ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2788/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Reclamanta SC O. SA prin acțiunea

introdusă pe rolul Tribunalului București, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S.

București, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se determine

cuantumul despăgubirilor care reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului

cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de reclamantă și

retrocedate foștilor proprietari prin efectul hotărârilor judecătorești

irevocabile precum și obligarea pârâtei să achite despăgubirile datorate, cu

cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, prin sentința comercială nr. 14222 din 22 decembrie 2008, a admis în

parte acțiunea precizată de reclamanta SC O. SA și a fost obligată pârâta la

plata către reclamantă a sumei de 645.570 lei despăgubiri și la 11.500 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a constatat că potrivit dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997 care au rămas aplicabile numai pentru contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

137/2002, deci și contractului nr. 720 din 21 octombrie 1998, reclamanta este

îndreptățită de a obține din partea pârâtei A.V.A.S. repararea prejudiciului

cauzat prin restituirea către foștii proprietari a bunului imobil situat în

Huși Calea Basarabiei Județ Vaslui (fostul R.C.).

Cât privește cuantumul

despăgubirilor cuvenite reclamantei tribunalul a apreciat că față de

prevederile alin. (2) ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 aceasta

este dată de valoarea de circulație (valoarea de pe piața liberă) a bunului de

la momentul la care a avut loc executarea silită, 16 aprilie 2007, aceasta

fiind data la care imobilul a fost restituit în natură și implicit data la care

s-a produs prejudiciul, în sensul avut în vedere de acest text de lege.

Prin decizia nr. 84 din 17 februarie

2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca

nefondat, apelul reclamantei SC O. SA, a admis apelul formulat de pârâta A.V.A.S.

București, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pe

pârâta să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 231.416 lei și 5.500,68

lei cheltuieli de judecată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței apelate.

În argumentarea acestei decizii

instanța de apel a apreciat că, în speță, nu a operat prescripția extinctivă a

dreptului material la acțiune astfel cum a susținut pârâta A.V.A.S. București,

constatând că în cauză era aplicabil termenul general de prescripție prevăzut

de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și că momentul începerii cursului

prescripției extinctive este dat de cel al predării efective a imobilului către

fostul proprietar, respectiv 16 aprilie 2007, astfel că față de data

introducerii acțiunii 22 octombrie 2007 nu s-a împlinit termenul de prescripție

de 3 ani.

Totodată, s-a reținut că

formalitățile concilierii prealabile au fost îndeplinite reclamanta fiind

îndreptățită la repararea prejudiciului cauzat prin executarea hotărârii

irevocabile, prin care s-a restituit imobilul Restaurantul C. din Municipiul

Huși, Județul Vaslui, în conformitate cu dispozițiile art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999.

De asemenea, s-a constatat că

reclamantei i se cuvenea cu titlu de despăgubiri suma de 231.461 lei ca

echivalent al prejudiciului cauzat prin restituirea imobilului, iar cât

privește despăgubirile de 46.034,7 lei nu există temei pentru a fi pretinse A.V.A.S.

răspunderea sa specifică vizând acoperirea prejudiciului suferit de societatea

privatizată prin pierderea unui imobil.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta A.V.A.S. întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

în susținerea căruia a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu

încălcarea atât a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 cât și a

dispozițiilor art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, considerând că în

mod nelegal a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune întrucât

nu s-a reținut că data nașterii dreptului la acțiune o reprezintă data

rămânerii definitive și irevocabile a hotărârilor de restituire, deși

prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 prevăd expres acest

lucru.

Totodată susține recurenta hotărârea

instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., arătând că termenul expres de comunicare a convocării de 15 zile

înaintea datei convocării prevăzut de alin. (3) al art. 720

1

C.

proc. civ., nu a fost respectat.

Hotărârea, susține recurenta, a fost

pronunțată și cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 cu privire la cuantumul despăgubirilor, arătând că

aceste despăgubiri trebuiau calculate doar la valoarea pe care o aveau în

contabilitatea societății privatizate la momentul privatizării, fără aplicarea

indicelui de inflație. Au fost încălcate și dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002,

dispoziție prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor

acordate nu va putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător.

