ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 420/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul T.A. a chemat în

judecată C.J.P.S., solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să

dispună anularea hotărârii din 12 decembrie 2008 emisă de aceasta din urmă cu

consecința recunoașterii în favoarea reclamantului a drepturilor prevăzute de

art. 2 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru aprobarea O.G. nr. 105/1999 și a

H.G. nr. 287/2008 pentru modificarea și completarea Normelor pentru aplicarea

O.G. nr. 105/1999 aprobată prin H.G. nr. 127/2002, întrucât are calitatea de

refugiat.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat

că datorită ocupării Ardealului de Nord de către forțele armate maghiare, a

fost obligat să părăsească localitatea natală, satul Plopis pentru a se refugia

împreună cu familia în localitatea Turda din județul Cluj. În consecință,

reclamantul solicită acordarea drepturilor începând cu data de 12 august 2008

pentru intervalul octombrie 1940 – martie 1945.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 301

din 16 iunie 2009 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant,

menținând în întregime Hotărârea din 12 decembrie 2008 emisă de pârâtă.

Pentru a pronunța această sentință, s-a

reținut că, în ciuda rolului activ manifestat de către instanță, nu a existat

la dosar nici o probă utilă, pertinentă și concludentă care să confirme

susținerile reclamantului privind calitatea acestuia de refugiat, deși

reclamantul avea sarcina probei conform dispozițiilor art. 1.169 C. civ.

Împotriva acestei sentințe considerată

nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamantul T.A.

Recurentul a reiterat motivele

invocate în fața instanței de fond.

În plus, recurentul a susținut că

declarațiile martorilor nu sunt destul de concludente, întrucât „din cauza

vârstei este posibil ca aceștia să-și fi pierdut din unele calități”.

Examinând sentința în raport cu

actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul de față pentru următoarele

considerente:

În conformitate cu art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, de

prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în

perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 la 6 martie

1945, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată,

expulzată sau strămutată în altă localitate.

De asemenea, potrivit art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente și, în lipsa acestor acte, prin declarație cu

martori.

În lipsa unor acte oficiale, pentru

dovedirea împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamantul a depus

la dosarul cauzei, în copie, declarațiile autentificate ale martorilor G.I. și

N.D.

Referindu-se la mărturie, ca mijloc

de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabilește că, înainte ca

martorul să declare ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările ce

constituie obiectul probei, un minimum de aspecte se impun a fi precizate,

tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură

mărturia depusă reflectă realitatea. Aceste reguli prevăzute de Codul de

procedură civilă trebuie considerat că se aplică tuturor declarațiilor de

martori, indiferent dacă acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, întrucât

nerespectarea lor face imposibilă operațiunea de apreciere a mărturiilor.

În cauză, constatând că declarațiile

martorilor N.D. și G.I., autentificate de notarul public s-au dovedit a fi insuficiente

pentru dovedirea calității de refugiat a reclamantului, că prin încheierea din

14 aprilie 2009, instanța de fond a dispus audierea celor doi martori sub

prestare de jurământ, în condițiile art. 186 C. proc. civ.

În depozițiile lor, cei doi martori

au oferit informații confuze și contradictorii, declarațiile acestora

neputându-se corobora.

Astfel, în timp ce martorul N.D.

susține că reclamantul s-a refugiat singur, martorul G.I. declară că acesta s-a

refugiat împreună cu părinții, care-și căutau de lucru.

De asemenea, ambii martori au

declarat că l-au cunoscut pe reclamant în perioada refugiului în Turda, însă,

nici unul dintre martori nu știa ce vârstă avea reclamantul.

Rezultă, așadar, că în ciuda rolului

activ manifestat de instanță, probele existente la dosar nu fac dovada

susținerilor reclamantului privind calitatea acestuia de refugiat.

În consecință, recursul fiind

nefondat va fi respins ca atare, hotărârea instanței de fond fiind legală și

temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de T.A., împotriva

sentinței civile nr. 301 din 16 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 28 ianuarie 2010.