ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3916/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Suceava, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 134

din 29 iunie 2009, a admis excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin.

(1) din H.G. nr. 1025/2006, raportat la art. 1 și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr.

148/2005, invocată de reclamanta D.L. în contradictoriu cu pârâtul G.R.,

constatând nelegalitatea dispozițiilor menționate.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 1825/2005, care

au aprobat inițial normele metodologice de punere în aplicare a O.U.G. nr. 148/2005,

preluate ulterior în art. 3 din H.G. nr. 1025/2006, privind punerea în aplicare

a aceleiași ordonanțe, sunt în contradicție cu dispozițiile legale pentru

aplicarea cărora au fost emise, deoarece definiția stabilită pentru naștere, ca

reprezentând aducerea pe lume a unuia sau mai multor copiii vii, completează în

mod nelegal actul normativ cu forță superioară în aplicarea căruia au fost date

și creează o discriminare între persoane aflate într-o situație identică, fără

nicio justificare obiectivă.

Cu privire la decizia nr. 937

din 19 decembrie 2006 a Curții Constituționale, invocată de pârât în apărarea

sa, instanța a reținut că aceasta contravine prevederilor art. 2 pct. 1 din D.U.D.O.,

potrivit cărora exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror

discriminări, precum și celor ale art. 29 pct. 2, în conformitate cu care, în

exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar

îngrădirilor stabilite de lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii

și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii

cerințelor juste ale moralei, ordinii și frustrării generale.

Pârâtul G.R. a declarat

recurs împotriva sentinței menționate, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Prima critică exprimată în

calea de atac se referă la inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, sens în

care G.R. a arătat că în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

excepția de nelegalitate poate avea ca obiect numai actele administrative cu

caracter individual, iar nu și actele administrativ-normative.

Cu privire la fondul cauzei,

recurentul-pârât a arătat că H.G. nr. 1025/2006 a fost adoptată în temeiul art.

108 din Constituția României, republicată, și al art. III din O.U.G. nr. 44/2006

pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea

familiei în vederea creșterii copilului și al Legii nr. 61/1993 privind alocația

de stat pentru copiii.

A mai arătat că la elaborarea

hotărârii de guvern au fost respectate normele de tehnică legislativă și că

soluția primei instanțe este nelegală, pentru că definiția dată nașterii în

normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1025/2006 a fost preluată din

dicționarul explicativ al limbii române.

În opinia

recurentului-pârât, O.U.G. nr. 148/2005  a prevăzut acordarea unei singure

indemnizații lunare, indiferent de numărul copiilor rezultați în urma nașterii,

idee care se desprinde și din decizia nr. 937din 19 decembrie 2006, prin care

Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 6 alin.

(1) din actul normativ menționat.

Măsurile de protecție

socială prevăzute de legea în aplicarea căreia a fost adoptată H.G. nr. 1025/2006

urmăresc îmbunătățirea echilibrului social-economic al familiei, iar nu

ocrotirea copilului, care se asigură prin alte mijloace, cum ar fi acordarea

alocației de stat pentru copiii.

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de recurentul-pârât și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Curtea de apel a fost

învestită, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu o excepție de

nelegalitate având ca obiect dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006,

prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a prevederilor

O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului,

cu modificările și completările ulterioare.

Natura juridică de act

administrativ unilateral cu caracter normativ a H.G. nr. 1025/2006 nu atrage

inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, la această concluzie ajungând

Curtea printr-o interpretare logică, sistematică și istorico-teleologică a

Legii nr. 554/2004.

Evoluția în timp a actualei

legi a contenciosului administrativ și însăși terminologia uzitată în textele

ce reglementează excepția de nelegalitate nu sunt de natură să configureze un

fine de neprimire a excepției de nelegalitate a actelor

administrativ-normative, principiul coerenței legislative impunând

interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în sensul admisibilității

excepției de nelegalitate pentru ambele categorii de acte administrative

unilaterale, astfel încât acest mijloc de apărare să nu fie aplicat restrictiv,

deturnat de la scopul pentru care a fost instituit de legiuitor.

Pe baza argumentului de

interpretare logică a fortiori, dacă legiuitorul a creat un mijloc procesual de

apărare, pe calea excepției de nelegalitate, pentru acte de autoritate

individuale, cu atât mai mult un asemenea mijloc de apărare trebuie oferit

subiectelor de drept în legătură cu actele administrativ-normative, ale căror

efecte au caracter general, impersonal și abstract.

În fine, nu poate fi

ignorată, în această privință, practica judiciară constantă a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care s-a

pronunțat în mod repetat în sensul admisibilității excepției de nelegalitate a

actului administrativ cu caracter normativ, atât anterior cât și ulterior

modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007.

