ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 230/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1651 din 5 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a dispus următoarele: admiterea cererii formulate de reclamanții M.D. și M.C. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București. Pârâtul a fost obligat să soluționeze prin dispoziție motivată, notificarea nr. 6116/2001 formulată de M.D. emisă prin intermediul BEJ S. și să plătească reclamanților suma de 500 lei, cheltuieli de judecată.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv de stat, organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se instituie de regulă în natură, în condițiile prezentei legi, iar în anul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Conform art. 3, sunt îndreptățiți în sensul prezentei Legi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură, sau după caz, prin echivalent, printre altele, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar de prevederile prezentei legi, beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite.

Articolul 4 dispune că în ipoteza în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote – părți ideale, potrivit dreptului comun. De asemenea, conform art. 22, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil. Art. 25 dispune că, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Prin adresa nr. 33712 din 31 octombrie 2008, Primăria Municipiului București a răspuns la adresa tribunalului, arătând că dosarul nr. 34.630/2001 privind notificarea 6116/2001 formulată de M.D. este incompletă. Tribunalul a constatat că pe de o parte, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire este un termen imperativ și poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, iar pe de altă parte, în prezenta cauză, nici nu se poate interpreta că a fost prorogat conform art. 25 pct. 1 din H.G. nr. 250/2007. De asemenea, în cazul în care pârâții consideră că nu au fost depuse toate actele solicitate, aceștia au posibilitatea emiterii unei dispoziții prin care să respingă notificarea, astfel încât reclamanta să poată contesta această dispoziție prin căile prevăzute de lege și nu de rămânerea în pasivitate.

Față de cele reținute, tribunalul a reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care a respins admiterea acțiunii și a obligat pârâta să soluționeze notificarea formulată de reclamantă. Prin decizia civilă nr. 144 din 24 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII – a civilă, s-a dispus respingerea apelului formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 265 din 5 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Obligația Municipiului București de a emite dispoziție față de notificarea adresată reprezintă o obligație legală, prevăzută de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 potrivit căruia „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură”. Chiar dacă nu s-a instituit o sancțiune pentru depășirea termenului de 60 de zile, nedepunerea actelor justificative a dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unității deținătoare de a răspunde la notificarea adresată în sensul Legii nr. 10/2001, situație în care în mod concret prima instanță a obligat Municipiul București să răspundă notificării.

Greșit susține pârâta că nu a putut emite decizia în lipsa actelor justificative a calității de persoane îndreptățite la restituirea și a dreptului de proprietate deoarece obligația sa era ca, după trecerea termenului legal, în condițiile în care actele necesare nu au fost depuse la dosar, să aducă la cunoștința părții înscrisurile pe care trebuie să le depună sau, în lipsa acestora să se pronunțe în consecință asupra notificării formulate de reclamanți. Lipsa răspunsului la cererea formulată, în absența înștiințării petiționarului asupra motivului pentru care decizia nu poate fi emisă, constituie un prejudiciu adus părții, care, în măsura în care va fi probat, poate obliga unitatea deținătoare la repararea sa, ca o măsură subsecventă obligării acesteia de a emite decizia sau dispoziția prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Atitudinea unității deținătoare de a nu răspunde la notificare cu motivarea că nu sunt depuse toate actele prevăzute de lege și, în aceste condiții termenul de 60 de zile curge de la completarea înscrisurilor, poate fi sancționată cu obligarea acesteia să răspundă notificării, în temeiul art. 1075 C. civ., deoarece este o obligație legală care nu poate avea un caracter discreționar.

În lipsa îndeplinirii obligațiilor prevăzute de lege de către petiționar, cererea trebuie să fie soluționată, chiar și în lipsa actelor doveditoare, atunci când petiționarul nu înțelege să le depună, acesta având posibilitatea de a formula contestație în instanță cu privire la temeinicia și legalitatea deciziei emise în aceste condiții, cu atât mai mult cu cât, conform art. 23 al Legii nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ori după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, celor care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată ori alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Referitor la critica referitoare la greșita obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanța a observat că potrivit sentinței civile nr. 1651 din 5 noiembrie 2008, instanța de fond a admis cererea formulată de reclamanți, situație în care în mod corect instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.D. și M.C. precum și pârâtul Municipiul București prin primar. Recursul reclamanților vizează neacordarea cheltuielilor de judecată așa cum dispune art. 274 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce este parte câștigătoare a procesului. Motivează în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul pârâtului intimat vizează faptul că nu poate fi obligat la soluționarea notificării formulate în sensul Legii nr. 10/2001 deoarece conform art. 23 din aceeași lege, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației de a se pronunța asupra cererii de restituire poate curge atât de la depunerea notificării cât și de la data depunerii actelor doveditoare. Prin urmare, în ipoteza în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data notificării, însă dacă nu au fost depuse actele doveditoare odată cu notificarea, termenul respectiv curge de la data depunerii acestora.

Pe de altă parte, Normele Metodologice prevăd că este necesară și o procedură a persoanei îndreptățite la restituire, în sensul că nu mai deține probe, procedură care condiționează pronunțarea asupra notificării de fapt a unei declarații exprese, în privința inexistenței altor dovezi. În privința cheltuielilor de judecată, nu este în culpă și nu i se poate reține culpa procesuală. Solicită aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Examinând recursul declarat de părți instanța reține următoarele: Recursul declarat de reclamanți, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând omisiunea acordării cheltuielilor de judecată este lipsit de obiect.

Astfel, prin Decizia nr. 298 din 28 aprilie 2009, Curtea de Apel București a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 144 din 24 februarie 2009 a Curții de Apel București, recurată în prezent, dispunându-se obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată., situație în care critica formulată de reclamanți vizând neacordarea cheltuielilor de judecată este lipsită de obiect. Recursul formulat de pârât este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând greșita obligare a sa la soluționarea notificării depuse de reclamanți este neîntemeiat.

În ipoteza în care partea nu depune acte doveditoare, termenul de 60 de zile pentru ca unitatea deținătoare să se pronunțe asupra cererii de restituire, așa cum dispune art. 25 din Legea nr. 10/2001, curge de la depunerea notificării, fără ca momentul începerii curgerii sale să fie condiționat de depunerea actelor doveditoare de către parte, deoarece în sensul textului citat, obligația de soluționare a notificării în termenul prevăzut de lege se naște de la depunerea notificării ori a actelor doveditoare, nedepunerea actelor doveditoare semnificând obligația de soluționare a notificării de la data depunerii ei. În consecință, recursul fundamentat pe acest aspect este neîntemeiat. Motivul de recurs privind obligarea sa la p lata cheltuielilor de judecată, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este neîntemeiat. Recurentul nu a recurat decizia de completare a dispozitivului deciziei recurate în privința cheltuielilor de judecată. În al doilea rând, critica acestui aspect reprezintă în realitate o analiză privind netemeinicia acordării lor și o cerere de diminuare a acestor aspecte care nu sunt susceptibile a fi calificate juridic ca reprezentând critici aduse deciziei recurate, așa cum dispun art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecință conform dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. se va dispune respingerea recursurilor formulate de părți. În sensul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanții M.D., M.C. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 144 din 24 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurentul pârât la plata sumei de 200 lei cheltuieli de judecată către recurenții reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2010 .