ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1039/2010

Prin sentința comercială nr. 81 din 16 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, s-a admis în parte contestația formulată de contestatoarea SC V. SA Iași în contradictoriu cu intimata A.D.S., împotriva titlului executoriu reprezentat de contractul de concesiune din 9 martie 2004 și a somației de plată din 11 decembrie 2008, până la concurența sumei de 3.354,09 lei reprezentând contravaloarea redevenței datorate și a penalităților de întârziere aferente acesteia. A fost anulată somația de plată pentru suma de 30.275,53 lei, intimata fiind obligată să o restituie. S-a respins cererea de anulare parțială a contractului de concesiune, intimata fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1687,50 lei.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Clauza penală este o convenție accesorie a părților prin care determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său. Această determinare anticipată nu se poate realiza potrivit cu prevederile legale în vigoare câtă vreme părțile au omis să indice în concret prevederea legală la care fac trimitere. De altfel, deși au invocat o clauză penală în contract părțile din dosar nu au fost scutite de a se mai adresa justiției pentru evaluarea prejudiciului În lipsa unei clauze penale valabile stabilită în contractul părților contestatoarea nu poate fi obligată la plata penalităților de întârziere pentru neîndeplinirea la termen a obligațiilor investiționale.

În ceea ce privește cererea contestatoarei de anulare parțială a contractului de concesiune din 2004 Curtea a respins-o ca neîntemeiată întrucât societatea nu a invocat nulitatea clauzei penale și nici un alt motiv de anulare a acesteia, specificând chiar că nu a avut motive de a ridica obiecțiuni la momentul încheierii contractului în ceea ce privește valabilitatea clauzei pentru că și-ar fi agravat poziția contractuală prin asumarea de noi obligații. Împotriva acestei sentințe intimata A.D.S. a declarat recurs, în motivarea căruia arată următoarele: Elementele reținute de instanță relative la clauza penală inserată în cuprinsul contractului de concesiune din 2004 sunt contradictoriii.

Pe de o parte, instanța de fond a statuat că „în lipsa unei clauze penale valabile stabilită în contractul părților SC V. SA nu poate fi obligată la plata penalităților de întârziere pentru neîndeplinirea la termen a obligațiilor investiționale", de unde rezultă că instanța s-a pronunțat asupra valabilității clauzei în sensul că a constatat nevalabilitatea acesteia. Iar pe de altă parte, instanța reține că „în ceea ce privește cererea contestatoarei de anulare parțială a contractului de concesiune nr. din 2004, Curtea urmează să o respingă ca neîntemeiată întrucât societatea nu a invocat nulitatea clauzei penale și niciun alt motiv de anulare a acesteia" de unde rezultă că instanța, nefiind învestită cu o cerere de anulare, se pronunță totuși în sensul respingerii acesteia.

În mod eronat instanța a respins apărarea recurentei în sensul că formularea art. 7.1.21 nu este ambiguă și susceptibilă de interpretări și în mod eronat a reținut că această determinare anticipată nu se poate realiza potrivit cu prevederile legale în vigoare câtă vreme părțile au omis să indice în concret prevederea legală la care fac trimitere. Agenția Domeniilor Statului este o instituție publică în sensul Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, iar veniturile din contractele de concesiune se virează la bugetul de stat, deoarece conform O.U.G. nr. 147/2002 art. 8 alin. (5) „sumele datorate potrivit legii (..) precum si celelalte neachitate la termenele legale de plată urmează același regim juridic". Astfel în sensul art. 7.1.21 din contractul de concesiune din 2004, penalitățile de întârziere se calculează la nivelul creanțelor bugetare, iar cuantumul este stabilit de lege.

Chiar în cazul în care instanța ar fi considerat nevalabilă clauza penală stipulată în contract, acest lucru nu înseamnă că recurenta nu poate solicita acoperirea pagubei suferite urmare a neexecutării corespunzătoare a obligației de a realiza investițiile. Instanța de judecată ar fi trebuit să stabilească cu exactitate care este prejudiciul suferit și să anuleze parțial formele de executare proporțional cu suma nedatorată sau să respingă contestația la executare, în cazul în care ar fi constatat că suma datorată cu titlu de despăgubiri ar fi fost mai mare decât suma pentru care s-a emis somație.

Din acest punct de vedere, consideră că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare și administrarea de către instanța de fond a probei cu expertiza pentru a se stabili cu exactitate care este prejudiciul suferit urmare a neexecutării corespunzătoare a obligației de a efectua investițiile la care contestatoarea era obligată prin contractul de concesiune din 2004. Instanța în mod netemeinic și nelegal a admis cererea de întoarcere a executării, reținând că plata nu s-a făcut de bunăvoie, ci urmare a somației de plată care reprezintă primul act de executare. Somația emisă nu reprezintă acte de executare în sensul art. 389 C. proc. civ., ci doar act de începere a executării. Prin întâmpinarea înregistrată la 13 ianuarie 2010 intimata SC V. SA a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțate în apel, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, raportat și la dispozițiile art. 3041 C. proc. civ. se vor reține următoarele: Între părți a fost încheiat contractul de concesiune din 9 martie 2004 în temeiul căruia SC V. SA în calitate de concesionară, s-a obligat să exploateze în mod direct terenurile cu destinație agricolă care fac obiectul concesiunii și să ia măsuri pentru exploatarea eficientă, în regim de continuitate și de permanență a tuturor terenurilor agricole. Concesionara s-a mai obligat să efectueze un program minimal de lucrări de exploatare și întreținere, necesare exploatației agricole și să realizeze investiții pentru dezvoltarea exploatației în echivalentul în lei a 154.326 euro dar și alte investiții de tipul plantațiilor, serelor, solariilor.

