ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3010/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, revizuenta I.C. în

contradictoriu cu intimații L.L. și M.C.B. a solicitat revizuirea

sentinței comerciale nr. 13599 din 30 octombrie 2003, pronunțată

în dosarul nr. 4780/2002 al Tribunalului București, secția a VI-a

comercială, rămasă irevocabilă prin decizia comercială

nr. 102 din 23 martie 2004 a Curții de Apel București,

pronunțată în dosarul nr. 238/2004.

Prin sentința comercială nr.

6898 din 5 mai 2009, pronunțată în dosarul nr. 36009/3/2008 al

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins ca

neîntemeiată cererea de revizuire formulată de revizuenta I.C.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut în esență

că înscrisul invocat de revizuentă, apărut după

pronunțarea sentinței comerciale nr. 13599 din 30 octombrie 2003 nu

se încadrează în cauzele de revizuire arătate de art. 322 pct. 5 C.

proc. civ.

Pe de altă parte, un asemenea

înscris cum este comunicarea invocată de la Poliția Sector 1

București, confirmată prin ordonanța de scoatere de sub urmărire

penală dată la data de 9 martie 2009 nu constituie un act nou și

nu îndeplinește cerințele cumulative impuse de textul invocat ca

temei de revizuire,respectiv art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, prin decizia nr. 442 din 11 noiembrie 2009 a respins ca

nefondat apelul declarat de I.C.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut că înscrisul nou de care a

înțeles să se folosească revizuenta, astfel cum a precizat la dosarul

de fond, este înscrisul emis de Ministerului Internelor și Reformei

Administrative – D.G.P.M.B. Secția 1 Poliție, din care rezultă

că s-a dispus începerea urmăririi penale față de L.L

și M.C.B. pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals,

faptă prevăzută de art. 291 C. pen., constând în folosirea unui

act mincinos, nota comandă fără număr, data 6 iunie 1997,

emisă de SC M. SRL.

S-a avut în vedere că

această adresă nu poate constitui motiv de revizuire pentru motivul

prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. întrucât nu a existat la data

judecății, context în care, în baza textului de lege menționat

nu se poate cere revizuirea pe baza unui înscris apărut după darea

hotărârii, aspect reținut corect de instanța de fond.

Instanța de apel a mai

reținut că nu se poate susține că instanța de fond a

interpretat restrictiv noțiunea de act doveditor întrucât revizuirea este

o cale extraordinară de atac și se exercită numai în anumite

cazuri restrictiv determinate de lege pentru a asigura principiul

securității raporturilor juridice ca element fundamental al dreptului

la un proces echitabil. Nu se poate invoca încălcarea de către

instanța de fond a dispozițiilor art. 129 pct. 4 și 5 C. proc.

civ. întrucât judecătorii nu se substituie părților din proces,

iar într-un stat de drept unde supremația dreptului este respectată,

principiul disponibilității constituie o garanție specifică

procesului civil, instanța limitându-se a analiza condițiile de

admisibilitate a cererii de revizuire în raport de dispozițiile art. 322 pct.

5 C. proc. civ.

S-a mai apreciat de către

instanța de apel că, instanța de fond a analizat cererea de

revizuire formulată în raport de dispozițiile art. 322 pct. 5 C.

proc. civ. invocate de revizuentă, fără a-i încălca

drepturile. De altfel, dreptul de acces la justiție nu are un caracter nou

absolut iar limitările accesului la justiție se conciliază cu

prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

măsura în care ele vizează un scop legitim și există un

raport de proporționalitate între mijlocul utilizat de stat și scopul

vizat de către acesta. Nu trebuie făcută o confuzie între

stabilirea unor condiții privind exercitarea unor drepturi și

îngrădirea accesului la justiție.

Împotriva acestei decizii, pârâta I.C.

a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

solicitând admiterea recursului, în principal modificarea deciziei recurate,

iar în subsidiar casarea acesteia.

