ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 132/2010

Asupra recursului penal de față:

Prin încheierea din data de 7 ianuarie 2010,

pronunțată în dosarul nr. 11/36/2010, Curtea de Apel Constanța, secția penală

și pentru cauze penale cu minori și de familie, a dispus, în baza art. 300

2

C. proc. pen. în referire la art. 160

b

C. proc. pen., menținerea măsurii

arestării preventive a inculpatului apelant M.F.L., pe o durată de 60 zile,

începând cu data de 8 ianuarie 2010.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:

Prin sentința penală nr. 438 din 20

noiembrie 2009, Tribunalul Constanța l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa

rezultantă de 5 ani închisoare și 4 ani interzicerea unor drepturi pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 293 alin. (1) art. 26 rap. la art. 288

alin. (1), art. 215 alin. (1), (2), (3), art. 290, art. 292 C. pen., art. 9 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, art. 65 rap. la art. 241/2005, art. 280

2

din Legea nr. 31/1990 și art. 280

3

din Legea nr. 31/1990, toate cu

aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen.

S-a mai reținut că modalitatea în care au

fost săvârșite faptele, natura acestora, consecințele grave și puternicul impact

negativ asupra opiniei publice, conturează periculozitatea ridicată a

făptuitorului pentru ordinea publică și, în condițiile subzistenței temeiurilor

arestării preventive se justifică necesitatea menținerii stării de arest a

inculpatului.

Împotriva acestei încheieri, în termen

legal, inculpatul a declarat recurs învederând că toate probele în dosar au

fost administrate, inculpatul a avut o atitudine sinceră, astfel că nu se mai

impune menținerea stării de arest , solicitând punerea în libertate sau

înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

localitatea.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C.

proc. pen., instanța de judecată în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării

preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea

măsurii arestării preventive.

În cauză, instanța de apel a procedat la

efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile

de fapt și de drept - art. 148 lit. f) C. proc. pen. - care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se, în continuare, privarea de

libertate a inculpatului.

Înalta Curte, în raport de împrejurările

concrete de comitere a infracțiunilor, corelate cu natura relațiilor sociale

lezate apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă, în

continuare, un pericol concret pentru ordinea publică.

Este adevărat că pericolul concret pentru

ordinea publică, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 148 lit. f) C.

proc. pen., nu se confundă cu pericolul social al faptei, ca trăsătură a infracțiunii,

având un sens mult mai larg și presupune o rezonanță deosebită a faptei în

rândul colectivității.

Totuși, nu se poate face abstracție în

cadrul analizei asupra menținerii arestării preventive, de gravitatea concretă

a faptelor comise, după cum nu se poate ignora nici faptul că în cazul unor

infracțiuni grave – cum sunt cele reținute în sarcina inculpatului - pericolul

concret pentru ordinea publică subzistă chiar dacă detenția preventivă se

prelungește în timp.

Pe de altă parte, se constată că în cauză

s-a dispus condamnarea inculpatului, hotărârea de condamnare, chiar nedefinitivă

– constituind un temei suficient pentru a se constata că menținerea detenției

provizorii este licită, respectându-se, astfel, atât dispozițiile cuprinse în

legea internă cât și prevederile CEDO.

În același sens, Înalta Curte reține că,

hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alternează nici prezumția de

nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil,

limitarea libertății acestuia, încadrându-se în limitele legii.

Toate aceste aspecte, justifică

dispoziția instanței de apel de a menține măsura arestării preventive, astfel

că Înalta Curte, în baza art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen.,

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul M.F.L. împotriva încheierii din 7 ianuarie 2010 a Curții de Apel Constanța,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul

nr. 11/36/2010.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 18 ianuarie 2010.