ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2230/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

civilă înregistrată sub nr. 3078/121/2009 la Tribunalul Galați, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul

Ministerul Administrației și Internelor București a solicitat în contradictoriu

cu pârâtul P.A. să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație față de acesta în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

Prin sentința

civilă nr. 1046 din 22 iunie 2009 Tribunalul Galați a respins acțiunea

reclamantei.

Prin decizia

civilă nr. 259/A din 6 octombrie 2009 Curtea de Apel Galați, secția civilă, a

respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul Inspectoratul Național

pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerul Administrației și Internelor

București, pentru considerentele ce urmează:

Reclamantul

nu a făcut dovada că pârâtul P.A. s-ar afla într-una din acele situații ce ar

impune restricționarea dreptului la liberă circulație în spațiul Uniunii

Europene, reținându-se că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, dată

cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente,

stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție.

În plus, așa

cum a statuat Curtea de Justiție de la Luxemburg în Hotărârea preliminară emisă

în cazul Jipa: „dacă un stat membru nu stabilește în mod specific, în raport cu

unul dintre proprii resortisanți, respectând principiul proporționalității și

exclusiv în temeiul conduitei persoanei în cauză, că exercitarea de către

aceasta a dreptului acordat prin art. 18 alin. (1) CE de a părăsi propriul stat

membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru poate constitui o amenințare

reală și suficient de gravă la adresa ordinii publice, care afectează unul

dintre interesele fundamentale ale societății, statul membru de origine nu

poate impune, pentru motivele de „ordine publică” sau de „siguranță publică” în

sensul art. 27 din directiva menționată, limitări ale libertății de circulație

a persoanei respective”.

În cauză,

faptele prezentate de apelant nu par să indice că, în prezent sau în trecut,

conduita intimatului ar fi de natură să provoace temerea că acesta ar putea

prezenta un pericol real pentru interesele fundamentale ale societății,

impunând adoptarea de către România a unei măsuri de limitare a dreptului său de

liberă circulație.

S-a constatat

așadar că nu este incident niciunul din cazurile prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE,

astfel că în mod corect instanța de fond a respins ca nefondată cererea

reclamantului de a restrânge dreptul la liberă circulație a pârâtului în

Italia, pe o perioadă de cel mult 3 ani.

Împotriva acestei decizii in termen

legal a declarat și motivat recurs apelantul-reclamant Inspectoratul Național

pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerul Administrației și Internelor

București.

Prin motivele de recurs formulate se

critica decizia pronunțată de instanța de apel în temeiul art. 304 alin. (1)

pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia se aduc mai multe argumente și

anume:

În mod greșit instanța de apel a

apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant, întrucât aplicarea

măsurii restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație în străinătate

al unui cetățean român, reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005,

este condiționată de returnarea acelui cetățean dintr-un alt stat în baza unui

Acord de readmisie încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetățean a

încălcat legislația statului de unde a fost returnat. Or, returnarea pârâtului

pentru ședere ilegală dovedește încălcarea de aceasta a legislației statului

italian, nefiind necesară efectuarea și a altor dovezi în acest sens.

Se arată că măsura restrângerii

exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a persoanelor care au

fost returnate dintr-un stat în baza acord de readmisie încheiat între România

și acel stat nu încalcă prevederile Constituției sau alte instrumente juridice

internaționale referitoare la dreptul la libera circulație. În plus, măsura

returnării dispusă de autoritățile italiene este de natură să facă dovada că

pârâtul nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene. Fiind

în culpă pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, pârâtul

trebuie să



suporte consecințele

faptelor sale, având în vedere că prin conduita sa a adus atingere imaginii și

intereselor României în raporturile cu statele Uniunii Europene.

Se solicită admiterea recursului,

schimbarea în tot a deciziei recurate și admiterea cererii de restrângere a

dreptului la liberă circulație a intimatului în Italia pe o perioadă de maxim 3

ani.

Analizând decizia recurată în

limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit legii interne, singura

condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în

cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu respectivul stat.

Această reglementare restrictivă vine

însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea

dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale

privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din

Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine publică

sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la

libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul

proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare

reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta în

mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna că

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel să fie ignorată exigența normei comunitare.

Astfel, la data la care instanța trebuie

să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele

de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2)

din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare

cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile

interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Or, sub acest aspect, instanța de

judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia

să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina

textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în

dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta,

autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3)

din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului

național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită

condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr.

248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând

astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.

Nici împrejurarea că Directiva nu a fost

transpusă în totalitate în dreptul intern, nu poate conduce la o altă

interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de

Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale

sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar

risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului

urmărit de respectiva directivă” (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).

Așadar, constatând incidența normelor

comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie

să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect

respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera

circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Pentru considerentele arătate, recursul

formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din

cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative București împotriva

deciziei nr. 259/A din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

aprilie 2010.