ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2983/2010

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 10 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Iași, secția

civilă, reclamanta F.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 1 milion Euro, reprezentând daune

morale, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că, în perioada regimului

comunist, a fost persecutată de organele fostei securități, fiind obligată să renunțe

la cetățenia română, în anul 1988, până în anul 2001, când și-a recăpătat

cetățenia, având statut de apatrid.

În drept, și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 8, art. 12, art. 13 și art. 15 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin sentința

civilă nr. 1101 din 5 iunie 2009 Tribunalul Iași a respins excepțiile

netimbrării acțiunii și lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât, a

admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins

acțiunea formulată de reclamantă ca fiind prescrisă.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că dreptul la acțiune în daune

se naște atunci când se consumă încălcarea dreptului subiectiv al unei

persoane.

Având

caracter patrimonial, acest drept se prescrie în termenul general de 3 ani

prevăzut de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Or, acțiunea

reclamantei este formulată după mai bine de 20 de ani de la data suferințelor,

vătămărilor și încălcării drepturilor și libertăților fundamentale, cauzate

acesteia și familiei sale, datorită tratamentelor degradante la care a fost

supusă.

Prin decizia

nr. 161 din 23 octombrie 2009 Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă,

reținând în fapt și în drept aceleași argumente ca și tribunalul.

Față de împrejurarea

că din decembrie 1989 România nu mai este un stat comunist, cererea

reclamantei, întemeiată pe Declarația Universală a Drepturilor Omului, trebuia

formulată în termenul general de prescripție de 3 ani, și nu la o distanță de

20 de ani, situație în care, în mod corect, instanța de fond a constatat că

dreptul la acțiune al acesteia s-a stins prin prescripție.

Împotriva

deciziei a declarat recurs reclamanta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor

pronunțate de instanța de apel și instanța de fond și trimiterea cauzei spre

rejudecare primei instanțe.

În

dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat că, în mod greșit,

atât instanța de fond, cât și cea de apel, au admis și, respectiv, menținut,

excepția prescripției dreptului la acțiune în condițiile în care drepturile și

libertățile omului sunt inalienabile și imprescriptibile, astfel că orice

demers de reparare a încălcării acestora dobândește același caracter.

A mai

susținut recurenta că în mod greșit instanța a constatat că s-a împlinit

termenul de prescripție, în condițiile în care nici până la acest moment

legislația internă nu a reglementat în concret situația acestor persoane.

Recursul este

fondat și va fi admis pentru următoarele considerente:

Așa cum

susține recurenta, la data intentării acțiunii nu exista un act normativ care

să reglementeze dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter

politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic în timpul regimului comunist de a se adresa justiției pentru

constatarea unor atare situații și de a fi despăgubite pentru prejudiciul

suferit.

Analizând

pricina exclusiv sub aspectul prescripției, prin raportare la textele legale

privitoare la răspunderea civilă delictuală, instanțele au stabilit că

reclamanta se putea adresa justiției pentru repararea prejudiciului cel mai

târziu într-un termen de trei ani de la data de 22 decembrie 1989.

Nu există

însă niciun indiciu că un atare demers, odată dovedite susținerile în fapt ale

reclamantei, ar fi avut șanse de câștig față de stadiul legislației naționale

din momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Pe parcursul

procesului, la data de 2 iunie 2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar la data

de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M.Of., partea I, nr. 396.

Prin acest

act normativ, legiuitorul a înțeles să definească ce se înțelege prin „condamnare

cu caracter politic” [art. 1 alin. (1)], precum și prin „măsură administrativă

cu caracter politic” (art. 3), a enumerat faptele considerate a fi atras

condamnări și măsuri administrative cu acest caracter, a prevăzut condițiile în

care și alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate

expres în lege și, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care

consideră că au suferit o condamnare sau care au făcut obiectul unor măsuri

administrative de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești pentru

constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele

expres enumerate în lege [art. 1 alin. (4), art. 4 alin. (1)], sau pentru

constatarea caracterului politic al măsurii administrative [art. 3 și art. 4

alin. (2)].

În art. 5

alin. (1) lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989

sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a

primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Acest act

normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei și este de

imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de

desfășurare, fiind expresia voinței statului român de a repara o anumită

categorie de erori săvârșite în perioada regimului comunist.

Față de

obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că instanțele

trebuiau să verifice legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamantei și în

raport de prevederile Legii nr. 221/2009, inclusiv sub aspectul excepției

prescripției dreptului la acțiune.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 304 pct. 9 și art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte,

constatând că instanțele de fond și de apel au soluționat cauza pe excepția

prescripției dreptului la acțiune, numai în raport de dispozițiile Decretului

nr. 167/1958, urmează să admită recursul, să caseze decizia și sentința și să

trimită cauza spre judecare la același tribunal, care urmează a verifica dacă în

speță sunt incidente prevederile Legii nr. 221/2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta F.A.

Casează

decizia nr. 161 din 23 octombrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, și sentința nr. 1101 din 5 iunie 2009 a Tribunalului Iași, secția civilă.

Trimite cauza

spre judecare Tribunalului Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 mai 2010.