ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1933/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1933/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința nr. 3048 din 6

octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea

formulată de reclamantul G.B.M., în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Justiției, prin ministru, și Ministerul

Administrației și Internelor, prin care solicita să se constate

calitatea sa de cetățean român și, în subsidiar, să se constate

data la care a pierdut această cetățenie.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență,

următoarele:

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea

nr. 21/1991, „Dovada cetățeniei române se face cu cartea de

identitate sau, după caz, cu buletinul de identitate, pașaportul ori

cu certificatul prevăzut la art. 19 alin. (4)".

Așadar, arată prima

instanță, singurele acte prin care se poate face dovada

cetățeniei române sunt cartea de identitate (sau buletinul de

identitate), pașaportul sau certificatul prevăzut de art. 19 alin. (4)

(în cazul dobândirii sau redobândirii cetățeniei române).

În aceste condiții, reține

prima instanță, reclamantul poate solicita pentru dovedirea

calității sale de cetățean român eliberarea unuia dintre

aceste acte, după caz; mai precis, fiind vorba de o persoană care se

pretinde cetățean român dar are domiciliul în străinătate,

se poate solicita eliberarea unui pașaport.

În cadrul procedurii de eliberare a

pașaportului, se fac verificări la solicitarea

autorităților competente pentru stabilirea calității de

cetățean român a reclamantului.

Astfel, se arată în

considerentele sentinței atacate, art. 35 din Legea nr. 248/2005 prevede

că „Cetățeanului român care are domiciliul în

străinătate și solicită autorităților competente

române eliberarea documentelor de identitate, de călătorie sau de

stare civilă, dar nu poate face dovada cetățeniei române, i se

eliberează documentele respective, în condițiile legii, numai

după ce se atestă de către Direcția Generală de

Pașapoarte, la cererea acestor autorități, faptul că

solicitantul este cetățean român".

Concluzionează instanța de

fond că dovedirea calității de cetățean român nu se

poate face nici pe calea unei acțiuni în constatare (instanța

neputându-se substitui unei autorități publice competente să

emită unul dintre actele care potrivit legii fac dovada

cetățeniei române) și nici printr-o cerere adresată unei

instituții publice pentru eliberarea unui altfel de act decât cele

menționate la art. 21 din Legea nr. 21/1991 pentru dovedirea

cetățeniei române.

î

mpotriva sentinței

Curții de apel, considerând-o netemeinică și nelegală, a

declarat recurs reclamantul, invocând dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8

și 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile cuprinse în art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul critică

hotărârea primei instanțe sub următoarele aspecte:

2.1. Încălcarea dreptului la

apărare și a principiului rolului activ al judecătorului

În dezvoltarea acestui motiv,

recurentul arată că instanța a rămas în pronunțare la

primul termen de judecată fixat, deși nu erau îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 134 C. proc. civ., respectiv nu era

prima zi de înfățișare. Mai arată că nu i s-au

comunicat întâmpinările formulate de pârâți și nu a avut

posibilitatea de a răspunde la excepțiile formulate de aceștia.

O critică distinctă

vizează încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) și (5) C.

proc. civ., recurentul susținând că instanța, în baza rolului

activ trebuia să ceară lămuriri cu privire la obiectul cererii

pentru stabilirea corectă a situației de fapt și încadrarea ei în

drept.

2.2. Instanța a interpretat

și aplicat greșit dispozițiile art. 21 din Legea nr. 21/1991, a

ignorat prevederile art. 29 din Legea nr. 248/2005, precum și dispozițiile

art. 51 din Constituție și art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În esență, recurentul

afirmă că prima instanță se situează într-un cerc

vicios al argumentației întrucât, pe de o parte, afirmă că

dovada cetățeniei se face potrivit art. 21 din Legea nr. 21/1991 dar,

pe de altă parte, ignoră situația concretă a acestuia, care

nu poate prezenta un document din care să rezulte că este

cetățean român pentru că autoritățile refuză

să-i clarifice situația.

O critică distinctă

vizează încălcarea dreptului la petiționare prevăzut de

Constituție, recurentul susținând că în pofida

reglementărilor existente, cuprinse în O.G. nr. 84/2001 și O.G. nr. 33/2002,

instituțiile intimate își declină reciproc competența

și nu îl lămuresc dacă mai are sau nu cetățenia

română.

2.3. Soluția atacată îi

încalcă dreptul de acces la o instanță

Recurentul consideră că,

în măsura în care instanța considera că pricina nu este de

competența sa, trebuia să-și decline competența în favoarea

altei instanțe iar nu să aprecieze că cererea cu care e învestită

nu este de competența instanțelor judecătorești pentru

că astfel a săvârșit denegrare de dreptate și i s-a încălcat

dreptul prevăzut în art. 21 din Constituție.

Ambii intimați au formulat

întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

3.1. Întâmpinarea Ministerului

Justiției

Intimatul susține că

soluția Curții de apel trebuie menținută, câtă vreme

potrivit art. 129 C. proc. civ., părțile au îndatorirea de a

urmări desfășurarea și finalizarea procesului iar

instanța nu este obligată să ceară lămuriri

suplimentare dacă obiectul acțiunii este clar stabilit de reclamant.

Totodată acest intimat

consideră că dovada cetățeniei se poate face numai cu

documentele indicate în art. 21 din Legea nr. 21/1991, republicată,

recurentul putându-se prevala de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 248/2005.