Interpretând legea națională

prin prisma art. 20 alin. (2) din Constituția României, într-un sens care să

concorde prevederilor art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., Înalta Curte reține

că o normă juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate

și previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor săi să-și orienteze

conduita în acord cu imperativele legii. De aceea, atunci când textul unei

legi, așa cum este art. 4 din Legea nr. 554/2004, este confuz sau susceptibil

de varii înțelesuri, se impune ca previzibilitatea lui să fie asigurată

printr-o jurisprudență uniformă, care să asigure celor implicați în procedurile

judiciare posibilitatea de a-și regla conduita într-o asemenea manieră, încât

drepturile și interesele legitime să nu fie atinse în substanța lor (C.E.D.O.,

Cauza S.T. c. Regatului Unit, 1979).

În ceea ce privește celălalt

motiv de recurs, Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat o analiză

adecvată și aprofundată a concordanței art.  3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006

cu actul normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia

a fost adoptată hotărârea, ținând seama de principiul ierarhiei și forței

juridice a actelor normative, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituția

României și în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Norma administrativă atacată

pe calea excepției de nelegalitate prevede că „ prin naștere se înțelege

aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii”, cu referire la dispozițiile

art. 2 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1025/2006, potrivit cărora concediul,

indemnizația lunară pentru creșterea copilului sau, după caz, stimulentul lunar

se cuvin pentru fiecare dintre primele trei nașteri survenite după data de 1

ianuarie 2006 inclusiv sau, după caz, pentru primii trei copiii încredințați în

vederea adopției sau aflați în plasament ori sub tutelă.

Fără a face abstracție de

sensul dat cuvântului „naștere” în dicționarul explicativ al limbii române,

sens pe care G.R. l-a evocat în motivele de recurs, Înalta Curte are în vedere

împrejurarea că în soluționarea excepției de nelegalitate, semnificația

juridică a noțiunii respective se impune a fi abordată în contextul normativ configurat

prin O.U.G. nr. 148/2005, prin prisma obiectului reglementării și scopului

urmărit de legiuitor.

Din această perspectivă,

definiția nașterii, ca premisă pentru acordarea indemnizației, este contrară

sensului prevederii cuprinse în art. 1 din O.U.G. nr. 148/2005, în forma în

vigoare la data adoptării H.G. nr. 1025/2006, care folosește sintagma de

„naștere a copilului”, și creează o discriminare nejustificată, pe de o parte,

între copiii rezultați din nașteri multiple și cei rezultați din nașteri simple

și, pe de altă parte, între copiii „născuți” și copiii adoptați sau aflați în

una dintre celelalte situații prevăzute de art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 148/2005

(aflați în plasament ori sub tutelă). Aceasta, pentru că art. 6 alin. (1) din

aceeași ordonanță prevedea că indemnizația lunară se cuvine „pentru fiecare

dintre primele 3 nașteri” sau, după caz,   „pentru primii trei copii” în

situațiile prevăzute de art. 5 alin. (2).

Nu poate fi acceptată

susținerea recurentului-pârât, în sensul că măsurile de protecție socială

prevăzute în O.U.G. nr. 148/2005 urmăresc îmbunătățirea echilibrului

social-economic al familiei, iar nu protecția copilului, pentru că o asemenea

interpretare ar contraveni spiritului ordonanței de urgență și scopului urmărit

de legiuitor, așa cum pot fi ele decelate chiar din titlul și din preambulul

actului normativ în discuție, „susținerea familiei în vederea creșterii

copilului”.

Această interpretare a fost,

de altfel, confirmată de evoluția legislativă ulterioară, art. 2 din O.U.G. nr.

148/2005, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 239 din 10 iunie 2009,

prevăzând majorarea cuantumului indemnizației cu 600 lei pentru fiecare copil

născut dintr-o sarcină generală, de tripleți sau de multipleți, începând cu al

doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere.

Decizia nr. 937 din 19

decembrie 2006, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de

neconstituționalitate a art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, nu poate

fundamenta o soluție contrară celei pronunțate de instanța de fond, având în

vedere distincțiile de regim juridic între excepția de neconstituționalitate și

excepția de nelegalitate, obiectul diferit al acestora, precum și argumentul,

corect reținut de curtea de apel, că instanțelor judiciare le revine obligația,

instituită prin art. 20 alin. (2) din Constituția României, de a interpreta

normele interne astfel încât să asigure concordanța acestora cu pactele și

tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este

parte.

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art.

4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D EC I D E

Respinge recursul declarat

de G.R. împotriva sentinței civile nr. 134 din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 septembrie 2009.