ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2983/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 10 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Iași, secția civilă, reclamanta F.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 1 milion Euro, reprezentând daune morale, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că, în perioada regimului comunist, a fost persecutată de organele fostei securități, fiind obligată să renunțe la cetățenia română, în anul 1988, până în anul 2001, când și-a recăpătat cetățenia, având statut de apatrid.

În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 8, art. 12, art. 13 și art. 15 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin sentința civilă nr. 1101 din 5 iunie 2009 Tribunalul Iași a respins excepțiile netimbrării acțiunii și lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca fiind prescrisă. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că dreptul la acțiune în daune se naște atunci când se consumă încălcarea dreptului subiectiv al unei persoane. Având caracter patrimonial, acest drept se prescrie în termenul general de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Or, acțiunea reclamantei este formulată după mai bine de 20 de ani de la data suferințelor, vătămărilor și încălcării drepturilor și libertăților fundamentale, cauzate acesteia și familiei sale, datorită tratamentelor degradante la care a fost supusă. Prin decizia nr. 161 din 23 octombrie 2009 Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă, reținând în fapt și în drept aceleași argumente ca și tribunalul. Față de împrejurarea că din decembrie 1989 România nu mai este un stat comunist, cererea reclamantei, întemeiată pe Declarația Universală a Drepturilor Omului, trebuia formulată în termenul general de prescripție de 3 ani, și nu la o distanță de 20 de ani, situație în care, în mod corect, instanța de fond a constatat că dreptul la acțiune al acesteia s-a stins prin prescripție.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor pronunțate de instanța de apel și instanța de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat că, în mod greșit, atât instanța de fond, cât și cea de apel, au admis și, respectiv, menținut, excepția prescripției dreptului la acțiune în condițiile în care drepturile și libertățile omului sunt inalienabile și imprescriptibile, astfel că orice demers de reparare a încălcării acestora dobândește același caracter. A mai susținut recurenta că în mod greșit instanța a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție, în condițiile în care nici până la acest moment legislația internă nu a reglementat în concret situația acestor persoane.

Recursul este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente: Așa cum susține recurenta, la data intentării acțiunii nu exista un act normativ care să reglementeze dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în timpul regimului comunist de a se adresa justiției pentru constatarea unor atare situații și de a fi despăgubite pentru prejudiciul suferit.

Analizând pricina exclusiv sub aspectul prescripției, prin raportare la textele legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, instanțele au stabilit că reclamanta se putea adresa justiției pentru repararea prejudiciului cel mai târziu într-un termen de trei ani de la data de 22 decembrie 1989. Nu există însă niciun indiciu că un atare demers, odată dovedite susținerile în fapt ale reclamantei, ar fi avut șanse de câștig față de stadiul legislației naționale din momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Pe parcursul procesului, la data de 2 iunie 2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M.Of., partea I, nr. 396. Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să definească ce se înțelege prin „condamnare cu caracter politic” [art. 1 alin. (1)], precum și prin „măsură administrativă cu caracter politic” (art. 3), a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări și măsuri administrative cu acest caracter, a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege și, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art. 1 alin. (4), art. 4 alin. (1)],

sau pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative [art. 3 și art. 4 alin. (2)]. În art. 5 alin. (1) lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei și este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfășurare, fiind expresia voinței statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârșite în perioada regimului comunist.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că instanțele trebuiau să verifice legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamantei și în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, inclusiv sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune. Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 și art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că instanțele de fond și de apel au soluționat cauza pe excepția prescripției dreptului la acțiune, numai în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, urmează să admită recursul, să caseze decizia și sentința și să trimită cauza spre judecare la același tribunal, care urmează a verifica dacă în speță sunt incidente prevederile Legii nr. 221/2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta F.A. Casează decizia nr. 161 din 23 octombrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și sentința nr. 1101 din 5 iunie 2009 a Tribunalului Iași, secția civilă. Trimite cauza spre judecare Tribunalului Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2010.