ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3916/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 134 din 29 iunie 2009, a admis excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006, raportat la art. 1 și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, invocată de reclamanta D.L. în contradictoriu cu pârâtul G.R., constatând nelegalitatea dispozițiilor menționate. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 1825/2005, care au aprobat inițial normele metodologice de punere în aplicare a O.U.G. nr. 148/2005, preluate ulterior în art. 3 din H.G.

nr. 1025/2006, privind punerea în aplicare a aceleiași ordonanțe, sunt în contradicție cu dispozițiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise, deoarece definiția stabilită pentru naștere, ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau mai multor copiii vii, completează în mod nelegal actul normativ cu forță superioară în aplicarea căruia au fost date și creează o discriminare între persoane aflate într-o situație identică, fără nicio justificare obiectivă.

Cu privire la decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006 a Curții Constituționale, invocată de pârât în apărarea sa, instanța a reținut că aceasta contravine prevederilor art. 2 pct. 1 din D.U.D.O., potrivit cărora exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, precum și celor ale art. 29 pct. 2, în conformitate cu care, în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite de lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii și frustrării generale. Pârâtul G.R. a declarat recurs împotriva sentinței menționate, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Prima critică exprimată în calea de atac se referă la inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, sens în care G.R. a arătat că în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate poate avea ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, iar nu și actele administrativ-normative. Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că H.G. nr. 1025/2006 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. III din O.U.G. nr. 44/2006 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului și al Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copiii. A mai arătat că la elaborarea hotărârii de guvern au fost respectate normele de tehnică legislativă și că soluția primei instanțe este nelegală, pentru că definiția dată nașterii în normele metodologice aprobate prin H.G.

nr. 1025/2006 a fost preluată din dicționarul explicativ al limbii române. În opinia recurentului-pârât, O.U.G. nr. 148/2005 a prevăzut acordarea unei singure indemnizații lunare, indiferent de numărul copiilor rezultați în urma nașterii, idee care se desprinde și din decizia nr. 937din 19 decembrie 2006, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 6 alin. (1) din actul normativ menționat. Măsurile de protecție socială prevăzute de legea în aplicarea căreia a fost adoptată H.G. nr. 1025/2006 urmăresc îmbunătățirea echilibrului social-economic al familiei, iar nu ocrotirea copilului, care se asigură prin alte mijloace, cum ar fi acordarea alocației de stat pentru copiii.

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul-pârât și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Curtea de apel a fost învestită, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu o excepție de nelegalitate având ca obiect dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006, prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, cu modificările și completările ulterioare. Natura juridică de act administrativ unilateral cu caracter normativ a H.G. nr. 1025/2006 nu atrage inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, la această concluzie ajungând Curtea printr-o interpretare logică, sistematică și istorico-teleologică a Legii nr. 554/2004.

Evoluția în timp a actualei legi a contenciosului administrativ și însăși terminologia uzitată în textele ce reglementează excepția de nelegalitate nu sunt de natură să configureze un fine de neprimire a excepției de nelegalitate a actelor administrativ-normative, principiul coerenței legislative impunând interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în sensul admisibilității excepției de nelegalitate pentru ambele categorii de acte administrative unilaterale, astfel încât acest mijloc de apărare să nu fie aplicat restrictiv, deturnat de la scopul pentru care a fost instituit de legiuitor.

Pe baza argumentului de interpretare logică a fortiori, dacă legiuitorul a creat un mijloc procesual de apărare, pe calea excepției de nelegalitate, pentru acte de autoritate individuale, cu atât mai mult un asemenea mijloc de apărare trebuie oferit subiectelor de drept în legătură cu actele administrativ-normative, ale căror efecte au caracter general, impersonal și abstract. În fine, nu poate fi ignorată, în această privință, practica judiciară constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care s-a pronunțat în mod repetat în sensul admisibilității excepției de nelegalitate a actului administrativ cu caracter normativ, atât anterior cât și ulterior modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007.

