ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1039/2010

Prin sentința comercială nr. 81 din 16 iunie 2009

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, s-a

admis în parte contestația formulată de contestatoarea SC V. SA

Iași în contradictoriu cu intimata A.D.S., împotriva titlului executoriu

reprezentat de contractul de concesiune din 9 martie 2004 și a

somației de plată din 11 decembrie 2008, până la concurența

sumei de 3.354,09 lei reprezentând contravaloarea redevenței datorate

și a penalităților de întârziere aferente acesteia.

A fost anulată somația de

plată pentru suma de 30.275,53 lei, intimata fiind obligată să o

restituie.

S-a respins cererea de anulare

parțială a contractului de concesiune, intimata fiind obligată

la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1687,50 lei.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Clauza penală este o

convenție accesorie a părților prin care determină

anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a

neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a

obligației de către debitorul său.

Această determinare

anticipată nu se poate realiza potrivit cu prevederile legale în vigoare

câtă vreme părțile au omis să indice în concret prevederea

legală la care fac trimitere.

De altfel, deși au invocat o

clauză penală în contract părțile din dosar nu au fost

scutite de a se mai adresa justiției pentru evaluarea prejudiciului

În lipsa unei clauze penale valabile

stabilită în contractul părților contestatoarea nu poate fi

obligată la plata penalităților de întârziere pentru

neîndeplinirea la termen a obligațiilor investiționale.

În ceea ce privește cererea

contestatoarei de anulare parțială a contractului de concesiune din 2004

Curtea a respins-o ca neîntemeiată întrucât societatea nu a invocat

nulitatea clauzei penale și nici un alt motiv de anulare a acesteia,

specificând chiar că nu a avut motive de a ridica obiecțiuni la

momentul încheierii contractului în ceea ce privește valabilitatea clauzei

pentru că și-ar fi agravat poziția contractuală prin

asumarea de noi obligații.

Împotriva acestei sentințe

intimata A.D.S. a declarat recurs, în motivarea căruia arată

următoarele:

Elementele reținute de

instanță relative la clauza penală inserată în cuprinsul

contractului de concesiune din 2004 sunt contradictoriii. Pe de o parte,

instanța de fond a statuat că „în lipsa unei clauze penale valabile

stabilită în contractul părților SC V. SA nu poate fi

obligată la plata penalităților de întârziere pentru

neîndeplinirea la termen a obligațiilor investiționale", de unde

rezultă că instanța s-a pronunțat asupra

valabilității clauzei în sensul că a constatat nevalabilitatea

acesteia. Iar pe de altă parte, instanța reține că „în ceea

ce privește cererea contestatoarei de anulare parțială a

contractului de concesiune nr. din 2004, Curtea urmează să o

respingă ca neîntemeiată întrucât societatea nu a invocat nulitatea

clauzei penale și niciun alt motiv de anulare a acesteia" de unde

rezultă că instanța, nefiind învestită cu o cerere de

anulare, se pronunță totuși în sensul respingerii acesteia.

În mod eronat instanța a

respins apărarea recurentei în sensul că formularea art. 7.1.21 nu

este ambiguă și susceptibilă de interpretări și în mod

eronat a reținut că această determinare anticipată nu se

poate realiza potrivit cu prevederile legale în vigoare câtă vreme

părțile au omis să indice în concret prevederea legală la

care fac trimitere.

Agenția Domeniilor Statului

este o instituție publică în sensul Legii nr. 500/2002 privind

finanțele publice, cu modificările și completările

ulterioare, iar veniturile din contractele de concesiune se virează la bugetul

de stat, deoarece conform O.U.G. nr. 147/2002 art. 8 alin. (5) „sumele datorate

potrivit legii (..) precum si celelalte neachitate la termenele legale de

plată urmează același regim juridic". Astfel în sensul art.

7.1.21 din contractul de concesiune din 2004, penalitățile de

întârziere se calculează la nivelul creanțelor bugetare, iar cuantumul

este stabilit de lege.

Chiar în cazul în care instanța

ar fi considerat nevalabilă clauza penală stipulată în contract,

acest lucru nu înseamnă că recurenta nu poate solicita acoperirea

pagubei suferite urmare a neexecutării corespunzătoare a

obligației de a realiza investițiile.

Instanța de judecată ar fi

trebuit să stabilească cu exactitate care este prejudiciul suferit

și să anuleze parțial formele de executare proporțional cu

suma nedatorată sau să respingă contestația la executare,

în cazul în care ar fi constatat că suma datorată cu titlu de

despăgubiri ar fi fost mai mare decât suma pentru care s-a emis

somație. Din acest punct de vedere, consideră că se impune

trimiterea cauzei spre rejudecare și administrarea de către

instanța de fond a probei cu expertiza pentru a se stabili cu exactitate

care este prejudiciul suferit urmare a neexecutării corespunzătoare a

obligației de a efectua investițiile la care contestatoarea era

obligată prin contractul de concesiune din 2004.

Instanța în mod netemeinic

și nelegal a admis cererea de întoarcere a executării, reținând

că plata nu s-a făcut de bunăvoie, ci urmare a somației de

plată care reprezintă primul act de executare.

Somația emisă nu

reprezintă acte de executare în sensul art. 389 C. proc. civ., ci doar act

de începere a executării.

Prin întâmpinarea înregistrată

la 13 ianuarie 2010 intimata SC V. SA a solicitat respingerea recursului

și menținerea deciziei pronunțate în apel, precum și

obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul prin prisma

motivelor invocate, raportat și la dispozițiile art. 3041 C. proc.

civ. se vor reține următoarele:

Între părți a fost

încheiat contractul de concesiune din 9 martie 2004 în temeiul căruia SC

V. SA în calitate de concesionară, s-a obligat să exploateze în mod

direct terenurile cu destinație agricolă care fac obiectul

concesiunii și să ia măsuri pentru exploatarea eficientă,

în regim de continuitate și de permanență a tuturor terenurilor

agricole.

