ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2230/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. 3078/121/2009 la Tribunalul Galați, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerul Administrației și Internelor București a solicitat în contradictoriu cu pârâtul P.A. să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație față de acesta în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani. Prin sentința civilă nr. 1046 din 22 iunie 2009 Tribunalul Galați a respins acțiunea reclamantei. Prin decizia civilă nr. 259/A din 6 octombrie 2009 Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerul Administrației și Internelor București, pentru considerentele ce urmează: Reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul P.A.

s-ar afla într-una din acele situații ce ar impune restricționarea dreptului la liberă circulație în spațiul Uniunii Europene, reținându-se că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, dată cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente, stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție.

În plus, așa cum a statuat Curtea de Justiție de la Luxemburg în Hotărârea preliminară emisă în cazul Jipa: „dacă un stat membru nu stabilește în mod specific, în raport cu unul dintre proprii resortisanți, respectând principiul proporționalității și exclusiv în temeiul conduitei persoanei în cauză, că exercitarea de către aceasta a dreptului acordat prin art. 18 alin. (1) CE de a părăsi propriul stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru poate constitui o amenințare reală și suficient de gravă la adresa ordinii publice, care afectează unul dintre interesele fundamentale ale societății, statul membru de origine nu poate impune, pentru motivele de „ordine publică” sau de „siguranță publică” în sensul art. 27 din directiva menționată, limitări ale libertății de circulație a persoanei respective”.

În cauză, faptele prezentate de apelant nu par să indice că, în prezent sau în trecut, conduita intimatului ar fi de natură să provoace temerea că acesta ar putea prezenta un pericol real pentru interesele fundamentale ale societății, impunând adoptarea de către România a unei măsuri de limitare a dreptului său de liberă circulație. S-a constatat așadar că nu este incident niciunul din cazurile prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE, astfel că în mod corect instanța de fond a respins ca nefondată cererea reclamantului de a restrânge dreptul la liberă circulație a pârâtului în Italia, pe o perioadă de cel mult 3 ani. Împotriva acestei decizii in termen legal a declarat și motivat recurs apelantul-reclamant Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerul Administrației și Internelor București.

Prin motivele de recurs formulate se critica decizia pronunțată de instanța de apel în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia se aduc mai multe argumente și anume: În mod greșit instanța de apel a apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant, întrucât aplicarea măsurii restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație în străinătate al unui cetățean român, reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, este condiționată de returnarea acelui cetățean dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetățean a încălcat legislația statului de unde a fost returnat. Or, returnarea pârâtului pentru ședere ilegală dovedește încălcarea de aceasta a legislației statului italian, nefiind necesară efectuarea și a altor dovezi în acest sens.

Se arată că măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza acord de readmisie încheiat între România și acel stat nu încalcă prevederile Constituției sau alte instrumente juridice internaționale referitoare la dreptul la libera circulație. În plus, măsura returnării dispusă de autoritățile italiene este de natură să facă dovada că pârâtul nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene. Fiind în culpă pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, pârâtul trebuie să  suporte consecințele faptelor sale, având în vedere că prin conduita sa a adus atingere imaginii și intereselor României în raporturile cu statele Uniunii Europene.

Se solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate și admiterea cererii de restrângere a dreptului la liberă circulație a intimatului în Italia pe o perioadă de maxim 3 ani. Analizând decizia recurată în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Astfel, potrivit legii interne, singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat. Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din Directivă]. Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei comunitare.

Astfel, la data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. Or, sub acest aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor. Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă în totalitate în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă” (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).

Așadar, constatând incidența normelor comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative București împotriva deciziei nr. 259/A din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2010.