ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1557/2016
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1557/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
1557/2016
Deliberând
asupra cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 29
decembrie 2011, revizuenta A. a solicitat instanței în contradictoriu cu
intimații B. și SC C. SRL, revizuirea Sentinței comerciale nr.
681/2005 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr.
x/2004 și menținută prin Decizia nr. 75/2007
pronunțată de ÎCCJ în Dosarul nr. x/1/2006 și pe cale de
consecință, ca urmare a admiterii cererii de revizuire să se
dispună schimbarea în totalitate a sentinței mai sus-menționate,
în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de
reclamantul Muntean Valentin, ca neîntemeiată.
Prin
Sentința civilă nr. 1897 din 7 decembrie 2012, Tribunalul
București, secția a VI-a civilă a admis cererea de revizuire, a
schimbat în tot Sentința comercială nr. 681 din 9 februarie 2005
pronunțată în dosarul nr. x/2004 al Tribunalului București,
secția a VI-a comercială; a respins cererea intimatului B. de
constatare a nulității absolute a contractului de cesiune încheiat la
data de 19 decembrie 2003. A obligat intimatele la plata sumei de 2.010,13 lei
reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantei și a
respins cererea intimatului B. de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor
de judecată, ca neîntemeiată.
În motivarea
acestei soluții, s-a reținut că, prin Sentința
comercială nr. 681 pronunțată la data de 9 februarie 2005, în
dosarul nr. x/2004 prima instanță a admis cererea astfel cum a fost
modificată, formulată de reclamantul B. și, pe cale de
consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de
cesiune având ca obiect cele 49 de părți sociale deținute de
reclamant la SC C. SRL încheiat la data de 19 decembrie 2003 și a dispus
repunerea părților în situația anterioară încheierii
actului anulat.
Totodată,
s-a mai reținut că, din expertiza criminalistică depusă de
reclamant la dosarul cauzei și efectuată în dosarul penal nr.
x/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, a rezultat că
semnăturile de la poziția "cedent" din actul de cesiune
aparțin reclamantului, fiind executate înaintea redactării și imprimării
textului acestuia, fiind semnături date "în alb".
În
consecință, prima instanță a apreciat că actul dedus
judecății este nul pentru lipsa totală a
consimțământului, de vreme ce prin semnăturile prezentate
"în alb" din încredere, soției sale, intenția sa a fost
exclusiv în sensul încheierii unui contract de mandat.
Prin Decizia
nr. 701 din 27 octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel
București, în dosarul nr. x/2005, a fost admis apelul declarat împotriva
hotărârii primei instanțe și schimbată în tot sentința
atacată și, pe fond, a respins cererea de chemare în judecată ca
neîntemeiată.
Pentru a
pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în
vedere concluziile celui de-a doilea raport de expertiză efectuat în
dosarul penal, respectiv raportul de expertiză criminalistică din 25
mai 2005 potrivit căruia semnăturile de pe actul adițional au
fost realizate după imprimarea textului.
Prin Decizia
nr. 75 din 11 ianuarie 2007 pronunțată în dosarul nr. x/1/2006
și încheierea din 10 mai 2007 pronunțată în dosarul nr. x/1/2007
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis
recursul declarat împotriva Deciziei nr. 701 din 27 octombrie 2005,
pronunțată de Curtea de Apel București pe care a modificat-o, în
sensul că a respins apelul declarat împotriva Sentinței nr. 681 din 8
februarie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a
comercială.
În motivarea
hotărârii, Înalta Curte de Casație și Justiție a
reținut că din fișa de evidență a arestului
Inspectoratului General al Poliției nu rezultă că recurentul-reclamant
ar fi fost vizitat la data de 19 decembrie 2003 de către avocatul D.
și intimata-pârâtă.
În atare
situație, atestarea făcută de avocat în conformitate cu
dispozițiile art. 3 din Legea nr. 51/1995 privind identitatea
părților și conținutul actului adițional a fost
înlăturată ca nereală.
