ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2003/2010

Asupra recursului

penal de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată:

Prin Încheierea de ședință din 4 mai 2010,

pronunțată în Dosarul nr. 1707/109/2009 Curtea de Apel Pitești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 300

2

raportat

la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și

temeinicia măsurii arestării preventive luată împotriva inculpaților S.M.V.,

T.G. și R.P.C., măsură pe care o menține.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a reținut că prin Sentința penală nr. 4/MF din 9 martie 2010 a

Tribunalului Argeș, secția penală, cei trei inculpați au fost condamnați la

pedepse cu închisoarea pentru săvârșirea a două infracțiuni de viol, prevăzute

de art. 197 alin. (1), (3) C. pen.

Verificând din oficiu

legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive, conform art. 300

2

C. proc. pen. instanța de apel a constatat că măsura a fost luată cu

respectarea dispozițiilor legale în materie și se impune menținerea ei,

întrucât subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina

inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a

acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere

gravitatea faptelor, rezonanța socială pe care o generează săvârșirea unor

astfel de fapte, ceea ce impune o reacție promptă și eficientă a organelor

judiciare.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul R.P.C. care a susținut

că nu se mai mențin temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării

preventive și, în consecință, în mod netemeinic instanța de apel a dispus

menținerea acestei măsuri,impunându-se revocarea arestării.

Examinând încheierea

recurată prin raportare la motivul invocat de către inculpat dar și din oficiu,

în condițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Inculpatul R.P.C. a

fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță la o pedeapsă rezultantă

de 11 ani închisoare pentru săvârșirea, în concurs real, a două infracțiuni de

viol prevăzute de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., una în calitate de autor și

alta în calitate de complice.

În fapt, s-a reținut

că în noaptea zilei de 13/14 august 2008 inculpatul R.P.C., alături de

coinculpații S.M.V. și T.G., a întreținut un raport sexual normal cu partea

vătămată M.M.D., în vârstă de 14 ani, prin constrângere și violențe exercitate

asupra acesteia.

S-a mai reținut în

sarcina inculpatului că în ziua de 25 noiembrie 2008, împreună cu inculpatul

P.C. l-a ajutat pe inculpatul S.M.V. să întrețină un raport sexual normal cu

aceeași parte vătămată minora, M.M.D., prin constrângere și prin exercitarea de

violențe asupra acesteia.

În prezent cauza se

află pe rolul Curții de Apel Pitești pentru soluționarea apelurilor declarate

de către inculpați.

Potrivit art. 300

2

C. proc. pen. instanța este datoare să verifice din oficiu, în cursul

judecății, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a

inculpatului arestat și potrivit art. 160

b

alin. (1) și alin. (3) C.

proc. pen când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea se

mențin și impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi

care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,

menținerea stării de arest a inculpatului.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a

apreciat că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de

art. 300

2

rap. la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., iar

menținerea duratei arestării preventive a inculpatului se impune, având în

vedere că temeiurile care au determinat arestarea inițială se mențin și impun,

în continuare, privarea de libertate a acestuia.

Astfel, probele

administrate în cauză până în prezent nu fac să înceteze presupunerea

rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată,

ci, dimpotrivă, au confirmat aceste acuzații, împotriva inculpatului fiind

pronunțată o hotărâre de condamnare în primă instanță, chiar dacă aceasta nu

este definitivă.

În același timp,

subzistă cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută

de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului fiind mai mare de

4 ani și existând probe că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret

pentru ordinea publică.

În aprecierea acestei

ultime condiții, Înalta Curte are în vedere, ca și instanța de apel, natura și

gravitatea faptelor pentru care este cercetat inculpatul, împrejurările și

modalitatea în care se reține că a acționat - împreună cu alte persoane, în

locații izolate pentru a nu fi depistați și a crea o presiune suplimentară

asupra părții vătămate minore, prin exercitarea de violențe și amenințări

asupra acesteia, urmările produse (vătămări corporale dar și experiența

traumatizantă a unei întreruperi de sarcină la vârsta de numai 14 ani prin care

victima a fost nevoită să treacă, sarcina fiind generată de activitatea

infracțională a inculpaților).

Fapte de natura celor

de care este acuzat inculpatul - îndreptate împotriva unei valori sociale

importante, și anume, libertatea și inviolabilitatea sexuală a unei persoane de

sex feminin în perioada minorității împotriva faptelor care ar dăuna vieții

sexuale a minorei, periclitând dezvoltarea normală fizică și morală a acesteia

- prezintă, în concret, o gravitate sporită și au o puternică rezonanță socială

negativă, presupun o stare de indignare, de dezaprobare publică iar judecarea

inculpatului în stare de libertate ar crea un sentiment de insecuritate în

rândul opiniei publice, cu urmări nefaste asupra încrederii și stabilității de

care trebuie să se bucure mediul social.

Corect a apreciat

instanța de apel că menținerea măsurii arestării preventive se justifică și din

perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în aplicarea

dispozițiilor art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale, a arătat că motivele pentru a menține o persoană

arestată în detenție preventive sunt „suficiente și pertinente" atunci

când interesul public al menținerii ordinii în cauză trece înaintea dreptului

persoanei de a fi judecată în libertate, în condițiile în care ordinea publică

rămâne realmente amenințată raportat la persoana în cauză și la natura

infracțiunii, care produce o anumită tulburare socială.

Față de cele

reținute, apreciind că încheierea atacată este legală și temeinică, menținerea

măsurii arestării preventive a inculpatului fiind necesară pentru buna

desfășurare a procesului penal, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de inculpat ca nefondat,

cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art.

192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul R.P.C. împotriva Încheierii de

ședință din 4 mai 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze

cu minori de familie.

Obligă recurentul la

plata sumei de 300 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care 100 RON,

reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică azi, 20 mai 2010.