ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3491/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 21 septembrie 2010 Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 666/109/2007 a dispus în baza dispozițiilor art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., constatarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive luată față de inculpații: I.M.G., fiul lui D. și F., T.V., fiul lui G. și I., și G.S.R., fiul lui D.F. și G.M., în prezent deținuți în Penitenciarul de Maximă Siguranță Colibași, măsură pe care menținut-o în continuare. Pentru a dispune astfel instanța Curții de Apel Pitești, a reținut următoarele: În legătura cu starea de arest a inculpaților T.V., G.S.R., I.M.G.

s-a constatat că măsura a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, că în continuare subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea reținută în sarcina acestora este mai mare de 4 ani și există indicii că lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, iar aceste temeiuri impun în continuare privarea de libertate. Prin rechizitoriul nr. 2/D/P/2007 din 6 martie 2009, D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Argeș, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaților l.M.G., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen. și 37 alin. (1) lit. b) C. pen., G.S.R., pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, T.V. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. În fapt, s-a reținut că în perioada decembrie 2006 - ianuarie 2007, inculpații l.M.G., G.S.R. și T.V., împreună cu inculpatul F.V., aflat în stare de libertate, în diverse împrejurări și forme de participație, prin răpire le-au transportat pe părțile vătămate S.A.M., B.l.E. cât și pe M.A.M., minoră, din localitățile de domiciliu, în comuna Găneasa în scopul exploatării sexuale.

S-a apreciat că temeiurile care au justificat luarea măsurii arestării preventive se mențin și în prezent, în sensul dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., ambele condiții fiind îndeplinite, deci, inclusiv cea referitoare la pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaților și reîntoarcerea în mediul social care Ie-a facilitat săvârșirea faptelor imputate. Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prevede că măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prev.de art. 143 C. proc. pen. și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Trecând la verificarea, din oficiu, a temeiniciei și legalității stării de arest preventiv, curtea a constatat că inculpații, în raport de gradul ridicat de pericol social al faptelor reținute în sarcina lor și de necesitatea de a se asigura desfășurarea normală a procesului penal, se impune a se menține detenția preventivă, având în vedere și comportamentul acestora la urmărirea penală și la cercetarea judecătorească. S-a apreciat că detenția inculpaților este justificată, de asemenea, prin existența unei bănuieli legitime privind comiterea infracțiunii de care sunt cercetați. Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date ce sunt legate de persoana inculpaților, ci și date referitoare la faptă, nu de puține ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția, cei care concurează la înfăptuirea ei, nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității.

Curtea nu a împărtășit opinia inculpaților, în sensul depășirii termenului rezonabil al arestării preventive, pentru că, disp. art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu sunt aplicabile. S-a constatat că inculpații au fost condamnați la pedeapsa închisorii cu executare în penitenciar, aceasta constituind, în prezent, unul din temeiurile ce justifică detenția preventivă. Împotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs inculpatul G.S.R. La termenul de astăzi 6 octombrie 2010, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate, revocarea măsurii arestării preventive și judecarea inculpatului în stare de libertate, considerând că acesta nu poate influența cursul judecării cauzei, solicitând ca instanța să aibă în vedere faptul că până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul poate fi judecat în stare de libertate.

Examinând recursul declarat de inculpatul G.S.R. sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor urma. Înalta Curte reține că încheierea instanței de apel este legală și justificată. Astfel, procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestului preventiv în temeiul art. 300 2 C. proc. pen., cu art. 160 7b C. proc. pen., „dacă instanța constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanța constată că temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, instanța menține prin încheiere motivată, arestarea preventivă". Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului a rezultat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv împotriva inculpaților nu s-au schimbat.

Alegerea și menținerea măsurii de prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților de împrejurările concrete în care se presupune că s-au comis, etc. Privită din perspectiva criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, s-a raportat și prin prisma circumstanțelor concrete ale cauzei, cum ar fi: consecințele produse sau care s-ar fi putut produce, frecvența infracțiunilor de acest gen și necesitatea unei prevenții generale și nu în ultimul rând la atitudinea procesuală a apelanților inculpați.

Prin lăsarea în libertate a apelanților-inculpați s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială de nesiguranță, în opinia publică fapt care, în final, s-ar repercuta negativ asupra finalității actului de justiție, în condițiile în care cetățenii ar constata că persoane acuzate de săvârșirea unor infracțiuni de o asemenea gravitate sunt judecate în libertate. În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate apelanților-inculpați trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O., care, în câteva cauze împotriva Franței (de exemplu cauza Letellie, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște prin gravitatea deosebită și prin reacțiar particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

În cauza dedusă judecății s-a constatat, pentru aspectele mai sus prezentate, că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, subzistă și în prezent, infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată și condamnați apelanții-inculpați de instanța de fond sunt în măsură, prin natura lor și consecințele produse și care s-ar fi putut produce, să releve un pericol cert, real și actual pe care l-ar prezenta inculpații pentru ordinea publică. În ceea ce privește dispozițiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de fapta ce formează obiectul judecății", se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din C.E.D.O., art. 5 parag.

3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr. II, potrivit cărora "orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii". Referindu-se la "criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", C.E.D.O. a statut ca acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente (decizia C.E.D.O.

din 31 martie 1998). Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment este "data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau "o dată anterioară" (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). în această privință, Curtea Europeană face precizarea ca noțiunea de "acuzație penală" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă și noțiunii de "urmări importante" privitoare la situația învinuitului (decizia C.E.D.O.

din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei). Cât privește data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul "termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este data pronunțării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei). Curtea Europeană a avut în vedere și "comportamentul acuzatului" cerând ca acesta să coopereze activ cu autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franței). Aplicând aceste principii la speța de față, durata arestării preventive a apelantului-inculpat nu a putut fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 5 parag.

3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluționare cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menținerii măsurii arestului preventiv este conformă și cu aceste dispoziții. Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că lăsarea apelantului-inculpat în libertate, în această fază a procesului penal ar genera, așa cum se arăta, o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol concret pentru ordinea publică și că prin operațiunea logică a interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen. a fost examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă, precum și celelalte probe administrate, acestea fiind cele care au conferit elemente în susținerea pericolului concret pentru ordinea publică, și pe cale de consecință pentru menținerea măsurii arestului preventiv a inculpatului.

Desigur că în aprecierea pericolul concret pentru ordinea publică, care nu se confundă cu gradul de pericol social al infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, trebuie analizate și împrejurările comiterii faptei, dar nici nu poate fi ignorată gravitatea acestora, presupuse a fi fost comise de inculpat, cât și a urmărilor produse dar mai ales la amploarea pe care au cunoscut-o săvârșirea unor asemenea fapte în ultimul timp în țara noastră; toate acestea însă reclamă intervenția cât mai urgentă a autorităților în stoparea cât mai eficientă a unor asemenea fapte, ori o asemenea intervenție se poate realiza prin aplicarea măsurii arestului preventiv, realizându-se astfel un act de justiție eficient.

Menținerea stării de arest a -inculpatului s-a considerat a fi justificată și prin prisma art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inculpatul fiind condamnat chiar nedefinitiv de o instanță de judecată independentă și imparțială. Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Constatând că sunt întrunite atât cerințele art. 148 lit. f), art. 300 2 și ale art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., cât și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) și c) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.S.R. împotriva încheierii de ședință din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 666/109/2007. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat G.S.R. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.S.R. împotriva încheierii de ședință din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 666/109/2007. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 06 octombrie 2010.