Interpretând legea națională prin prisma art. 20 alin. (2) din Constituția României, într-un sens care să concorde prevederilor art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., Înalta Curte reține că o normă juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate și previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor săi să-și orienteze conduita în acord cu imperativele legii. De aceea, atunci când textul unei legi, așa cum este art. 4 din Legea nr. 554/2004, este confuz sau susceptibil de varii înțelesuri, se impune ca previzibilitatea lui să fie asigurată printr-o jurisprudență uniformă, care să asigure celor implicați în procedurile judiciare posibilitatea de a-și regla conduita într-o asemenea manieră, încât drepturile și interesele legitime să nu fie atinse în substanța lor (C.E.D.O., Cauza S.T.

c. Regatului Unit, 1979). În ceea ce privește celălalt motiv de recurs, Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat o analiză adecvată și aprofundată a concordanței art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006 cu actul normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia a fost adoptată hotărârea, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituția României și în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Norma administrativă atacată pe calea excepției de nelegalitate prevede că „ prin naștere se înțelege aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii”, cu referire la dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) din H.G.

nr. 1025/2006, potrivit cărora concediul, indemnizația lunară pentru creșterea copilului sau, după caz, stimulentul lunar se cuvin pentru fiecare dintre primele trei nașteri survenite după data de 1 ianuarie 2006 inclusiv sau, după caz, pentru primii trei copiii încredințați în vederea adopției sau aflați în plasament ori sub tutelă. Fără a face abstracție de sensul dat cuvântului „naștere” în dicționarul explicativ al limbii române, sens pe care G.R. l-a evocat în motivele de recurs, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că în soluționarea excepției de nelegalitate, semnificația juridică a noțiunii respective se impune a fi abordată în contextul normativ configurat prin O.U.G. nr. 148/2005, prin prisma obiectului reglementării și scopului urmărit de legiuitor.

Din această perspectivă, definiția nașterii, ca premisă pentru acordarea indemnizației, este contrară sensului prevederii cuprinse în art. 1 din O.U.G. nr. 148/2005, în forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 1025/2006, care folosește sintagma de „naștere a copilului”, și creează o discriminare nejustificată, pe de o parte, între copiii rezultați din nașteri multiple și cei rezultați din nașteri simple și, pe de altă parte, între copiii „născuți” și copiii adoptați sau aflați în una dintre celelalte situații prevăzute de art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 148/2005 (aflați în plasament ori sub tutelă). Aceasta, pentru că art. 6 alin. (1) din aceeași ordonanță prevedea că indemnizația lunară se cuvine „pentru fiecare dintre primele 3 nașteri” sau, după caz, „pentru primii trei copii” în situațiile prevăzute de art. 5 alin. (2). Nu poate fi acceptată susținerea recurentului-pârât, în sensul că măsurile de protecție socială prevăzute în O.U.G.

nr. 148/2005 urmăresc îmbunătățirea echilibrului social-economic al familiei, iar nu protecția copilului, pentru că o asemenea interpretare ar contraveni spiritului ordonanței de urgență și scopului urmărit de legiuitor, așa cum pot fi ele decelate chiar din titlul și din preambulul actului normativ în discuție, „susținerea familiei în vederea creșterii copilului”. Această interpretare a fost, de altfel, confirmată de evoluția legislativă ulterioară, art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 239 din 10 iunie 2009, prevăzând majorarea cuantumului indemnizației cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină generală, de tripleți sau de multipleți, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere.

Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, nu poate fundamenta o soluție contrară celei pronunțate de instanța de fond, având în vedere distincțiile de regim juridic între excepția de neconstituționalitate și excepția de nelegalitate, obiectul diferit al acestora, precum și argumentul, corect reținut de curtea de apel, că instanțelor judiciare le revine obligația, instituită prin art. 20 alin. (2) din Constituția României, de a interpreta normele interne astfel încât să asigure concordanța acestora cu pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D EC I D E

Respinge recursul declarat de G.R. împotriva sentinței civile nr. 134 din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2009.