ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3491/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3491/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 21

septembrie 2010 Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 666/109/2007 a dispus în baza

dispozițiilor art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1)

și (3) C. proc. pen., constatarea legalității și temeiniciei măsurii arestării

preventive luată față de inculpații: I.M.G., fiul lui D. și F., T.V., fiul lui

G. și I., și G.S.R., fiul lui D.F. și G.M., în prezent deținuți în

Penitenciarul de Maximă Siguranță Colibași, măsură pe care menținut-o în

continuare.

Pentru a

dispune astfel instanța Curții de Apel Pitești, a reținut următoarele:

În legătura

cu starea de arest a inculpaților T.V., G.S.R., I.M.G. s-a constatat că măsura

a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, că în continuare

subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv

pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea reținută în sarcina acestora este mai

mare de 4 ani și există indicii că lăsarea lor în libertate prezintă pericol

concret pentru ordinea publică, iar aceste temeiuri impun în continuare

privarea de libertate.

Prin

rechizitoriul nr. 2/D/P/2007 din 6 martie 2009, D.I.I.C.O.T. - Biroul

Teritorial Argeș, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv

a inculpaților l.M.G., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1)

și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și

37 alin. (1) lit. b) C. pen., G.S.R., pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de

art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, T.V. pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) și art. 13 alin. (1) din

Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. și art. 37 alin. (1) lit. a)

C. pen.

În fapt, s-a

reținut că în perioada decembrie 2006 - ianuarie 2007, inculpații l.M.G., G.S.R.

și T.V., împreună cu inculpatul F.V., aflat în stare de libertate, în diverse

împrejurări și forme de participație, prin răpire le-au transportat pe părțile

vătămate S.A.M., B.l.E. cât și pe M.A.M., minoră, din localitățile de

domiciliu, în comuna Găneasa în scopul exploatării sexuale.

S-a apreciat

că temeiurile care au justificat luarea măsurii arestării preventive se mențin

și în prezent, în sensul dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., ambele

condiții fiind îndeplinite, deci, inclusiv cea referitoare la pericolul concret

pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a

inculpaților și reîntoarcerea în mediul social care Ie-a facilitat săvârșirea

faptelor imputate.

Art. 148 alin.

(1) lit. f) C. proc. pen., prevede că măsura arestării preventive a

inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prev.de art. 143 C.

proc. pen. și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede

pedeapsa detențiunii pe viață, alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 4

ani și există probe certe că lăsarea sa în stare de libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică.

Trecând la

verificarea, din oficiu, a temeiniciei și legalității stării de arest

preventiv, curtea a constatat că inculpații, în raport de gradul ridicat de

pericol social al faptelor reținute în sarcina lor și de necesitatea de a se

asigura desfășurarea normală a procesului penal, se impune a se menține

detenția preventivă, având în vedere și comportamentul acestora la urmărirea

penală și la cercetarea judecătorească.

S-a apreciat

că detenția inculpaților este justificată, de asemenea, prin existența unei

bănuieli legitime privind comiterea infracțiunii de care sunt cercetați.

Prin urmare,

la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date ce sunt

legate de persoana inculpaților, ci și date referitoare la faptă, nu de puține

ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de

insecuritate, credința că justiția, cei care concurează la înfăptuirea ei, nu

acționează îndeajuns împotriva infracționalității.

Curtea nu a

împărtășit opinia inculpaților, în sensul depășirii termenului rezonabil al

arestării preventive, pentru că, disp. art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului nu sunt aplicabile.

S-a constatat

că inculpații au fost condamnați la pedeapsa închisorii cu executare în

penitenciar, aceasta constituind, în prezent, unul din temeiurile ce justifică

detenția preventivă.

Împotriva

acestei încheieri în termen legal a declarat recurs inculpatul G.S.R.

La termenul

de astăzi 6 octombrie 2010, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat, a

solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate, revocarea măsurii

arestării preventive și judecarea inculpatului în stare de libertate,

considerând că acesta nu poate influența cursul judecării cauzei, solicitând ca

instanța să aibă în vedere faptul că până la rămânerea definitivă a hotărârii

de condamnare, inculpatul poate fi judecat în stare de libertate.

Examinând

recursul declarat de inculpatul G.S.R. sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru

considerentele ce vor urma.

Înalta Curte

reține că încheierea instanței de apel este legală și justificată. Astfel,

procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestului preventiv

în temeiul art. 300

2

C. proc. pen., cu art. 160

7b

C. proc.

pen., „dacă instanța constată că temeiurile ce au determinat arestarea

preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea

de libertate, dispune prin încheiere revocarea arestării preventive și punerea

de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanța

constată că temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare privarea

de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de

libertate, instanța menține prin încheiere motivată, arestarea

preventivă". Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului a rezultat că

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv împotriva

inculpaților nu s-au schimbat.

Alegerea și

menținerea măsurii de prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, de

gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în

judecată a inculpaților de împrejurările concrete în care se presupune că s-au

comis, etc.

