ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1913/2010

Asupra recursului penal de

față;

Prin

încheierea din 3 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată

în Dosar nr. 645/108/2009, în baza art. 300

2

rap. la art. 160

b

C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a apelantului inculpat V.I.

S-a reținut în esență că

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă,

ca și pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l prezintă lăsarea

inculpatului în libertate.

Astfel,există presupunerea

rezonabilă că inculpatul ar fi comis infracțiunile de care este acuzat, în

condițiile în care s-a pronunțat și o hotărâre de condamnare în primă instanță

și se mențin probele că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracțiunilor pentru care a

fost trimis în judecată, circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii

infracțiunilor, împrejurarea că faptele sunt din categoria celor care atrag

obligația statului de a lua măsurile necesare pentru protecția cetățenilor

împotriva comiterii de infracțiuni grave, cum sunt și cele contra libertății

persoanei.

S-a mai reținut că instanța

este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de

libertate pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor

împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al

faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc și cu participarea

inculpatului, iar la acest moment interesul general prevalează în raport cu

interesul inculpatului de a fi pus în stare de libertate.

Dimpotrivă, lăsarea

inculpatului în libertate ar încuraja comiterea unor fapte similare celor

imputate prin actul de sesizare atât de către inculpat, cât și de către alte

persoane ce ar percepe lăsarea în libertate a făptuitorului ca pe o lipsă de

reacție a autorităților.

Împotriva acestei încheieri a

declarat recurs inculpatul V.I., susținând că inculpatul nu s-a sustras

urmăririi penale,că este singurul inculpat arestat preventiv în această cauză

și că prin punerea sa în libertate nu ar putea influența părțile vătămate,care

se află la aproximativ 1000 de kiliometri.

Oral, prin apărătorul din

oficiu s-a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării

de a nu părăsi țara.

Recursul este nefondat

.

Din actele și lucrările dosarului

rezultă că inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță

pentru săvârșirea infracțiunilor prev.de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003

și art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, reținându-se că în cursul

anului 2004 a aderat la grupul infracțional inițiatși constituit de alte

persoane, în scopul obținerii de beneficii materiale, sens în care în Spania a

exploatat 3 persoane prin executarea unor munci cu încălcarea normelor legale

privind condițiile de muncă, salarizare, sănătate și securitate.

Inculpatul a fost arestat preventiv

prin încheierea din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului Arad (însă încarcerat abia

la 5 noiembrie 2009), constatând că sunt întrunite condițiile prev.de art. 143

și art. 148 lit. f) C. proc. pen., iar prin sentința penală nr. 341 din 18

decembrie 2009 a Tribunalului Arad inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă

rezultantă de 6 ani închisoare.

Înalta Curte constată că la acest

moment se mențin temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive, așa încât solicitarea inculpatului de a fi

cercetat în stare de libertate nu este întemeiată.

Astfel, pe de o parte în

cauză există mai mult decât o presupunere rezonabilă că inculpatul a comis

faptele pentru care este cercetat (în condițiile în care împotriva sa a fost

pronunțată o hotărâre de condamnare în primă instanță),iar pe de altă parte

natura acestora și modalitatea în care se reține că ar fi fost comise justifică

aprecierea că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol concret pentru

ordinea publică.

În plus, chiar dacă nu a

fost reținut ca temei al privării de libertate, este de observat că punerea în

executare a mandatului de arestare preventivă a avut loc la circa un an de la

emiterea lui, ceea ce justifică temerea că lăsarea inculpatului în libertate

i-ar permite să se sustragă de la judecată și, eventual, de la executarea

pedepsei, în ipoteza în care hotărârea de condamnare va rămâne definitivă.

În ce privește egalitate de

tratament între inculpații din prezenta cauză, dincolo de împrejurarea că

temeiurile arestării se analizează în persoana fiecărui inculpat, este de

observat situația particulară a recurentului, a cărui încarcerare s-a realizat

cu mult după emiterea mandatului de arestare preventivă, ceea ce ridică

suspiciuni cu privire la conduita sa procesuală anterioară, dar și cea

viitoare, în ipoteza în care ar fi pus în libertate.

În consecință,fiind

îndeplinite condițiile prev.de art. 160

b

alin. (3), în mod legal și

temeinic instanța de apel pe rolul căreia cauza se află în prezent a dispus

menținerea stării de arest a inculpatului, sens în care recursul acestuia este

nefondat și va fi respins conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art.

192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul inculpat V.I. împotriva încheierii din 3 mai 2010 a

Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosar nr. 645/108/2009.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

13 mai 2010.