Totodată,
s-a mai reținut că recurentul-reclamant trebuia să
primească aprobarea din partea procurorului desemnat de P.N.A. pentru
semnarea oricărui act sau contract, având în vedere că la data
încheierii contractului de cesiune acesta era încarcerat la Penitenciarul E.,
iar din adresa din 4 octombrie 2005 emisă de penitenciar, nu rezultă
că s-ar fi dat o astfel de aprobare.
În
consecință, instanța de recurs, apreciind că nu au fost
elucidate de către Curtea de Apel condițiile în care s-au dat aceste
semnături, a dat deplină forță probantă raportului de
expertiză efectuat în dosarul nr. x/P/2004 al Parchetului de pe lângă
Tribunalul Bihor, prin care s-a stabilit că semnăturile de pe actul
adițional au fost date "în alb" înaintea redactării și
imprimării textelor, stabilind astfel lipsa consimțământului în
privința încheierii actului juridic contestat.
În
continuare, s-a mai reținut că, paralel acțiunii civile având ca
obiect constatarea nulității absolute a actului de cesiune, s-a
desfășurat și acțiunea penală declanșată ca
urmare a depunerii unei plângeri penale de către intimatul B. împotriva
revizuentei din prezenta cauză pentru săvârșirea infracțiunilor
de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și evaziune
fiscală.
Cu privire la
temeinicia acestei plângeri, Înalta Curte de Casație și Justiție
s-a pronunțat prin Decizia penală nr. 3798 pronunțată la
data de 28 octombrie 2010 în dosarul nr. x/3/2009 respingând ca nefondat
recursul declarat de petentul B..
Pentru a
pronunța această soluție, instanța de recurs a validat
soluția de neîncepere a urmăririi penale pronunțată de
procuror prin rezoluția nr. x/P/2008 din 11 noiembrie 2009 și prin
care s-a reținut că lipsește un element constitutiv al faptelor
reclamate de către petent și anume latura obiectivă atât în ceea
ce privește infracțiunea de fals notarial în înscrisuri sub
semnătură privată și înșelăciune cu
consecințe deosebit de grave, cât și în ceea ce privește
săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și
complicitate la această infracțiune, astfel că, în cauză,
acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare ori
exercitată.
Astfel, s-a
reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție
că, în cauză, probele administrate au reconfirmat aceeași stare
de fapt stabilită inițial de către parchet, actul de cesiune a
fost tehnoredactat la data de 18 decembrie 2003 și semnat după
imprimarea textului de către petent.
Ca urmare a
pronunțării acestei decizii de către instanța penală,
revizuenta a promovat cerere de revizuire întrucât în cuprinsul sentinței
comerciale a cărei revizuire se solicită s-a reținut semnarea
actului de cesiune de către reclamant în alb, înainte de redactarea
și imprimarea textului.
S-a constatat
că, prin decizia penală pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție s-a menținut rezoluția
procurorului de neîncepere a urmăririi penale, motivat de faptul că
fapta penală de falsificare a contractului de cesiune prin aplicarea
semnăturii pe un înscris în alb, tehnoredactat și imprimat ulterior semnării
sale, nu există.
Astfel,
instanța penală a reținut în mod irevocabil că
semnăturile reclamantului nu au fost date în alb, că au fost
apoziționate ulterior tehnoredactării cuprinsului contractului
atacat.
Prin urmare,
instanța reținând că decizia penală invocată ca
înscris nou atestă o altă situație de fapt decât aceea
cuprinsă în actele anterioare care au fost analizate de
instanță, văzând și faptul că acest înscris nou este
determinant pentru pronunțarea soluției atacate cu revizuirea, a
admis cererea de revizuire astfel cum a fost formulată și,
soluționând în fond litigiul, a respins cererea de constatare a
nulității absolute a contractului de cesiune, reținând că
intimatul-reclamant nu mai poate invoca lipsa consimțământului la
încheierea acestui act, pe care l-a semnat, după ce acesta a fost
imprimat.
