ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2686/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheiere de ședință

din 30 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală

în baza disp. art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

C. proc. pen. s-a menținut măsura arestării preventive a

inculpatului C.S.V.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a reținut următoarea

situație de fapt:

În baza art. 300

2

C.

proc. pen. raportat la art. 160

b

C. proc. pen. instanța a

menținut măsura arestării preventive a inculpatului, constatând

că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri

subzistă și în prezent, precum și pericolul social concret

pentru ordinea publică. În acest sens s-a reținut că pedeapsa

închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată și pentru care există

presupunerea rezonabilă că ar fi fost comisă de acesta este mai

mare de 4 ani.

În ce privește menținerea

temeiurilor se reține și faptul că împotriva inculpatului prima

instanță a pronunțat o hotărâre de condamnare prin

sentința penală nr. 135 din 10 mai 2010, iar potrivit

dispozițiilor art. 68

1

C. proc. pen., art. 139 și art. 160

b

C. proc. pen., măsurile preventive necesită existența

presupunerii rezonabile privind săvârșirea faptelor imputate

inculpatului. Totodată, s-au menținut indiciile că lăsarea

în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea

publică, raportat la natura infracțiunii pentru care a fost trimis în

judecată, circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii

faptelor în actul de sesizare al instanței, împrejurarea că fapta

este una care atrage obligația statului de a lua măsurile pentru

protecția cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni

grave.

În ce privește respectarea

dreptului la libertate al inculpatului, este adevărat că

detenția preventivă trebuie să aibă un caracter

excepțional, starea de libertate fiind starea normală - și ea

nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile -

independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă,

însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului, aprecierea, limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se

face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui

caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu

privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere

prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a

regulii generale a judecării în stare de libertate". Prin prisma

dispozițiilor art. 6 și art. 5 paragraf 3 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

termenul rezonabil de soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu doar

prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv și prin

prisma principiului conform căruia, până la pronunțarea unei

hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este

prezumată nevinovată, dar și prin prisma criteriilor cum sunt

natura cauzei deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul

părților implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi

administrate ș.a. Prin urmare, instanța este obligată să

vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de

o parte și interesul public de protecție a cetățenilor

împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de

săvârșire al faptelor cu privire la care există indicii că

au avut loc cu participarea inculpaților și din consecințele

acestora. În condițiile speței, la acest moment interesul general

prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de

libertate.

În esență, pentru

arestarea inculpatului, în afara condițiilor de procedură, pe fond

două sunt condițiile avute în vedere de legiuitor: existența

unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o

faptă prevăzută de legea penală (art. 143 C. proc. pen.)

și, respectiv, existența unuia dintre cazurile de arestare

prevăzute de art. 148 lit. a)-f) C. proc. pen.

Ambele condiții examinate

anterior, sunt regăsite și în jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului (existența metodelor verosimile de a bănui

că acuzatul a săvârșit o infracțiune și, respectiv,

necesitatea protejării ordinii publice), admițându-se că, în

măsura în care și dreptul național o recunoaște, prin

gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei

publice, anumite infracțiuni pot suscita o reacție particulară a

opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a

societății de natură să justifice o detenție

preventivă.

Împotriva acestei hotărâri, a

declarat recurs inculpatul C.S.V., care critică soluția

instanței de apel ca fiind nelegală și netemeinică,

solicitând revocarea măsurii arestării preventive deoarece nu se mai

mențin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive.

Examinând legalitatea și

temeinicia soluției recurate, atât din punct de vedere al motivelor de

recurs cât și din oficiu, Înalta Curte constată critica

formulată ca fiind nefondată, urmând să respingă recursul

inculpatului ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu ocazia verificării

legalității și temeiniciei arestării preventive, dacă

instanța constată schimbarea temeiurilor are au determinat arestarea

inițială are obligația înlocuirii măsurii arestării

preventive sau revocarea măsurii arestării preventive.

Din tot materialul probator al dosarului,

rezultă că recurentul inculpat pe fondul unor afecțiuni psihice,

dezvoltând în timp un sentiment de ură și frustrări pe

victimă, în data de 21 iulie 2009 a pătruns fără drept în

locuința victimei fără consimțământul acesteia,

aplicându-i mai multe lovituri în zona feței, deformându-i piramida

nazală iar ulterior cu ajutorul unui cuțit și a unui ciob de

sticlă, i-a aplicat mai multe lovituri în zona fronto-parietală

și fronto-temporală precum și în zona gâtului,

secționându-i vena jugulară dreaptă și penetrându-i

laringele.

În urma acestor lovituri a intervenit

decesul victimei.

Aceste fapte întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunii de omor, infracțiune la care a fost

condamnat recurentul prin sentința penală nr. 135 din 10 mai 2010 a

Tribunalului Arad, secția penală, la o pedeapsă de 10 ani

închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii

exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

Conform art. 112 și art. 113 C. pen.,

recurentul fiind bolnav psihic a fost obligat la tratament medical psihiatric

până la însănătoșire.

Prin această succintă

prezentare a faptelor pe care recurentul le-a săvârșit rezultă

pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă recurentul, iar

temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive,

nu s-au schimbat, ele subzistând și în prezent.

Față de toate aceste

considerente, Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de

inculpatul C.S.V. împotriva încheierii din 30 iunie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală.

Conform disp. art. 192 C. proc. pen. va

obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecată către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul C.S.V. împotriva încheierii din 30 iunie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul

nr.6384/108/2009.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru

apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 8 iulie 2010.