ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 132/2010

Asupra recursului penal de față: Prin încheierea din data de 7 ianuarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 11/36/2010, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a dispus, în baza art. 300 2 C. proc. pen. în referire la art. 160 b C. proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului apelant M.F.L., pe o durată de 60 zile, începând cu data de 8 ianuarie 2010. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, următoarea situație de fapt: Prin sentința penală nr. 438 din 20 noiembrie 2009, Tribunalul Constanța l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare și 4 ani interzicerea unor drepturi pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 293 alin. (1) art. 26 rap.

la art. 288 alin. (1), art. 215 alin. (1), (2), (3), art. 290, art. 292 C. pen., art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, art. 65 rap. la art. 241/2005, art. 280 2 din Legea nr. 31/1990 și art. 280 3 din Legea nr. 31/1990, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen. S-a mai reținut că modalitatea în care au fost săvârșite faptele, natura acestora, consecințele grave și puternicul impact negativ asupra opiniei publice, conturează periculozitatea ridicată a făptuitorului pentru ordinea publică și, în condițiile subzistenței temeiurilor arestării preventive se justifică necesitatea menținerii stării de arest a inculpatului.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, inculpatul a declarat recurs învederând că toate probele în dosar au fost administrate, inculpatul a avut o atitudine sinceră, astfel că nu se mai impune menținerea stării de arest , solicitând punerea în libertate sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive.

În cauză, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept - art. 148 lit. f) C. proc. pen. - care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului. Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a infracțiunilor, corelate cu natura relațiilor sociale lezate apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă, în continuare, un pericol concret pentru ordinea publică. Este adevărat că pericolul concret pentru ordinea publică, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., nu se confundă cu pericolul social al faptei, ca trăsătură a infracțiunii, având un sens mult mai larg și presupune o rezonanță deosebită a faptei în rândul colectivității.

Totuși, nu se poate face abstracție în cadrul analizei asupra menținerii arestării preventive, de gravitatea concretă a faptelor comise, după cum nu se poate ignora nici faptul că în cazul unor infracțiuni grave – cum sunt cele reținute în sarcina inculpatului - pericolul concret pentru ordinea publică subzistă chiar dacă detenția preventivă se prelungește în timp. Pe de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului, hotărârea de condamnare, chiar nedefinitivă – constituind un temei suficient pentru a se constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se, astfel, atât dispozițiile cuprinse în legea internă cât și prevederile CEDO. În același sens, Înalta Curte reține că, hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alternează nici prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia, încadrându-se în limitele legii.

Toate aceste aspecte, justifică dispoziția instanței de apel de a menține măsura arestării preventive, astfel că Înalta Curte, în baza art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.F.L. împotriva încheierii din 7 ianuarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 11/36/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 ianuarie 2010.