Totodată,
s-a mai reținut că și cel de-al doilea motiv de nulitate este
neîntemeiat, întrucât nicio dispoziție legală nu obligă
părțile să prevadă un preț în cazul cesiunii
părților sociale, această înstrăinare a valorilor mobiliare
putându-se face cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Împotriva
acestei soluții și împotriva încheierii de ședință din
data de 12 octombrie 2012, au formulat apel intimații B. și SC C. SRL
Oradea, prin care au solicitat schimbarea în tot a hotărârilor atacate, în
sensul respingerii cererii de revizuire ca fiind tardiv formulată și
ca inadmisibilă, iar în subsidiar au solicitat respingerea acesteia ca
neîntemeiată. Prin Decizia civilă nr. 233 din 11 iunie 2013
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a
civilă a fost admisă excepția tardivității
formulării apelului și, în consecință, acesta a fost
respins ca tardiv formulat.
Împotriva
acestei decizii recurenții B. și SC C. SRL au declarat recurs, care a
fost soluționat de către Înalta Curte de Casație și
Justiție prin Decizia civilă nr. 1434 din 9 aprilie 2014, în sensul
admiterii recursului, cu consecința casării hotărârii atacate
și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.
În rejudecare
dosarul a fost înregistrat sub nr. x/3/2011*.
Prin Decizia
nr. 1843/A din 10 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a
V-a civilă a admis apelul formulat de intimații B. și SC C. SRL
împotriva încheierii de ședință din data de 12 octombrie 2012
și împotriva Sentinței civile nr. 1897 din 7 decembrie 2012
pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă,
în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu revizuenta A..
A fost
schimbată sentința apelată în sensul că a fost
respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de
revizuenta A. Totodată, a fost obligată intimata să
plătească apelantelor suma de 10,3 lei cheltuieli de judecată.
Curtea a
constatat că, prin încheierea din data de 12 octombrie 2012, Tribunalul
București, secția a VI-a civilă, a respins excepția
inadmisibilității cererii de revizuire reținând că, pentru
a se invoca motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
trebuie ca partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu
a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea
atacată. O hotărâre judecătorească intervenită
după soluționarea în fond poate fi considerată ca act nou, care
să poată fi invocată într-o cerere de revizuire, atunci când acea
hotărâre a fost obținută pe baza unei cereri introdusă
înainte de soluționarea definitivă a litigiului în care se
solicită revizuirea. S-a mai apreciat că, în cazul de față,
această condiție este pe deplin satisfăcută, plângerea
penală fiind formulată de intimat la data de 8 octombrie 2004, iar
hotărârea invocată ca înscris nou de către revizuentă a
fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție
în dosarul nr. x/35/2009, la data de 28 octombrie 2010, părții
fiindu-i cu neputință să se servească de ea în
soluționarea dosarului nr. x/2004. Prin urmare, tribunalul a apreciat
că revizuenta se poate servi de acea hotărâre
judecătorească, care din punct de vedere probator reprezintă un
înscris autentic și poate fi considerată, în condițiile de
față, ca act nou.
În motivarea
hotărârii, instanța de apel a reținut că, în raport de
temeiul juridic invocat, respectiv art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ.,
hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat nu a fost
pronunțată în temeiul unei alte hotărâri care să fi fost
desființată sau modificată. De altfel, din cuprinsul Sentinței
comerciale nr. 681 din 9 februarie 2005 pronunțată în dosarul nr.
x/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială
rezultă fără echivoc că soluția nu s-a întemeiat pe
nicio hotărâre, cu atât mai puțin o hotărâre penală care
ulterior să fi fost modificată prin decizia penală a Înaltei
Curți.
S-a mai
reținut că nici revizuenta nu a invocat o astfel de împrejurare.
Instanța
a constatat că, deși revizuenta a indicat drept temei juridic teza a
II-a a art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în cuprinsul cererii de revizuire aceasta
a făcut referiri ample la procesul penal pornit ca urmare a plângerii
formulate de B. în data de 8 octombrie 2014, finalizat prin Decizia penală
nr. 3798 din 28 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție în dosarul nr. x/35/2009.