Potrivit articolului 7.1.21 din contract „în cazul în care nu se realizează programul de investiții la care s-a obligat prin angajamentul investițional, pentru fiecare zi de întârziere concesionara datorează penalități, conform legislației în vigoare, din valoarea investițiilor neefectuate, până la realizarea integrală a investițiilor sau până la rezilierea contractului, după caz. Din punctul de vedere al intimatei A.D.S. penalitățile la care se face referire prin art. 7.1.21 din contract reprezintă o creanță fiscală, datorată potrivit O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în timp ce contestatoarea susține că natura juridică a clauzei penale este una convențională, care nu poate fi complinită prin trimiterea la „legislația în vigoare”.

Pornind de la semnificația juridică a noțiunii de „clauză penală”, definitivă corect de instanța care a pronunțat decizia atacată, ca fiind convenția accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său, Curtea a statuat că, atâta vreme cât părțile au omis să ridice în concret prevederea legală la care fac trimitere, această determinare anticipată nu se poate realiza. Din acest punct de vedere s-a reținut nevalabilitatea clauzei penale, petitul privind anularea parțială a contractului de concesiune în privința clauzei cuprinsă la pct. 7.1.21 fiind legal respinsă cu motivarea că nu s-a relevat în sprijinul acestei solicitări nici un motiv de nulitate absolută sau anulabilitatea a acesteia.

În acest mod se înțelege cele reținute de prima instanță, respectiv faptul că nu este valabilă clauza pentru a determina cu anticipație că legea fiscală ori alta este aplicabilă în stabilirea prejudiciului suferit de creditorul obligației neexecutate. Astfel, prima critică se va respinge ca nefondată. Cu privire la celelalte susțineri ale recurentei, referitoare la caracterul nesusceptibil de interpretare al clauzei penale și la posibilitatea de a solicita acoperirea probei suferite de recurentă urmare a neexecutării obligației contractuale de către contestatoare, chiar și în ipoteza reținerii nevalabilității clauzei penale, prin necesitatea că prima instanță să determine exact prejudiciul suferit, se va reține ca, o asemenea determinare nu poate fi realizată în cadrul procesual al unei contestații la executare.

Într-adevăr, trimiterea generică - în privința penalităților de întârziere – la legislația în vigoare este o chestiune care se cere lămurită, din perspectiva cuantumului, al formulei de calcul al aplicării dispozițiilor art. 977 și urm. C. civ., într-un alt cadrul procesual, penalitățile de întârziere care fac obiectul contractului în prezentul litigiu nefiind titlu executoriu în accepțiunea art. 3 din Legea nr. 190/2004 care să confirme existența creanței și faptul că aceasta îndeplinește condițiile necesare punerii în mișcare a procedurii de executare silită. Potrivit acestui text de lege, „Contractele de concesiune a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate cu Agenția Domeniilor Statului, constituie titlu executoriu pentru plata redevenței, la termenele și modalitățile stabilite în contract”.

Din această perspectivă, soluția pronunțată de prima instanță este legală și se va menține ca efect al respingerii recursului, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi înlăturate, totodată, și criticile cu privire la întoarcerea executării silite și natura juridică a somației de plată. Nefondat s-a susținut că somația de plată nu este un act de executare silită, astfel că plata a fost efectuată voluntar de către contestatoare. Potrivit art. 401 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., contestația se poate face în termen de 15 zile de la data când debitorul care contestă executarea însăși a primit somația, ori de la data când a luat cunoștință de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somația sau executarea se face fără somație.

Prin urmare, în speță fiind emisă somație, independent de atribuirea somației a caracterului de act începător de executare, ori premergător executării ea poate fi obiect al contestației la executare. Tot astfel, urmare a emiterii somației de plată contestatoarea a procedat la virarea sumei de bani corespunzătoare care, în mod legal s-a dispus a fi restituită de vreme ce caracterul incert al creanței corespunzătoare clauzei penale a fost reținut, stabilindu-se că, asupra acestei sume contractul nu îndeplinește condițiile unui titlu executoriu care să poată fi pus în executare prin el însuși, fără îndeplinirea altor formalități. Nefiind fondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va respinge, iar potrivit art. 274 C. proc.

civ., fiind partea căzută în pretenții, recurenta va fi obligată la plata sumei de 1.550 lei cheltuieli de judecată în favoarea SC V. SA Iași, ocazionate cu plata onorariului avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-intimată Agenția Domeniilor Statului București, împotriva sentinței nr. 81 din 16 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta la 1.550 lei cheltuieli de judecată către intimata SC V. SA Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2010.