Concesionara s-a mai obligat să

efectueze un program minimal de lucrări de exploatare și

întreținere, necesare exploatației agricole și să realizeze

investiții pentru dezvoltarea exploatației în echivalentul în lei a

154.326 euro dar și alte investiții de tipul plantațiilor,

serelor, solariilor.

Potrivit articolului 7.1.21 din

contract „în cazul în care nu se realizează programul de investiții

la care s-a obligat prin angajamentul investițional, pentru fiecare zi de

întârziere concesionara datorează penalități, conform

legislației în vigoare, din valoarea investițiilor neefectuate,

până la realizarea integrală a investițiilor sau până la

rezilierea contractului, după caz.

Din punctul de vedere al intimatei A.D.S.

penalitățile la care se face referire prin art. 7.1.21 din contract

reprezintă o creanță fiscală, datorată potrivit O.G. nr.

92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în timp ce contestatoarea

susține că natura juridică a clauzei penale este una

convențională, care nu poate fi complinită prin trimiterea la

„legislația în vigoare”.

Pornind de la semnificația

juridică a noțiunii de „clauză penală”, definitivă

corect de instanța care a pronunțat decizia atacată, ca fiind

convenția accesorie prin care părțile determină anticipat

echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării,

executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de

către debitorul său, Curtea a statuat că, atâta vreme cât

părțile au omis să ridice în concret prevederea legală la

care fac trimitere, această determinare anticipată nu se poate

realiza.

Din acest punct de vedere s-a

reținut nevalabilitatea clauzei penale, petitul privind anularea

parțială a contractului de concesiune în privința clauzei

cuprinsă la pct. 7.1.21 fiind legal respinsă cu motivarea că nu

s-a relevat în sprijinul acestei solicitări nici un motiv de nulitate

absolută sau anulabilitatea a acesteia.

În acest mod se înțelege cele

reținute de prima instanță, respectiv faptul că nu este

valabilă clauza pentru a determina cu anticipație că legea

fiscală ori alta este aplicabilă în stabilirea prejudiciului suferit

de creditorul obligației neexecutate. Astfel, prima critică se va

respinge ca nefondată.

Cu privire la celelalte

susțineri ale recurentei, referitoare la caracterul nesusceptibil de

interpretare al clauzei penale și la posibilitatea de a solicita

acoperirea probei suferite de recurentă urmare a neexecutării

obligației contractuale de către contestatoare, chiar și în

ipoteza reținerii nevalabilității clauzei penale, prin necesitatea

că prima instanță să determine exact prejudiciul suferit,

se va reține ca, o asemenea determinare nu poate fi realizată în

cadrul procesual al unei contestații la executare.

Într-adevăr, trimiterea

generică - în privința penalităților de întârziere – la

legislația în vigoare este o chestiune care se cere lămurită,

din perspectiva cuantumului, al formulei de calcul al aplicării

dispozițiilor art. 977 și urm. C. civ., într-un alt cadrul procesual,

penalitățile de întârziere care fac obiectul contractului în

prezentul litigiu nefiind titlu executoriu în accepțiunea art. 3 din Legea

nr. 190/2004 care să confirme existența creanței și faptul

că aceasta îndeplinește condițiile necesare punerii în

mișcare a procedurii de executare silită.

Potrivit acestui text de lege,

„Contractele de concesiune a terenurilor cu destinație agricolă,

încheiate cu Agenția Domeniilor Statului, constituie titlu executoriu

pentru plata redevenței, la termenele și modalitățile

stabilite în contract”.

Din această perspectivă,

soluția pronunțată de prima instanță este legală

și se va menține ca efect al respingerii recursului, potrivit art. 312

alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi înlăturate, totodată, și

criticile cu privire la întoarcerea executării silite și natura

juridică a somației de plată.

Nefondat s-a susținut că

somația de plată nu este un act de executare silită, astfel

că plata a fost efectuată voluntar de către contestatoare.

Potrivit art. 401 alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., contestația se poate face în termen de 15 zile de la data când

debitorul care contestă executarea însăși a primit somația,

ori de la data când a luat cunoștință de primul act de

executare, în cazurile în care nu a primit somația sau executarea se face

fără somație.

Prin urmare, în speță

fiind emisă somație, independent de atribuirea somației a

caracterului de act începător de executare, ori premergător

executării ea poate fi obiect al contestației la executare.

Tot astfel, urmare a emiterii

somației de plată contestatoarea a procedat la virarea sumei de bani

corespunzătoare care, în mod legal s-a dispus a fi restituită de

vreme ce caracterul incert al creanței corespunzătoare clauzei penale

a fost reținut, stabilindu-se că, asupra acestei sume contractul nu

îndeplinește condițiile unui titlu executoriu care să poată

fi pus în executare prin el însuși, fără îndeplinirea altor

formalități.

Nefiind fondat, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. recursul se va respinge, iar potrivit art. 274 C. proc. civ.,

fiind partea căzută în pretenții, recurenta va fi obligată

la plata sumei de 1.550 lei cheltuieli de judecată în favoarea SC V. SA

Iași, ocazionate cu plata onorariului avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta-intimată Agenția Domeniilor Statului București,

împotriva sentinței nr. 81 din 16 iunie 2009, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta la 1.550 lei

cheltuieli de judecată către intimata SC V. SA Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 martie 2010.