ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 230/2010

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1651 din 5

noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

dispus următoarele: admiterea cererii formulate de reclamanții M.D. și M.C. în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București.

Pârâtul a fost obligat să

soluționeze prin dispoziție motivată, notificarea nr. 6116/2001 formulată de M.D.

emisă prin intermediul BEJ S. și să plătească reclamanților suma de 500 lei,

cheltuieli de judecată.

Potrivit art. 1 din Legea nr.

10/2001, imobilele preluate abuziv de stat, organizațiile cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor

și nerestituite se instituie de regulă în natură, în condițiile prezentei legi,

iar în anul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili

măsuri reparatorii prin echivalent.

Conform art. 3, sunt îndreptățiți în

sensul prezentei Legi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură,

sau după caz, prin echivalent, printre altele, persoanele fizice, proprietari

ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar de prevederile

prezentei legi, beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite.

Articolul 4 dispune că în ipoteza în

care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, dreptul de

proprietate se constată sau se stabilește în cote – părți ideale, potrivit

dreptului comun.

De asemenea, conform art. 22,

persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în

vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea

în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se

va face câte o notificare pentru fiecare imobil.

Art. 25 dispune că, în termen de 60

de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii

actelor doveditoare, conform art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii

de restituire în natură.

Prin adresa nr. 33712 din 31

octombrie 2008, Primăria Municipiului București a răspuns la adresa

tribunalului, arătând că dosarul nr. 34.630/2001 privind notificarea 6116/2001

formulată de M.D. este incompletă.

Tribunalul a constatat că pe de o

parte, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității

deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire este un termen

imperativ și poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării,

fie data depunerii actelor doveditoare, iar pe de altă parte, în prezenta

cauză, nici nu se poate interpreta că a fost prorogat conform art. 25 pct. 1

din H.G. nr. 250/2007.

De asemenea, în cazul în care

pârâții consideră că nu au fost depuse toate actele solicitate, aceștia au

posibilitatea emiterii unei dispoziții prin care să respingă notificarea,

astfel încât reclamanta să poată contesta această dispoziție prin căile

prevăzute de lege și nu de rămânerea în pasivitate.

Față de cele reținute, tribunalul a

reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 25 din

Legea nr. 10/2001, motiv pentru care a respins admiterea acțiunii și a obligat

pârâta să soluționeze notificarea formulată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 144 din 24

februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII – a civilă,

s-a dispus respingerea apelului formulat de pârâtul Municipiul București prin

Primarul General împotriva sentinței civile nr. 265 din 5 noiembrie 2008

pronunțată de Tribunalul București.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut următoarele:

Obligația Municipiului București de

a emite dispoziție față de notificarea adresată reprezintă o obligație legală,

prevăzută de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 potrivit căruia „în termen

de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată

asupra cererii de restituire în natură”.

Chiar dacă nu s-a instituit o

sancțiune pentru depășirea termenului de 60 de zile, nedepunerea actelor

justificative a dreptului de proprietate și a calității de persoană

îndreptățită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unității

deținătoare de a răspunde la notificarea adresată în sensul Legii nr. 10/2001,

situație în care în mod concret prima instanță a obligat Municipiul București

să răspundă notificării.

Greșit susține pârâta că nu a putut

emite decizia în lipsa actelor justificative a calității de persoane

îndreptățite la restituirea și a dreptului de proprietate deoarece obligația sa

era ca, după trecerea termenului legal, în condițiile în care actele necesare

nu au fost depuse la dosar, să aducă la cunoștința părții înscrisurile pe care trebuie

să le depună sau, în lipsa acestora să se pronunțe în consecință asupra

notificării formulate de reclamanți.

Lipsa răspunsului la cererea

formulată, în absența înștiințării petiționarului asupra motivului pentru care

decizia nu poate fi emisă, constituie un prejudiciu adus părții, care, în

măsura în care va fi probat, poate obliga unitatea deținătoare la repararea sa,

ca o măsură subsecventă obligării acesteia de a emite decizia sau dispoziția

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Atitudinea unității deținătoare de a

nu răspunde la notificare cu motivarea că nu sunt depuse toate actele prevăzute

de lege și, în aceste condiții termenul de 60 de zile curge de la completarea

înscrisurilor, poate fi sancționată cu obligarea acesteia să răspundă

notificării, în temeiul art. 1075 C. civ., deoarece este o obligație legală

care nu poate avea un caracter discreționar.

