ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2059/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul B.S. a chemat în judecată pârâtul M.J.L.C. solicitând: - să se constate refuzul nejustificat al pârâtului prin intermediul direcției cetățenie de a-i soluționa cererea de redobândire a cetățeniei române; - să fie obligat pârâtul prin intermediul direcției cetățenie – comisia pentru cetățenie să procedeze la analizarea/ avizarea cererii sale de redobândire a cetățeniei în termen de maxim 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a depus cererea de redobândire a cetățeniei române la 6 mai 2008. În data de 11 mai 2009, fiind nemulțumit de faptul că nu a primit nici un răspuns din anul 2008, a depus cerere de urgentare a soluționării dosarului.

Direcția cetățenie nu a binevoit să răspundă la niciuna dintre cererile sale cu toate că a solicitat un răspund în mod expres, iar termenul legal de 30 de zile este de mult expirat. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3.471 din 23 octombrie 2009 a respins cererea reclamantului ca rămasă fără obiect, obligând pârâtul la plata sumei de 704,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, întrucât cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române a primit aviz favorabil în ședința din 28 august 2009, cererea acestuia a rămas fără obiect, urmând să fie respinsă ca atare.

Pe de altă parte, având în vedere că reclamantului i s-a soluționat cererea după data introducerii acțiunii, în baza art. 274 C. proc. civ., pârâtul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâtul M.J.L.C. Recurentul a susținut, în esență, că obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu este justificată dacă avem în vedere prevederile art. 275 C. proc. civ. Pe de altă parte, susține recurentul, obligarea la cheltuieli de judecată nu are fundament în condițiile în care intră în discuție admisibilitatea acțiunii a capătului principal de cerere al acesteia și al aplicării celor subsidiare, în condițiile existenței principiului de drept, accesoriul urmează soarta principalului.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. De asemenea, conform dispozițiilor art. 275 din același cod „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

În speță, reclamantul a formulat cerere de redobândire a cetățeniei române în anul 2008, conform art. 12 din Legea nr. 21/1991 și, întrucât nu a fost soluționată într-un termen rezonabil, deși a formulat și cerere de urgentare, s-a adresat instanței judecătorești la data de 12 septembrie 2009. Este adevărat că la data de 28 august 2009, cererea reclamantului a fost examinată și avizată pozitiv de comisia pentru cetățenie din cadrul autorității pârâte însă acest lucru i s-a adus la cunoștință după introducerea cererii de chemare în judecată, la dosarul cauzei neexistând dovezi în sens contrar. Așa fiind, în mod corect a constatat instanța de fond că, deși obiectul cererii a fost realizat, în sensul că cererea de redobândire a cetățeniei române a reclamantului a fost examinată, culpa autorității pârâte de a nu soluționa cererea decât ulterior formulării acțiunii în justiție l-a determinat pe reclamant la efectuarea cheltuielilor judiciare solicitate.

Se reține, așadar, că respingerea acțiunii reclamantului, ca rămasă fără obiect, nu conduce, ipso facto, la concluzia că autoritatea pârâtă nu a căzut în pretenții, în condițiile în care „pretențiile” deduse judecății au reprezentat, de fapt, vătămarea produsă de nesoluționarea cererii decât pe parcursul judecării cauzei, reclamantul fiind obligat să efectueze cheltuieli judiciare pentru a determina autoritatea să răspundă petiției sale. Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.J., împotriva sentinței civile nr. 3.471 din 23 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2010.