ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 463/2010

Asupra recursului penal de față; Prin încheierea din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în dosar nr. 666/109/2007, în baza art. 160/b C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a inculpatului G.S.R. S-a reținut în esență că temeiurile care au justificat luarea măsurii se mențin și în prezent, în sensul disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen., ambele condiții fiind îndeplinite. Este adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențiale a infracțiunii. Aceasta nu înseamnă că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei.

Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, și din însuși pericolul social al infracțiunilor imputate inculpaților, de reacția publică la comiterea faptelor, de posibilitatea săvârșirii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte. Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date ce sunt legate de persoana inculpaților, ci și date referitoare la faptă, nu de puține ori aceasta din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu reacționează îndeajuns împotriva infracționalității.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul G.S.R., solicitând revocarea măsurii arestării preventive, întrucât că nu mai subzistă temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, nefiind indicii noi din care să rezulte că inculpatul ar încerca zădărnicirea aflării adevărului sau săvârșirea de noi fapte penale, acesta fiind arestat de o perioadă mare de timp. Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate și din oficiu conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Din actele și lucrările dosarului rezultă că inculpatul este cercetat în stare de arest pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane, constând în aceea că în luna ianuarie 2007, împreună cu alte persoane, a transportat-o prin răpire pe partea vătămată B.I.

din localitatea de domiciliu în comuna Găneasa, în scopul exploatării sexuale. Pentru infracțiunea cu care instanța de fond a fost sesizată, inculpatul a fost condamnat de către aceasta la o pedeapsă de 6 ani închisoare, sentință atacată de inculpat cu apel. Curtea reține că potrivit art. 160/b alin. (3) C. proc. pen. când în cursul judecății se constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest a inculpatului. Cum temeiurile susmenționate sunt tocmai cele prevăzute de art. 143 și art. 148 C. proc. pen. rezultă că pentru menținerea stării de arest în cursul judecății este suficient ca din datele existente să rezulte presupunerea rezonabilă, în sensul că inculpatul a săvârșit fapta prevăzută de legea penală pentru care a fost trimis în judecată.

Curtea apreciază că sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru menținerea stării de arest în cursul judecății, întrucât subzistă temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea acestei măsuri împotriva inculpatului, existând pe de o parte cel puțin indicii temeinice în sensul săvârșirii de către acesta a faptei pentru care a fost trimis în judecată (în condițiile în care împotriva sa a fost pronunțată o hotărâre de condamnare, chiar nedefinitivă), iar pe de altă parte natura acesteia, împrejurările în care a fost comisă, circumstanțele personale ale inculpatului, având în vedere și amploarea pe care a cunoscut-o fenomenul de trafic de persoane , justifică aprecierea că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, fiind de natură să afecteze buna desfășurare a procesului penal Pronunțând condamnarea la pedeapsa închisorii, chiar dacă sentința nu este definitivă, dar cu o anumită valoare asupra vinovăției și responsabilității inculpatului, față de probele aflate la dosar până la acest moment, de starea de insecuritate care s-ar crea în comunitate în cazul în care inculpatul, bănuit a fi comis o infracțiune cu un grad ridicat de pericol social, ar fi judecat în stare de libertate, pentru a proteja ordinea publică,

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării nu au încetat și impun în continuare privarea sa de libertate. Măsura arestării nu tinde a reprezenta o executare anticipată a pedepsei, ținând seama că de la data arestării și până în prezent cauza a parcurs primul ciclu procesual. Pentru aceste considerente, Curtea constată că instanța de apel a apreciat în mod corect că în cauză se mențin temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive și nu se justifică cercetarea inculpatului în stare de libertate, sens în care recursul acestuia este nefondat și urmează a fi respins conform art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.S.R. împotriva încheierii din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în dosar nr. 666/109/2007. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 februarie 2010.