ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2686/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheiere de ședință din 30 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală în baza disp. art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b C. proc. pen. s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului C.S.V. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarea situație de fapt: În baza art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b C. proc. pen. instanța a menținut măsura arestării preventive a inculpatului, constatând că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă și în prezent, precum și pericolul social concret pentru ordinea publică. În acest sens s-a reținut că pedeapsa închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și pentru care există presupunerea rezonabilă că ar fi fost comisă de acesta este mai mare de 4 ani.

În ce privește menținerea temeiurilor se reține și faptul că împotriva inculpatului prima instanță a pronunțat o hotărâre de condamnare prin sentința penală nr. 135 din 10 mai 2010, iar potrivit dispozițiilor art. 68 1 C. proc. pen., art. 139 și art. 160 b C. proc. pen., măsurile preventive necesită existența presupunerii rezonabile privind săvârșirea faptelor imputate inculpatului. Totodată, s-au menținut indiciile că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare al instanței, împrejurarea că fapta este una care atrage obligația statului de a lua măsurile pentru protecția cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave.

În ce privește respectarea dreptului la libertate al inculpatului, este adevărat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală - și ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea, limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate". Prin prisma dispozițiilor art. 6 și art. 5 paragraf 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale termenul rezonabil de soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv și prin prisma principiului conform căruia, până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar și prin prisma criteriilor cum sunt natura cauzei deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul părților implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ș.a.

Prin urmare, instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpaților și din consecințele acestora. În condițiile speței, la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de libertate. În esență, pentru arestarea inculpatului, în afara condițiilor de procedură, pe fond două sunt condițiile avute în vedere de legiuitor: existența unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143 C. proc.

pen.) și, respectiv, existența unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art. 148 lit. a)-f) C. proc. pen. Ambele condiții examinate anterior, sunt regăsite și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (existența metodelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârșit o infracțiune și, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice), admițându-se că, în măsura în care și dreptul național o recunoaște, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o reacție particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs inculpatul C.S.V., care critică soluția instanței de apel ca fiind nelegală și netemeinică, solicitând revocarea măsurii arestării preventive deoarece nu se mai mențin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.

Examinând legalitatea și temeinicia soluției recurate, atât din punct de vedere al motivelor de recurs cât și din oficiu, Înalta Curte constată critica formulată ca fiind nefondată, urmând să respingă recursul inculpatului ca nefondat, pentru următoarele considerente: Cu ocazia verificării legalității și temeiniciei arestării preventive, dacă instanța constată schimbarea temeiurilor are au determinat arestarea inițială are obligația înlocuirii măsurii arestării preventive sau revocarea măsurii arestării preventive.

Din tot materialul probator al dosarului, rezultă că recurentul inculpat pe fondul unor afecțiuni psihice, dezvoltând în timp un sentiment de ură și frustrări pe victimă, în data de 21 iulie 2009 a pătruns fără drept în locuința victimei fără consimțământul acesteia, aplicându-i mai multe lovituri în zona feței, deformându-i piramida nazală iar ulterior cu ajutorul unui cuțit și a unui ciob de sticlă, i-a aplicat mai multe lovituri în zona fronto-parietală și fronto-temporală precum și în zona gâtului, secționându-i vena jugulară dreaptă și penetrându-i laringele. În urma acestor lovituri a intervenit decesul victimei. Aceste fapte întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de omor, infracțiune la care a fost condamnat recurentul prin sentința penală nr. 135 din 10 mai 2010 a Tribunalului Arad, secția penală, la o pedeapsă de 10 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

Conform art. 112 și art. 113 C. pen., recurentul fiind bolnav psihic a fost obligat la tratament medical psihiatric până la însănătoșire. Prin această succintă prezentare a faptelor pe care recurentul le-a săvârșit rezultă pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă recurentul, iar temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, nu s-au schimbat, ele subzistând și în prezent. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.S.V. împotriva încheierii din 30 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Conform disp. art. 192 C. proc.

pen. va obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecată către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.S.V. împotriva încheierii din 30 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr.6384/108/2009. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 iulie 2010.