În lipsa îndeplinirii obligațiilor

prevăzute de lege de către petiționar, cererea trebuie să fie soluționată,

chiar și în lipsa actelor doveditoare, atunci când petiționarul nu înțelege să

le depună, acesta având posibilitatea de a formula contestație în instanță cu

privire la temeinicia și legalitatea deciziei emise în aceste condiții, cu atât

mai mult cu cât, conform art. 23 al Legii nr. 10/2001 actele doveditoare ale

dreptului de proprietate, ori după caz, ale calității de asociat sau acționar

al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, celor care atestă

această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată

ori alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din

prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Referitor la critica referitoare la

greșita obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanța a observat

că potrivit sentinței civile nr. 1651 din 5 noiembrie 2008, instanța de fond a

admis cererea formulată de reclamanți, situație în care în mod corect instanța

a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții M.D. și M.C. precum și pârâtul Municipiul București

prin primar.

Recursul reclamanților vizează

neacordarea cheltuielilor de judecată așa cum dispune art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., din moment ce este parte câștigătoare a procesului.

Motivează în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul pârâtului intimat vizează

faptul că nu poate fi obligat la soluționarea notificării formulate în sensul

Legii nr. 10/2001 deoarece conform art. 23 din aceeași lege, termenul de 60 de

zile pentru îndeplinirea obligației de a se pronunța asupra cererii de

restituire poate curge atât de la depunerea notificării cât și de la data

depunerii actelor doveditoare. Prin urmare, în ipoteza în care persoana

îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege

să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge

de la data notificării, însă dacă nu au fost depuse actele doveditoare odată cu

notificarea, termenul respectiv curge de la data depunerii acestora.

Pe de altă parte, Normele

Metodologice prevăd că este necesară și o procedură a persoanei îndreptățite la

restituire, în sensul că nu mai deține probe, procedură care condiționează

pronunțarea asupra notificării de fapt a unei declarații exprese, în privința

inexistenței altor dovezi.

În privința cheltuielilor de

judecată, nu este în culpă și nu i se poate reține culpa procesuală.

Solicită aplicarea art. 274 alin. (3)

C. proc. civ.

Examinând recursul declarat de părți

instanța reține următoarele:

Recursul declarat de reclamanți,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând omisiunea

acordării cheltuielilor de judecată este lipsit de obiect.

Astfel, prin Decizia nr. 298 din 28

aprilie 2009, Curtea de Apel București a admis cererea de completare a deciziei

civile nr. 144 din 24 februarie 2009 a Curții de Apel București, recurată în

prezent, dispunându-se obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.,

situație în care critica formulată de reclamanți vizând neacordarea

cheltuielilor de judecată este lipsită de obiect.

Recursul formulat de pârât este

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând greșita obligare

a sa la soluționarea notificării depuse de reclamanți este neîntemeiat.

În ipoteza în care partea nu depune

acte doveditoare, termenul de 60 de zile pentru ca unitatea deținătoare să se

pronunțe asupra cererii de restituire, așa cum dispune art. 25 din Legea nr.

10/2001, curge de la depunerea notificării, fără ca momentul începerii curgerii

sale să fie condiționat de depunerea actelor doveditoare de către parte,

deoarece în sensul textului citat, obligația de soluționare a notificării în

termenul prevăzut de lege se naște de la depunerea notificării ori a actelor

doveditoare, nedepunerea actelor doveditoare semnificând obligația de soluționare

a notificării de la data depunerii ei.

În consecință, recursul fundamentat

pe acest aspect este neîntemeiat.

Motivul de recurs privind obligarea

sa la p lata cheltuielilor de judecată, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Recurentul nu a recurat decizia de

completare a dispozitivului deciziei recurate în privința cheltuielilor de

judecată.

În al doilea rând, critica acestui

aspect reprezintă în realitate o analiză privind netemeinicia acordării lor și

o cerere de diminuare a acestor aspecte care nu sunt susceptibile a fi

calificate juridic ca reprezentând critici aduse deciziei recurate, așa cum

dispun art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În consecință conform dispozițiilor

art. 312 C. proc. civ. se va dispune respingerea recursurilor formulate de

părți.

În sensul dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamanții M.D., M.C. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva deciziei nr. 144 din 24 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurentul pârât la plata

sumei de 200 lei cheltuieli de judecată către recurenții reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

20 ianuarie 2010

.