În motivarea
soluției, Curtea nu a avut în vedere susținerile din concluziile
scrise formulate de revizuentă întrucât a apreciat că, schimbarea
temeiului juridic al unei cereri se realizează cu respectarea
dispozițiilor procedurale prevăzute de art. 132 C. proc. civ.,
ipoteză care în opinia sa nu se regăsește în cauză, și
nu printr-un înscris denumit "concluzii scrise".
S-a apreciat
că, în mod greșit prima instanță a apreciat drept
admisibilă cererea de revizuire în condițiile în care în
speță nu a fost vorba despre o hotărâre pe care prima
instanță să-și fi motivat hotărârea și care
ulterior să fi fost desființată sau modificată, cu alte
cuvinte să nu mai existe ca suport pentru hotărârea care a
menționat-o.
Curtea de
apel a mai constatat că, în mod greșit instanța care a
pronunțat soluția de admitere a cererii de revizuire a reținut o
ipoteză nesusținută de revizuentă, respectiv teza I a art.
322 pct. 5 C. proc. civ.
S-a apreciat
că raportul de expertiză criminalistică a înscrisului nu poate
echivala cu o hotărâre judecătorească pentru a fi incident cazul
de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ.
În
consecință, s-a reținut că în mod greșit revizuenta,
prin formularea cererii de revizuire, a solicitat schimbarea soluției
pronunțate în dosarul nr. x/2004 al Tribunalului București,
secția a VI-a comercială prevalându-se de faptul că raportul de
expertiză criminalistică din 25 mai 2005 a conchis că
semnăturile de pe actul adițional încheiat la 19 decembrie 2003 au
fost aplicate după imprimarea textelor, iar acest raport a fost validat
prin rezoluția din 11 noiembrie 2009 dată în dosar nr. x/P/2008 de
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, soluție
menținută prin Decizia nr. 3798/2010 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/35/2009.
Față
de aceste considerente, Curtea a constatat că în cauză nu sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 teza a II-a C.
proc. civ., motiv pentru care cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.
Împotriva
Deciziei civile nr. 1843/A din 10 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea
de Apel București, secția V-a civilă, a formulat recurs
revizuenta A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, modificarea în
tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului și menținerii
Sentinței civile nr. 18974 din 7 decembrie 2015 a Tribunalului
București, prin care a fost admisă cererea de revizuire și s-a
schimbat în tot Sentința comercială nr. 681/2005 pronunțată
de Tribunalul București.
În motivarea
recursului, recurenta-revizuentă a arătat că temeiul de drept al
cererii sale de revizuire este art. 322 pct. 5 C. proc. civ., încadrare care
rezultă și din situația de fapt expusă în cuprinsul cererii
și în concluziile scrise depuse la dosar.
Astfel, se
susține că, în considerentele hotărârii atacate, instanța
de apel analizează art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. și
apreciază că aceasta ipoteză este incidentă în cauza,
însă dispune respingerea cererii ca inadmisibilă întrucât, temeiul
juridic invocat ar fi art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ., iar în raport
cu acest temei cererea nu îndeplinește condițiile de admisibilitate.
Precizează
recurenta că, în mod greșit, instanța de apel nu a avut în
vedere susținerile din concluziile scrise formulate în fața
instanței de fond, pe care le-a înlăturat, apreciind ca
echivalează cu o schimbare a temeiului juridic care se poate realiza numai
cu respectarea dispozițiilor procedurale prevăzute de art. 132 C.
proc. civ.
Recurenta-revizuentă
aduce critici și cu privire la reținerea instanței de apel a
faptului că în mod greșit tribunalul a reținut o ipoteză
neindicată în cererea de revizuire, și anume teza I a art. 322 pct. 5
C. proc. civ., acest aspect echivalând cu o adăugare la cererea de
revizuire, lucru care nu ar fi permis.
În
consecință, sub aspectul nelegalității hotărârii
atacate, recurenta a mai susținut că, prin raportare la scopul
generic al instituției revizuirii, respectiv acela de a îndrepta erori de
fapt, de a corecta hotărâri în care starea de fapt nu corespunde
adevărului obiectiv, soluția de respingere a cererii de revizuire cu
motivarea arătată este vădit nelegala întrucât, în opinia sa,
instanța trebuia să analizeze cererea prin raportare motivele de fapt
și scopul urmărit prin promovarea cererii, în virtutea principiului
rolului activ al judecătorului și al principiului aflării
adevărului.
