, de altfel, nici art. 38 alin. (
1)
din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru, urmând a se circumstanția în
raport de conduita concretă a respectivei persoane, care este de natură a
justifica această restrângere și se relevă ca o măsură necesară, într-o
societate democratică, în special pentru
securitatea
națională, siguranța publică și menținerea ordinii publice,
limitări ce
decurg din art. 27 din Directivă, cu respectarea principiului
proporționalității (text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005 privind
libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale
Uniunii Europene și Spațiului Economic European, prin care Directiva a fost
transpusă în dreptul intern).
In jurisprudența QCE s-a statuat că noțiunea de „ordine
publică" presupune o amenințare reală,
actuală și suficient de gravă, de
natură
a afecta un interes fundamental al societății (paragrafele 22 și
urm.
din hotărârea pronunțată în cauza Jipa, anterior menționată),
chiar dacă este vorba despre ordinea publică a
unui alt stat decât cel de
origine.
Pe baza acestor criterii de apreciere, instanța de
apel a conchis,
față de probele administrate de recurentul-reclamant,
reprezentate de
decretul Prefectului de Roma din 7 iulie 2009 de
îndepărtare a pârâtului
de pe teritoriul Italiei, că măsura preconizată de
reclamant nu este
justificată, fiind excesivă în raport cu scopul urmărit.
Înalta Curte nu este în măsură a reevalua situația
de fapt stabilită
pe temeiul probatoriului administrat, date fiind limitele
controlului
judiciar
circumscris cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
, însă apreciază că au fost corect relevate de
către instanța de apel
condițiile în
care instanța de judecată poate dispune restrângerea
exercițiului dreptului la liberă circulație,
pentru considerentele expuse.
Drept urmare, Curtea constată că
recursul nu este fondat și îl va
respinge ca atare, în aplicarea art.
312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat
de reclamanta Direcția
pentru
Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului
Administrației și Internelor împotriva deciziei
civile nr. 312/A din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2010.