Privită din

perspectiva criteriilor complementare, gradul de pericol social al

infracțiunilor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, s-a raportat

și prin prisma circumstanțelor concrete ale cauzei, cum ar fi: consecințele

produse sau care s-ar fi putut produce, frecvența infracțiunilor de acest gen

și necesitatea unei prevenții generale și nu în ultimul rând la atitudinea

procesuală a apelanților inculpați.

Prin lăsarea

în libertate a apelanților-inculpați s-ar induce un puternic sentiment de

insecuritate socială de nesiguranță, în opinia publică fapt care, în final,

s-ar repercuta negativ asupra finalității actului de justiție, în condițiile în

care cetățenii ar constata că persoane acuzate de săvârșirea unor infracțiuni

de o asemenea gravitate sunt judecate în libertate.

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate

apelanților-inculpați trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest

aspect prin jurisprudența C.E.D.O., care, în câteva cauze împotriva Franței (de

exemplu cauza Letellie, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în

care dreptul național o recunoaște prin gravitatea deosebită și prin reacțiar particulară

a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita „tulburare a

societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

În cauza

dedusă judecății s-a constatat, pentru aspectele mai sus prezentate, că

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, subzistă și

în prezent, infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată și condamnați

apelanții-inculpați de instanța de fond sunt în măsură, prin natura lor și

consecințele produse și care s-ar fi putut produce, să releve un pericol cert,

real și actual pe care l-ar prezenta inculpații pentru ordinea publică.

În ceea ce

privește dispozițiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea

„stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de

fapta ce formează obiectul judecății", se impune a arăta că potrivit art. 5

pct. 3 din C.E.D.O., art. 5 parag. 3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr.

II, potrivit cărora "orice persoană arestată sau deținută, în condițiile

prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată

înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen

rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".

Referindu-se

la "criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri

penale", C.E.D.O. a statut ca acestea sunt similare cu cele referitoare și

la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul

inculpatului și comportamentul autorităților competente (decizia C.E.D.O. din

31 martie 1998).

Referitor la

determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța

europeană a statuat că acest moment este "data la care o persoană este

acuzată", adică data sesizării instanței competente, potrivit

dispozițiilor legii naționale sau "o dată anterioară" (data

deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată,

potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). în această privință,

Curtea Europeană face precizarea ca noțiunea de "acuzație penală" în

sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care

emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă

penală, idee ce este corelativă și noțiunii de "urmări importante"

privitoare la situația învinuitului (decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza

Hozee c. Olandei).

Cât privește

data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru

calculul "termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este

data pronunțării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat

(decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

Curtea

Europeană a avut în vedere și "comportamentul acuzatului" cerând ca

acesta să coopereze activ cu autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie

1993 în cauza Dobbertin contra Franței).

Aplicând

aceste principii la speța de față, durata arestării preventive a

apelantului-inculpat nu a putut fi apreciată că a depășit un termen rezonabil,

așa cum este prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluționare

cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menținerii măsurii arestului preventiv

este conformă și cu aceste dispoziții.

Pentru toate

aceste considerente, Curtea a apreciat că lăsarea apelantului-inculpat în

libertate, în această fază a procesului penal ar genera, așa cum se arăta, o

stare de insecuritate socială, prezentând un pericol concret pentru ordinea

publică și că prin operațiunea logică a interpretării, temeiurile prevăzute de

148 lit. f) C. proc. pen. a fost examinate prin raportare la probele

administrate prin intermediul mijloacelor de probă, precum și celelalte probe

administrate, acestea fiind cele care au conferit elemente în susținerea pericolului

concret pentru ordinea publică, și pe cale de consecință pentru menținerea

măsurii arestului preventiv a inculpatului.

Desigur că în

aprecierea pericolul concret pentru ordinea publică, care nu se confundă cu

gradul de pericol social al infracțiunii reținute în sarcina inculpatului,

trebuie analizate și împrejurările comiterii faptei, dar nici nu poate fi

ignorată gravitatea acestora, presupuse a fi fost comise de inculpat, cât și a

urmărilor produse dar mai ales la amploarea pe care au cunoscut-o săvârșirea

unor asemenea fapte în ultimul timp în țara noastră; toate acestea însă reclamă

intervenția cât mai urgentă a autorităților în stoparea cât mai eficientă a

unor asemenea fapte, ori o asemenea intervenție se poate realiza prin aplicarea

măsurii arestului preventiv, realizându-se astfel un act de justiție eficient.

Menținerea

stării de arest a -inculpatului s-a considerat a fi justificată și prin prisma art.

5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inculpatul fiind

condamnat chiar nedefinitiv de o instanță de judecată independentă și

imparțială.

Așadar,

Înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatului este

justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru

infracțiunile reținute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani și există

probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică.

Constatând că

sunt întrunite atât cerințele art. 148 lit. f), art. 300

2

și ale art.

160

b

alin. (3) C. proc. pen., cât și prevederile art. 5 pct. 1 lit.

a) și c) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul G.S.R. împotriva încheierii de ședință din 21 septembrie 2010 a

Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 666/109/2007.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat G.S.R. va fi obligat la plata sumei

de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul G.S.R. împotriva încheierii de

ședință din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 666/109/2007.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 06 octombrie 2010.