În dezvoltarea recursului său,

recurenta susține că instanța a omis să aibă în vedere

și înscrisul doveditor aflat la dosar, respectiv Ordonanța din 9

martie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1

București, dată în dosarul nr. 14973/P/2007, deși potrivit

dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., instanța de apel avea

obligația să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către instanța de

fond, în raport de toate probele administrate în dosarul de fond. În opinia

recurentei, acest înscris îndeplinește toate condițiile cerute de

lege în conformitate cu art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Cea de a doua critică a

recurentei se referă la faptul că instanța de apel a interpretat

noțiunea de înscris doveditor în sens restrictiv, fără să

țină cont de conținutul acestuia și fără să

aibă în vedere toate ipotezele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ.

Recurenta, mai arată că,

în considerentele deciziei recurate este greșită reținerea

că prin cererea de apel ar fi invocat nesocotirea de către

instanța de fond a dispozițiilor art. 104 C. proc. civ., având în

vedere că în realitate a invocat nesocotirea dispozițiilor art. 184 C.

proc. civ., obligația instanței de fond fiind aceea de a le aplica în

cauză.

Ultima critică a recurentei se

referă la faptul că ambele instanțe au nesocotit

dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând în cadrul

controlului de legalitate, decizia atacată în raport de criticile

formulate și temeiul de drept invocat, constată că recursul este

nefondat.

În ceea ce privește critica

recurentei adusă deciziei recurate sub aspectul interpretării

noțiunii de înscris doveditor în sens restrictiv și fără a

se a avea în vedere toate ipotezele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. se apreciază că este nefondată, întrucât instanța de

apel în mod corect a reținut că înscrisul nou de care a înțeles

să se folosească revizuenta nu poate constitui motiv de revizuire în

sensul prevăzut de textul de lege indicat mai sus.

Un înscris nou, indiferent de natura

lui, apărut după data pronunțării hotărârii a

cărei revizuire se solicită nu poate constitui temei pentru

exercitarea unei cereri de revizuire, deoarece nu este îndeplinită

condiția preexistenței lui la data judecării procesului.

Prin urmare, revizuirea fiind o cale

extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată numai în

anumite cazuri expres și limitativ prevăzute lege în vederea

asigurării principiului securității raporturilor juridice ca

element fundamental al dreptului la un proces echitabil, în speță

nefiind interpretată în mod restrictiv noțiunea de act doveditor, cum

greșit susține recurenta.

Critica recurentei vizând

nesocotirea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. se

constată că este nefondată, având în vedere că așa cum

corect a reținut și instanța de apel, judecătorii nu se pot

substitui părților din proces, iar într-un stat de drept unde

supremația dreptului este respectată, principiul

disponibilității constituie o garanție specifică

procesului, instanța limitându-se a analiza condițiile de admisibilitate

a cererii de revizuire în raport de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ.

Totodată, se constată

că instanța de apel a răspuns tuturor criticilor formulate în

cauză, punând în discuția părților toate aspectele de fapt

și de drept pe baza căruia a soluționat prezenta cauză.

Concluzionând, se apreciază

că hotărârea instanței de apel este dată cu respectarea

dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., instanța analizând

cauza sub aspectul verificării modului în care prima instanță a

stabilit situația de fapt și a aplicat legea, respectând

dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., reținându-se în mod

corect că în speță nu sunt îndeplinite condițiile

dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Celelalte critici care

antamează fondul cauzei, respectiv cele referitoare la reaprecierea înscrisurilor

pe care pârâta și-a întemeiat cererea de revizuire, precum și cele

referitoare la sentința instanței de fond nu pot fi primite întrucât

nu se încadrează în prevederile și exigențele acestei căi

de atac, prin care se analizează doar nelegalitatea deciziei recurate

pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ.

Pentru aceste considerente, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

urmează să respingă recursul pârâtei I.C. împotriva deciziei

comerciale nr. 442 din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială.

În baza dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta la cheltuieli de judecată în

suma de 1.500 lei reprezentând onorariu apărător, conform

chitanței de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta I.C. împotriva deciziei comerciale nr. 442 din 11 noiembrie

2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Obligă recurenta pârâtă I.C.

la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către

intimata reclamanta L.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.