ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 911/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, reclamanta O.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea Hotărârii nr. 21714 din 09 iulie 2007 prin

care i s-a respins cererea pentru acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii reclamanta susține

că, deși a justificat cu acte faptul că s-a refugiat, cererea i-a fost respinsă.

Prin sentința civilă nr. 431 din 20 septembrie

2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de reclamanta O.A., dispunând anularea Hotărârii nr.

21714 din 09 iulie 2007 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantei

calitatea de refugiat în perioada 15 octombrie 1940-06 martie 1945 și să-i acorde

drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000

cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 ianuarie 2007.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta a fost nevoită

să părăsească localitatea de domiciliu și a făcut dovada că a suferit prejudicii

în urma refugierii forțate, motiv pentru care excluderea sa de la beneficiul acordat

de lege refugiaților este nelegală.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

Casa Județeană de Pensii Cluj criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Se susține, în esență, că instanța de fond

nu a analizat temeinic declarațiile autentificate ale martorilor, care nu au putut

preciza cu exactitate nici data refugiului, nici localitatea de plecare sau cea

de refugiu, neputând fi coroborate în favoarea reclamantei. Recurenta-pârâtă mai

arată că persoanele care au dat declarații în cauză se regăsesc în calitate de martori

și în alte dosare depuse la Comisia de aplicare a Legii nr. 189/2000, atestând situația

de refugiat a altor persoane, aflate în perioade și localități de refugiu diferite

față de cele indicate pentru reclamanta O.A.

Recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate

în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive

etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ

beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus-menționată, a avut de

suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată

în altă localitate.

Din conținutul textului de lege menționat,

rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor cetățenilor români, care,

din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, această situație

putând fi dovedită cu acte oficiale, iar în lipsa acestora cu declarații de martori,

potrivit art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002 cuprinzând Normele metodologice

de aplicare a O.G. nr. 105/1999, reclamanta făcând dovada legală a temeiniciei pretențiilor

sale.

Este de notorietate situația că, în urma

încheierii Dictatului de la Viena, prin care au fost cedate anumite teritorii românești

din Ardealul de Nord, au avut loc persecuții etnice reciproce, exercitate atât de

regimul hortyst asupra populației românești din teritoriile ocupate, dar și din

partea autorităților române asupra persoanelor de naționalitate maghiară domiciliate

în localitățile rămase sub administrația românească.

Cum din dovezile administrate în cauză

(acte de stare civilă, declarații de martori autentificate și declarația dată sub

prestare de jurământ în fața instanței de fond) rezultă că reclamanta, la data refugiului,

avea vârsta de 5 ani, fiind născut la data de 11 martie 1936, iar părinții săi P.T.

și I. au părăsit localitatea de domiciliu – J.M., intrată sub jurisdicția autorităților

maghiare, în luna octombrie 1940, este evident că, reclamanta, nu putea avea altă

situație decât a părinților săi, dată fiind vârsta fragedă pe care o avea la acel

moment.

În aceste condiții, toate consecințele

nefavorabile suportate de părinții reclamantei, ca urmare a refugiului, s-au răsfrânt

și asupra ei, fapt care o îndreptățește la recunoașterea calității de refugiat și

acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, astfel cum, în mod corect,

a reținut instanța de fond.

Pe de altă parte, înscrisurile depuse de

pârâtă pentru a demonstra că declarațiile martorilor conțin date inexacte în raport

de alte afirmații făcute în diverse declarații autentificate referitoare la alte

peroane refugiate, nu au relevanță în soluționarea acțiunii reclamantei O.A., instanța

neputând să aprecieze și să cenzureze veridicitatea acestora, atâta vreme cât ele

au produs efecte juridice în alte dosare întocmite în baza Legii nr. 189/2000, care

nu o privesc pe reclamantă.

Față de argumentele expuse mai sus,

Înalta Curte constată să sentința pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, este temeinică și legală, și în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană

de Pensii Cluj, împotriva sentinței civile nr. 431 din 20 septembrie 2007 a Curții

de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

6 martie 2008.