ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2003/2010

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată: Prin Încheierea de ședință din 4 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1707/109/2009 Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată împotriva inculpaților S.M.V., T.G. și R.P.C., măsură pe care o menține. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că prin Sentința penală nr. 4/MF din 9 martie 2010 a Tribunalului Argeș, secția penală, cei trei inculpați au fost condamnați la pedepse cu închisoarea pentru săvârșirea a două infracțiuni de viol, prevăzute de art. 197 alin. (1), (3) C. pen.

Verificând din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive, conform art. 300 2 C. proc. pen. instanța de apel a constatat că măsura a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie și se impune menținerea ei, întrucât subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere gravitatea faptelor, rezonanța socială pe care o generează săvârșirea unor astfel de fapte, ceea ce impune o reacție promptă și eficientă a organelor judiciare.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul R.P.C. care a susținut că nu se mai mențin temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive și, în consecință, în mod netemeinic instanța de apel a dispus menținerea acestei măsuri,impunându-se revocarea arestării. Examinând încheierea recurată prin raportare la motivul invocat de către inculpat dar și din oficiu, în condițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Inculpatul R.P.C. a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță la o pedeapsă rezultantă de 11 ani închisoare pentru săvârșirea, în concurs real, a două infracțiuni de viol prevăzute de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., una în calitate de autor și alta în calitate de complice.

În fapt, s-a reținut că în noaptea zilei de 13/14 august 2008 inculpatul R.P.C., alături de coinculpații S.M.V. și T.G., a întreținut un raport sexual normal cu partea vătămată M.M.D., în vârstă de 14 ani, prin constrângere și violențe exercitate asupra acesteia. S-a mai reținut în sarcina inculpatului că în ziua de 25 noiembrie 2008, împreună cu inculpatul P.C. l-a ajutat pe inculpatul S.M.V. să întrețină un raport sexual normal cu aceeași parte vătămată minora, M.M.D., prin constrângere și prin exercitarea de violențe asupra acesteia. În prezent cauza se află pe rolul Curții de Apel Pitești pentru soluționarea apelurilor declarate de către inculpați. Potrivit art. 300 2 C. proc. pen. instanța este datoare să verifice din oficiu, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului arestat și potrivit art. 160 b alin. (1) și alin. (3) C. proc.

pen când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea se mențin și impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea stării de arest a inculpatului. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300 2 rap. la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., iar menținerea duratei arestării preventive a inculpatului se impune, având în vedere că temeiurile care au determinat arestarea inițială se mențin și impun, în continuare, privarea de libertate a acestuia.

Astfel, probele administrate în cauză până în prezent nu fac să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, ci, dimpotrivă, au confirmat aceste acuzații, împotriva inculpatului fiind pronunțată o hotărâre de condamnare în primă instanță, chiar dacă aceasta nu este definitivă. În același timp, subzistă cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului fiind mai mare de 4 ani și existând probe că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

În aprecierea acestei ultime condiții, Înalta Curte are în vedere, ca și instanța de apel, natura și gravitatea faptelor pentru care este cercetat inculpatul, împrejurările și modalitatea în care se reține că a acționat - împreună cu alte persoane, în locații izolate pentru a nu fi depistați și a crea o presiune suplimentară asupra părții vătămate minore, prin exercitarea de violențe și amenințări asupra acesteia, urmările produse (vătămări corporale dar și experiența traumatizantă a unei întreruperi de sarcină la vârsta de numai 14 ani prin care victima a fost nevoită să treacă, sarcina fiind generată de activitatea infracțională a inculpaților).

Fapte de natura celor de care este acuzat inculpatul - îndreptate împotriva unei valori sociale importante, și anume, libertatea și inviolabilitatea sexuală a unei persoane de sex feminin în perioada minorității împotriva faptelor care ar dăuna vieții sexuale a minorei, periclitând dezvoltarea normală fizică și morală a acesteia - prezintă, în concret, o gravitate sporită și au o puternică rezonanță socială negativă, presupun o stare de indignare, de dezaprobare publică iar judecarea inculpatului în stare de libertate ar crea un sentiment de insecuritate în rândul opiniei publice, cu urmări nefaste asupra încrederii și stabilității de care trebuie să se bucure mediul social. Corect a apreciat instanța de apel că menținerea măsurii arestării preventive se justifică și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în aplicarea dispozițiilor art. 5 parag.

3 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, a arătat că motivele pentru a menține o persoană arestată în detenție preventive sunt „suficiente și pertinente" atunci când interesul public al menținerii ordinii în cauză trece înaintea dreptului persoanei de a fi judecată în libertate, în condițiile în care ordinea publică rămâne realmente amenințată raportat la persoana în cauză și la natura infracțiunii, care produce o anumită tulburare socială. Față de cele reținute, apreciind că încheierea atacată este legală și temeinică, menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului fiind necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de inculpat ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.P.C. împotriva Încheierii de ședință din 4 mai 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori de familie. Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi, 20 mai 2010.