ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3873/2010

A supra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1340 din 21 septembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 4438/121/2009, Tribunalul Galați, secția civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul INSPECTORATUL

NAȚIONAL PENTRU EVIDENȚA

PERSOANELOR DIN MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, în contradictoriu cu pârâtul S.C. In motivarea sentinței, s-a arătat că acțiunea este nefondată deoarece, pentru restrângerea unui drept constituțional - dar și de drept comunitar, după aderarea României la Uniunea Europeană - al pârâtei, cum este cel la liberă circulație, prevăzut de art. 14 din Tratatul Uniunii Europene, singurele motive permise sunt cele legate de ordinea publică, siguranță publică sau sănătate publică. Asemenea motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare menționate, a cărei aplicare este prioritară față de norma internă.

Cetățeanului român nu i se poate interzice ieșirea de pe teritoriul României cu referire la art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar cărora trebuie să li se asigure preeminența.

Apelul declarat de către reclamant împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 312 din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe, arătându-se că, în concret, reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul s-ar afla în vreuna dintre cele trei situații care impun restricționarea dreptului la liberă circulație pe teritoriul Uniunii Europene, fiind îndepărtat de pe teritoriul Italiei pentru comportament antisocial, pentru care nu s-a probat, însă, că ar reprezenta o amenințare reală și suficient de gravă la adresa ordinii publice. Î mpotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs, s-a susținut că instanța de apel a menținut în mod greșit soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată, deoarece pârâtul se află într-una dintre situațiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, reprezentând un pericol pentru ordinea publică. Astfel, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pe timpul șederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv pentru care s-a dispus măsura îndepărtării sale de pe teritoriul Italiei, în vederea menținerii ordinii și siguranței publice, conform Decretului emis de autoritățile italiene.

Recurentul a făcut referire și la HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, în care se prevede că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării în Italia a cetățenilor expulzați, pentru o perioadă determinată, la cererea reclamantului din prezenta cauză. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Recurentul - reclamant nu a indicat temeiul de drept al căii de atac exercitate, însă, din dezvoltarea motivelor de recurs este posibilă încadrarea acestora în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținându-se aplicarea greșită a legislației naționale, a celei comunitare și a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene în materia liberei circulații a persoanelor. Cererea dedusă judecății, având ca obiect restrângerea exercițiului dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul statului italian de unde a fost returnat la 7 iulie 2009, conform talonului întocmit de lucrătorul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, în baza Acordului de readmisie dintre România și Italia, ratificat prin Legea nr. 173/1997, are ca temei juridic dispozițiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Potrivit acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani... ". Din formularea normei incidente în cauză se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanță nu este obligatorie prin însuși faptul returnării persoanei și, pe de altă parte, că simpla împrejurare a readmisiei unui cetățean român nu este suficientă pentru adoptarea unei astfel de măsuri. Așadar, necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanței de judecată, în funcție de împrejurările concrete ale speței, măsura având un caracter individual, după cum, în mod corect au relevat instanțele de fond. Aceeași concluzie se poate desprinde și în legătură cu H.G.

nr. 1347/2007, la care se face referire prin motivele de recurs, care nu poate impune instanței obligația de a interzice deplasarea cetățenilor expulzați din Italia, fără o apreciere a conduitei individuale a fiecărui cetățean.

O asemenea interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficiență acestuia, ca fiind compatibil cu legislația comunitară lato sensu, respectiv cu art. 18 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE) și Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, nu mai puțin, cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, în cazul contrar, al neconcordanței cu dreptul comunitar, impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenței dreptului comunitar consacrat prin art. 11 alin. (2), art. 20 și art. 148 alin. (2) din Constituție.

Din această perspectivă, în mod corect instanța de apel s-a raportat la legislația comunitară și la jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene creată în interpretarea acesteia, în primul rând, chiar în cauza Jipa (C- 33/2007, hotărârea din 10 iulie 2008), din care se desprind criteriile pe baza cărora s-ar putea dispune o măsură de restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație a unui cetățean european. Astfel, este cert că pârâtul, ca cetățean român, beneficiază de statutul de cetățean al Uniunii Europene în termenii art. 17 paragraf 1 TCE și se poate prevala de drepturile aferente unui asemenea statut, inclusiv în raporturile cu statul de origine.

Dreptul la liberă circulație, recunoscut prin art. 18 TCE și de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4 la CEDO, presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de origine, dar și dreptul de a-1 părăsi pe acesta din urmă. Acest drept este formulat în termeni expliciți de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4 la CEDO și trebuie dedus și în contextul jurisprudenței QCE, în care s-a statuat că libertățile fundamentale garantate prin TCE ar fi golite de conținut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor cetățeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru.

După cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată în baza unui acord de readmisie - și, de altfel, nici art. 38 alin. ( 1) din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru, urmând a se circumstanția în raport de conduita concretă a respectivei persoane, care este de natură a justifica această restrângere și se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea națională, siguranța publică și menținerea ordinii publice, limitări ce decurg din art. 27 din Directivă, cu respectarea principiului proporționalității (text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern).

In jurisprudența QCE s-a statuat că noțiunea de „ordine publică" presupune o amenințare reală, actuală și suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societății (paragrafele 22 și urm. din hotărârea pronunțată în cauza Jipa, anterior menționată), chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine. Pe baza acestor criterii de apreciere, instanța de apel a conchis, față de probele administrate de recurentul-reclamant, reprezentate de decretul Prefectului de Roma din 7 iulie 2009 de îndepărtare a pârâtului de pe teritoriul Italiei, că măsura preconizată de reclamant nu este justificată, fiind excesivă în raport cu scopul urmărit. Înalta Curte nu este în măsură a reevalua situația de fapt stabilită pe temeiul probatoriului administrat, date fiind limitele controlului judiciar circumscris cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. , însă apreciază că au fost corect relevate de către instanța de apel condițiile în care instanța de judecată poate dispune restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație, pentru considerentele expuse. Drept urmare, Curtea constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor împotriva deciziei civile nr. 312/A din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2010.