Mai mult
decât atât, susține recurenta că în cuprinsul cererii de revizuire a
indicat prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., iar împrejurarea că nu
a indicat teza I sau teza a II-a a art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu este de
natură sa atragă respingerea cererii ca inadmisibila, instanței
revenindu-i obligația de a analiza și încadra situația de fapt
prezentată în textul de lege indicat.
Sub aspectul
admisibilității cererii de revizuire, recurenta a susținut
că Decizia penală nr. 3798/2010 pronunțată de Înalta Curte
are valoarea unui înscris nou doveditor, determinant în soluționarea
cauzei, acesta neputând fi înfățișat în procesul în care s-a
pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, dintr-o
împrejurare mai presus de voința revizuentei, nefiind pronunțată
la acea dată.
Totodată,
mai învederează recurenta că sunt nefondate susținerile potrivit
cărora ar fi inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe un
raport de expertiză criminalistică, precum și faptul că o
hotărâre judecătorească nu ar putea avea valoarea unui înscris
nou.
Intimații
B. și SC C. SRL au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat
respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii
recurate ca fiind legală și temeinică.
Analizând
actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de
nelegalitate invocate de recurenta-revizuentă, Înalta Curte reține
următoarele:
Potrivit art.
261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii
și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de
fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele
pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Un proces
civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu
garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind
Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în
mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către
instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina
instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și
consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților,
cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea
situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere
întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele
acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea
unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de
natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu
înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte,
dar nici ignorarea lor, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin
conținutul lor, să influențeze soluția.
Această
concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă
și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției
pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua
controlul judiciar.
În
speță, Înalta Curte constată că decizia instanței de
apel nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât nu a fost motivată
sub toate aspectele invocate, astfel încât, coroborat cu principiile și
regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în
mod logic la soluția pronunțată și să permită
realizarea controlului judiciar.
În realitate,
hotărârea instanței de prim control judiciar apare ca fiind
neclară cu privire la temeiul de drept al cererii de revizuire
formulată de revizuenta A., întrucât din verificarea actelor dosarului
rezultă că prima instanță a făcut aplicarea
dispozițiilor art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., iar instanța de
apel deși a reținut temeiul de drept ca fiind teza a II-a a art. 322
pct. 5 același cod, totuși nu a pus în discuția părților
temeiul de drept al cererii pentru a lămuri acest aspect și a
înlătura orice speculație de care părțile se
prevalează. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că motivarea
instanței de apel este contradictorie, neputându-se stabili dacă în
realitate este incidentă teza I sau teza a II-a a prevederilor art. 322
pct. 5 C. proc. civ.
În plus,
deși se susține că prin concluziile scrise depuse la fond
recurenta și-ar fi schimbat cauza juridică, acest lucru este ambiguu
formulat, întrucât din expunerea logică a motivelor nu se creează o
certitudine cu privire la temeiul de drept asupra căruia instanța s-a
oprit în analizarea cererii.
În
continuare, Înalta Curte constată că recursul a fost întemeiat pe
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care este adevărat
că nu constituie un motiv de casare; însă, în condițiile în care
aplicarea greșită a legii are ca efect neanalizarea tuturor
aspectelor pe care le impune art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care conține
două teze, precum și necercetarea corespunzătoare a fondului din
această perspectivă, cu referire la art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,
instanța apreciază că se impune casarea hotărârii atacate,
cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.
În
considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia
recurată este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva
criticilor formulate în raport cu textele de lege enunțate, ceea ce face
de prisos examinarea celorlalte critici, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va
admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre
rejudecare instanței de apel, care, cu ocazia rejudecării, va avea în
vedere și celelalte susțineri din recurs.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de pârâta A. împotriva Deciziei civile nr. 1843/A din 10
noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre
rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2016.
Procesat de GGC - CL