Pentru aceste motive recurenta a

solicitat admiterea recursului, modificarea, modificarea în tot a deciziei

recurate în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Examinând motivele de recurs

invocate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

Critica privind respingerea

excepției prescripției dreptului material la acțiune este nefondată. Instanța

de apel a respins excepția invocată, având în vedere că extinderea prevederilor

art. 32 din Legea nr. 99/1999 și la alte situații decât cele prevăzute de text

nu este posibilă, pentru că se abate de la domeniul de aplicare al legii

speciale. Astfel,

dispozițiile

art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, se referă la un termen de prescripție de 3 luni

aplicabil însă doar introducerii cererilor prin care se atacă o operațiune sau

un act, respectiv se valorifică un drept specific procedurii de privatizare

conferit de actele normative citate privitor la privatizarea societăților

comerciale,

litigii

care sunt de

competenta curții de apel, ca primă instanță. În speța de față, întrucât se

valorifică un drept, născut ulterior privatizării, corect instanțele au

apreciat că acțiunea reclamantei este de drept comun, fiindu-i aplicabil

termenul general de prescripție de 3 ani, conform art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.

Termenul special de prescripție de 3

luni este aplicabil numai pentru cereri în legătură cu procesul de privatizare,

situație care nu se regăsește în speța de față.

În privința momentului de la care

începe cursul termenului de prescripție referitor la dreptul reclamantei de a

formula cererea de chemare în judecată, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997 stabilesc că acest moment coincide cu data executării hotărârii de

restituire a

imobilului.

Susținerea

pârâtei, potrivit căreia termenul de prescripție al exercitării dreptului

material la acțiune începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a

hotărârii judecătorești de restituire în natură a imobilului este contrazisă și

de faptul că de la data predării efective a imobilului către fostul proprietar,

se naște dreptul reclamantei de a formula acțiunea în despăgubiri.

Critica privind încălcarea

dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., este nefondată, instanța de

apel în urma verificării înscrisurilor aflate la dosar a apreciat în mod corect

că au fost îndeplinite formalitățile concilierii prealabile.

Critica privind cuantumul

despăgubirilor acordate prin invocarea art. 30 din Legea nr. 137/2002, care a

modificat O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999 este nefondată.

Legea nr. 137/2002 prevede expres prin

alin.

(

3) al art. 30 că dispozițiile art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile

numai pentru contractele de vânzare cumpărare încheiate înainte de intrarea

acesteia în vigoare. Ori, în speța de față, actul de vânzare cumpărare de

acțiuni s-a încheiat în anul 1998, iar acțiunea în despăgubiri a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată de Legea nr. 99/1999 în vigoare la acea dată.

În consecință, modul de determinare

a cuantumului despăgubirilor stabilit de Legea nr. 137/2002 nu-i este aplicabil

acestui

litigiu,

întrucât

privatizarea a avut loc înainte de intrarea sa în vigoare.

Despăgubirea la valoarea de

circulație a imobilului retrocedat este corectă în raport de lipsa unor

dispoziții care să limiteze reparația, art. 32

4

alin. (l) și (3) din

O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor publice implicate de a

plăti societăților comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma

restituirii imobilelor către foștii proprietari, o despăgubire care să reprezinte

echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a

imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari. Această

despăgubire se poate stabili de

instituțiile

publice implicate de comun acord cu societățile comerciale iar în caz de

divergență,

prin

justiție.

Susținerea recurentei conform căreia

despăgubirile acordate nu pot depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de

cumpărător arătând că au fost încălcate dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002,

este nefondată întrucât astfel cum a reținut instanța de apel aceste dispoziții

nu sunt aplicabile în speță întrucât au fost introduse ulterior, iar

despăgubirea la care a fost obligată pârâta a fost stabilită în baza raportului

de expertiză contabilă efectuat în apel.

De altfel, legiuitorul prin alin.

(3) al art. 30 din Legea nr. 137/2002 a stabilit expres că: „Prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările

ulterioare rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de

acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi”.

Astfel fiind, față de considerentele

expuse în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca

nefondat.

Având în vedere dispozițiile art. 274

C. proc. civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

A.V.A.S. BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 84 din 17 februarie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta pârâtă A.V.A.S.

București la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC O. SA

Huși.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 septembrie 2010.