ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3010/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, revizuenta I.C. în contradictoriu cu intimații L.L. și M.C.B. a solicitat revizuirea sentinței comerciale nr. 13599 din 30 octombrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 4780/2002 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, rămasă irevocabilă prin decizia comercială nr. 102 din 23 martie 2004 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. 238/2004. Prin sentința comercială nr. 6898 din 5 mai 2009, pronunțată în dosarul nr. 36009/3/2008 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire formulată de revizuenta I.C.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că înscrisul invocat de revizuentă, apărut după pronunțarea sentinței comerciale nr. 13599 din 30 octombrie 2003 nu se încadrează în cauzele de revizuire arătate de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Pe de altă parte, un asemenea înscris cum este comunicarea invocată de la Poliția Sector 1 București, confirmată prin ordonanța de scoatere de sub urmărire penală dată la data de 9 martie 2009 nu constituie un act nou și nu îndeplinește cerințele cumulative impuse de textul invocat ca temei de revizuire,respectiv art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 442 din 11 noiembrie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de I.C.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că înscrisul nou de care a înțeles să se folosească revizuenta, astfel cum a precizat la dosarul de fond, este înscrisul emis de Ministerului Internelor și Reformei Administrative – D.G.P.M.B. Secția 1 Poliție, din care rezultă că s-a dispus începerea urmăririi penale față de L.L și M.C.B. pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, faptă prevăzută de art. 291 C. pen., constând în folosirea unui act mincinos, nota comandă fără număr, data 6 iunie 1997, emisă de SC M. SRL. S-a avut în vedere că această adresă nu poate constitui motiv de revizuire pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. întrucât nu a existat la data judecății, context în care, în baza textului de lege menționat nu se poate cere revizuirea pe baza unui înscris apărut după darea hotărârii, aspect reținut corect de instanța de fond.

Instanța de apel a mai reținut că nu se poate susține că instanța de fond a interpretat restrictiv noțiunea de act doveditor întrucât revizuirea este o cale extraordinară de atac și se exercită numai în anumite cazuri restrictiv determinate de lege pentru a asigura principiul securității raporturilor juridice ca element fundamental al dreptului la un proces echitabil. Nu se poate invoca încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 129 pct. 4 și 5 C. proc. civ. întrucât judecătorii nu se substituie părților din proces, iar într-un stat de drept unde supremația dreptului este respectată, principiul disponibilității constituie o garanție specifică procesului civil, instanța limitându-se a analiza condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire în raport de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. S-a mai apreciat de către instanța de apel că, instanța de fond a analizat cererea de revizuire formulată în raport de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. invocate de revizuentă, fără a-i încălca drepturile. De altfel, dreptul de acces la justiție nu are un caracter nou absolut iar limitările accesului la justiție se conciliază cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în măsura în care ele vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijlocul utilizat de stat și scopul vizat de către acesta. Nu trebuie făcută o confuzie între stabilirea unor condiții privind exercitarea unor drepturi și îngrădirea accesului la justiție. Împotriva acestei decizii, pârâta I.C.

a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal modificarea deciziei recurate, iar în subsidiar casarea acesteia. În dezvoltarea recursului său, recurenta susține că instanța a omis să aibă în vedere și înscrisul doveditor aflat la dosar, respectiv Ordonanța din 9 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, dată în dosarul nr. 14973/P/2007, deși potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., instanța de apel avea obligația să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către instanța de fond, în raport de toate probele administrate în dosarul de fond.

În opinia recurentei, acest înscris îndeplinește toate condițiile cerute de lege în conformitate cu art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Cea de a doua critică a recurentei se referă la faptul că instanța de apel a interpretat noțiunea de înscris doveditor în sens restrictiv, fără să țină cont de conținutul acestuia și fără să aibă în vedere toate ipotezele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Recurenta, mai arată că, în considerentele deciziei recurate este greșită reținerea că prin cererea de apel ar fi invocat nesocotirea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 104 C. proc. civ., având în vedere că în realitate a invocat nesocotirea dispozițiilor art. 184 C. proc. civ., obligația instanței de fond fiind aceea de a le aplica în cauză.

Ultima critică a recurentei se referă la faptul că ambele instanțe au nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. Înalta Curte, analizând în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiul de drept invocat, constată că recursul este nefondat. În ceea ce privește critica recurentei adusă deciziei recurate sub aspectul interpretării noțiunii de înscris doveditor în sens restrictiv și fără a se a avea în vedere toate ipotezele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se apreciază că este nefondată, întrucât instanța de apel în mod corect a reținut că înscrisul nou de care a înțeles să se folosească revizuenta nu poate constitui motiv de revizuire în sensul prevăzut de textul de lege indicat mai sus.

Un înscris nou, indiferent de natura lui, apărut după data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită nu poate constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire, deoarece nu este îndeplinită condiția preexistenței lui la data judecării procesului. Prin urmare, revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată numai în anumite cazuri expres și limitativ prevăzute lege în vederea asigurării principiului securității raporturilor juridice ca element fundamental al dreptului la un proces echitabil, în speță nefiind interpretată în mod restrictiv noțiunea de act doveditor, cum greșit susține recurenta. Critica recurentei vizând nesocotirea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc.

civ. se constată că este nefondată, având în vedere că așa cum corect a reținut și instanța de apel, judecătorii nu se pot substitui părților din proces, iar într-un stat de drept unde supremația dreptului este respectată, principiul disponibilității constituie o garanție specifică procesului, instanța limitându-se a analiza condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire în raport de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Totodată, se constată că instanța de apel a răspuns tuturor criticilor formulate în cauză, punând în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept pe baza căruia a soluționat prezenta cauză. Concluzionând, se apreciază că hotărârea instanței de apel este dată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc.

civ., instanța analizând cauza sub aspectul verificării modului în care prima instanță a stabilit situația de fapt și a aplicat legea, respectând dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., reținându-se în mod corect că în speță nu sunt îndeplinite condițiile dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Celelalte critici care antamează fondul cauzei, respectiv cele referitoare la reaprecierea înscrisurilor pe care pârâta și-a întemeiat cererea de revizuire, precum și cele referitoare la sentința instanței de fond nu pot fi primite întrucât nu se încadrează în prevederile și exigențele acestei căi de atac, prin care se analizează doar nelegalitatea deciziei recurate pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul pârâtei I.C. împotriva deciziei comerciale nr. 442 din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta la cheltuieli de judecată în suma de 1.500 lei reprezentând onorariu apărător, conform chitanței de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta I.C. împotriva deciziei comerciale nr. 442 din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Obligă recurenta pârâtă I.C. la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata reclamanta L.L. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.