ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1913/2010

Asupra recursului penal de față; Prin încheierea din 3 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosar nr. 645/108/2009, în baza art. 300 2 rap. la art. 160 b C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a apelantului inculpat V.I. S-a reținut în esență că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, ca și pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l prezintă lăsarea inculpatului în libertate.

Astfel,există presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi comis infracțiunile de care este acuzat, în condițiile în care s-a pronunțat și o hotărâre de condamnare în primă instanță și se mențin probele că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii infracțiunilor, împrejurarea că faptele sunt din categoria celor care atrag obligația statului de a lua măsurile necesare pentru protecția cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, cum sunt și cele contra libertății persoanei.

S-a mai reținut că instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc și cu participarea inculpatului, iar la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de libertate. Dimpotrivă, lăsarea inculpatului în libertate ar încuraja comiterea unor fapte similare celor imputate prin actul de sesizare atât de către inculpat, cât și de către alte persoane ce ar percepe lăsarea în libertate a făptuitorului ca pe o lipsă de reacție a autorităților.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul V.I., susținând că inculpatul nu s-a sustras urmăririi penale,că este singurul inculpat arestat preventiv în această cauză și că prin punerea sa în libertate nu ar putea influența părțile vătămate,care se află la aproximativ 1000 de kiliometri. Oral, prin apărătorul din oficiu s-a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi țara.

Recursul este nefondat . Din actele și lucrările dosarului rezultă că inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță pentru săvârșirea infracțiunilor prev.de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, reținându-se că în cursul anului 2004 a aderat la grupul infracțional inițiatși constituit de alte persoane, în scopul obținerii de beneficii materiale, sens în care în Spania a exploatat 3 persoane prin executarea unor munci cu încălcarea normelor legale privind condițiile de muncă, salarizare, sănătate și securitate. Inculpatul a fost arestat preventiv prin încheierea din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului Arad (însă încarcerat abia la 5 noiembrie 2009), constatând că sunt întrunite condițiile prev.de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc.

pen., iar prin sentința penală nr. 341 din 18 decembrie 2009 a Tribunalului Arad inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare. Înalta Curte constată că la acest moment se mențin temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, așa încât solicitarea inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate nu este întemeiată. Astfel, pe de o parte în cauză există mai mult decât o presupunere rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat (în condițiile în care împotriva sa a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în primă instanță),iar pe de altă parte natura acestora și modalitatea în care se reține că ar fi fost comise justifică aprecierea că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

În plus, chiar dacă nu a fost reținut ca temei al privării de libertate, este de observat că punerea în executare a mandatului de arestare preventivă a avut loc la circa un an de la emiterea lui, ceea ce justifică temerea că lăsarea inculpatului în libertate i-ar permite să se sustragă de la judecată și, eventual, de la executarea pedepsei, în ipoteza în care hotărârea de condamnare va rămâne definitivă. În ce privește egalitate de tratament între inculpații din prezenta cauză, dincolo de împrejurarea că temeiurile arestării se analizează în persoana fiecărui inculpat, este de observat situația particulară a recurentului, a cărui încarcerare s-a realizat cu mult după emiterea mandatului de arestare preventivă, ceea ce ridică suspiciuni cu privire la conduita sa procesuală anterioară, dar și cea viitoare, în ipoteza în care ar fi pus în libertate.

În consecință,fiind îndeplinite condițiile prev.de art. 160 b alin. (3), în mod legal și temeinic instanța de apel pe rolul căreia cauza se află în prezent a dispus menținerea stării de arest a inculpatului, sens în care recursul acestuia este nefondat și va fi respins conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat V.I. împotriva încheierii din 3 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosar nr. 645/108/2009. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 mai 2010.