ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5018/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată sub nr. 48154/3/2009 la Tribunalul București,

secția a III-a civilă, reclamantul I.N.E.P. din cadrul M.A.I. București a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Ș.F., să se dispună restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație față de aceasta în Italia pentru o

perioadă de cel mult 3 ani.

Prin sentința civilă nr. 47 din 20

ianuarie 2010, tribunalul a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs reclamantul.

Prin Decizia civilă nr. 114/ A din 16

februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul formulat de reclamantul M.A.I. București D.E.P.A.B.D., pentru

considerentele ce urmează:

Reclamantul nu a făcut dovada că

pârâta Ș.F. s-ar afla într-una din acele situații ce ar impune restricționarea

dreptului la liberă circulație în spațiul U.E., reținându-se în acest sens, că

instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, dată cu aplicarea

și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente, stabilite în

jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Așa cum a statuat Curtea de Justiție

de la Luxemburg în Hotărârea preliminară emisă în cauza Jipa: „dacă un stat

membru nu stabilește în mod specific, în raport cu unul dintre proprii resortisanți,

respectând principiul proporționalității și exclusiv în temeiul conduitei

persoanei în cauză, că exercitarea de către aceasta a dreptului acordat prin art.

18 alin. (1) C.E. de a părăsi propriul stat membru pentru a se deplasa într-un

alt stat membru poate constitui o amenințare reală și suficient de gravă la

adresa ordinii publice, care afectează unul dintre interesele fundamentale ale

societății, statul membru de origine nu poate impune, pentru motivele de

„ordine publică" sau de „siguranță publică" în sensul art. 27 din

directiva menționată, limitări ale libertății de circulație a persoanei

respective".

În cauză, faptele prezentate de

apelant nu par să indice că, în prezent sau în trecut, conduita intimatei ar fi

de natură să provoace temerea că acesta ar putea prezenta un pericol real

pentru interesele fundamentale ale societății, impunând adoptarea de către

România a unei măsuri de limitare a dreptului său de liberă circulație.

S-a constatat așadar, că nu este

incident niciunul din cazurile prevăzute de Directiva nr. 2004/38/ CE, astfel

că în mod corect instanța de fond a respins ca nefondată cererea reclamantului

de a restrânge dreptul la liberă circulație a pârâtei în Italia, pe o perioadă

de cel mult 3 ani.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat și motivat recurs apelantul-reclamant D.E.P.A.B.D. din cadrul

M.A.I. București.

Prin motivele de recurs formulate se

critică decizia pronunțată de instanța de apel în temeiul art. 304 alin. (1) pct.

9 C. proc. civ., în susținerea căruia se aduc mai multe argumente și anume:

În mod greșit instanța de apel a

apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant, întrucât aplicarea

măsurii restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație în străinătate

al unui cetățean român, reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005,

este condiționată de returnarea acelui cetățean dintr-un alt stat în baza unui

Acord de readmisie încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetățean a

încălcat legislația statului de unde a fost returnat. Or, returnarea pârâtei

pentru ședere ilegală dovedește încălcarea de către aceasta a legislației

statului italian, nefiind necesară efectuarea și a altor dovezi în acest sens.

Se arată că măsura restrângerii

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a persoanelor care au

fost returnate dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat între

România și acel stat, nu încalcă prevederile Constituției sau alte instrumente

juridice internaționale referitoare la dreptul la libera circulație. În plus,

măsura returnării dispusă de autoritățile italiene este de natură să facă

dovada că pârâtul nu a respectat condițiile de ședere în spațiul U.E. Fiind în

culpă pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, pârâtul

trebuie să suporte consecințele faptelor sale, având în vedere că prin conduita

sa a adus atingere imaginii și intereselor României în raporturile cu statele U.E.

În consecință, se solicită admiterea

recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului și pe

fond, să se dispună admiterea cererii de restrângere a dreptului la liberă

circulație a intimatului în Italia pe o perioadă de maxim 3 ani.

Examinând recursul, Înalta Curte

constată că motivele de recurs, așa cum au fost structurate, reiau întocmai

motivele apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii instanței de fond,

situație în care instanța de recurs nu poate să facă o verificare de ansamblu a

hotărârii atacate, deoarece în recurs, nu există un text de procedură civilă

similar celui înscris în art. 292 alin. (2) C. proc. civ., care consacră

devoluțiunea totală în apel.

Din dezvoltarea criticilor formulate,

însă, Înalta Curte constată că acestea se află în legătură cu hotărârea

atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia și tinzând la a

afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor, din oficiu,

în cazul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest context, instanța supremă

constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii materiale incidente la

situația de fapt stabilită, urmând a confirma motivarea instanței de apel, cu

consecința respingerii recursului.

Astfel, potrivit legii interne în

materie (Legea nr. 248/2005), singura condiție de restrângere a dreptului la

libera circulație este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat

în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.

Această reglementare restrictivă vine,

însă, în conflict cu prevederile Directivei nr. 2004/38/ CE, care permit

limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații

excepționale privind motive de ordine publică sau de siguranță publică (art. 27

alin. (1) din Directivă).

Pentru ca aceste motive de ordine

publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului

la libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul

proporționalității, iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare

reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății (art. 27 alin. (2) din Directivă).

Or, astfel de motive nu pot rezulta în

mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.

Așadar, la data la care instanța

trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație,

normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile, iar potrivit art. 148 alin.

(2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor

constitutive ale U.E., precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter

obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu

respectarea prevederilor actului de aderare".

Or, sub acest aspect, instanța de

judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuie

să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina

textului și finalității Directivei, în principiu, fără aplicabilitate directă

în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de aceasta,

autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3)

din Tratatul de Instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse de legea internă (art. 39 lit. a) din

Legea nr. 248/2005), rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar,

protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.

Nici împrejurarea că Directiva nu a

fost transpusă în totalitate în dreptul intern, nu poate conduce la o altă

interpretare, întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de

Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale

sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar

risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului

urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, Hotărârea din 4 iulie

2006 a Marii Camere).

Așadar, constatând incidența normelor

comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie

să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect

respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera

circulație, în temeiul art. 39 lit. a din Legea nr. 248/2005.

Pentru considerentele arătate,

recursul formulat a fost apreciat ca nefondat și, în raport de dispozițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. din M.A.I. împotriva Deciziei nr. 114/ A

din 16 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

6 octombrie 2010.