3.2. Întâmpinarea Ministerul

Administrației și Internelor

Ministerul Administrației

și Internelor confirmă susținerile recurentului în sensul

că s-a născut în anul 1925 la Vatra Dornei din părinți

care, la rândul lor, s-au născut în România, iar în anul 1947 a imigrat în Israel unde a primit cetățenia israeliană.

Cu toate acestea, intimatul afirmă

cu recurentul nu a dovedit că are cetățenia română, cu atât

mai mult cu cât prin art. 4 din

d

ecretul

nr. 125/1948 se prevederea că cetățenia română se pierde de

drept în momentul în care cetățenii români dobândesc

cetățenia altui stat.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor cuprinse în

întâmpinări, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în

limitele și pentru considerentele expuse în continuare.

drept relevante, corespunzătoare motivelor de recurs

1.1. Recurentul-reclamant a învestit

instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect

constatarea refuzului nejustificat al intimaților-pârâți de a-i

clarifica statutul juridic în raport cu Statul român.

În concret, el a cerut

instanței să îi oblige pe pârâți să îi răspundă

dacă are sau nu calitatea de cetățean român, în raport de modificările

intervenite în plan politic și legislativ în perioada anilor 1947 – 2007.

Este real că obiectul cererii

de chemare în judecată este redactat confuz și nu este adaptat

rigorilor impuse de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004. Însă,

în temeiul dispozițiilor art. 84 C. proc. civ., coroborate cu cele cuprinse

în art. 129 alin. (4) și (5) din același cod și având în vedere

situația de fapt expusă de reclamant, instanța de recurs

constată că este evidentă voința reală a reclamantului

de a supune controlului de legalitate un pretins refuz nejustificat de

soluționare a cererilor sale, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) îl

conferă acestei sintagme.

Cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantul G.B.M. a fost înregistrată la Curtea de Apel

București la data de 15 iunie 2009, primul termen de judecată fiind

fixat la data de 6 octombrie 2009.

Pentru acest termen, reclamantul,

domiciliat în Israel, a fost citat la domiciliul ales din București,

însă citarea nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 93 C.

proc. civ., potrivit cu care:

„În caz de alegere de

domiciliu, dacă partea a arătat și persoana

însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea

acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea

arătări, la domiciliul părții”

Din dovada de îndeplinire a

procedurii de citare (fila 40 dosar) rezultă că instanța nu a

menționat pe citație și numele persoanei însărcinate cu

primirea actelor de procedură.

Așa fiind, rezultă că

este fondată susținerea recurentului în sensul că pricina a fost

soluționată la primul termen de judecată fixat, deși nu

erau îndeplinite cerințele legale pentru a fi considerată prima zi de

înfățișare, potrivit art. 134 C. proc. civ.

Acest text dispune că:

„Este socotită ca

prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal

citate, pot pune concluzii.”

Or, în privința

primei condiții, cum s-a arătat, citația trimisă

reclamantului la domiciliul ales nu respectă dispozițiile art. 93 C.

proc. civ., așa încât în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. este

nulă, cu consecința nulității hotărârii

pronunțate, dedusă din aplicarea art. 106 alin. (1) C. proc. civ

În plus, în cauză

prima instanță nu a dispus comunicarea întâmpinărilor formulate

de pârâți.

Chiar dacă, de lege

lata, nu există o dispoziție procedurală care să oblige in

claris la comunicarea întâmpinării reclamantului care lipsește, o

atare concluzie se deduce din coroborarea dispozițiilor art. 116 cu art. 118

C. proc. civ., texte legale ce trebuie interpretate prin prisma art. 6 par. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, mai ales în

situația în care, la judecata în primă instanță,

întâmpinarea relevă excepții care, în final, conduc la pierderea

procesului de către reclamant.

2.2 și 2.3

Deși caracterul fondat al primului motiv de recurs face de prisos

analizarea celorlalte două, totuși, pentru lămurirea cadrului

procesual și fără a intra pe „fondul” analizei naturii refuzului

exprimat de intimații-pârâți, Înalta Curte reține

următoarele:

Necontestat,

recurentul-reclamant s-a născut în România, din părinți care, la

rândul lor, s-au născut în România. El a emigrat în Statul Israel în anul

1947 iar potrivit certificatului prezentat (fila 14, dosar CAB), începând cu

data de 15 mai 1948 este cetățean israelian.

Potrivit

evidențelor Direcției Generale de Pașapoarte, rezumate în adresa

f.n. din data de 27 mai 2009 (fila 6, dosar CAB), ultimele mențiuni despre

recurent și părinții săi datează din anul 1950 când

aceștia aveau statutul de cetățeni români.

Din această

perspectivă, reținând că instanța de contencios

administrativ este competentă să examineze legalitatea

răspunsurilor intimaților la petițiile formulate de recurent

și că solicitarea sa de a i se clarifica statutul juridic în raport

cu Statul român este legitimă, urmează ca instanța de fond

să analizeze dacă, în concret, sunt conturate elementele impuse de

lege pentru existența unui refuz nejustificat de soluționare a

cererilor și să dispună în consecință.

soluției adoptate

Pentru considerentele

expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 21 și art. 51 din

Constituție, pentru motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., se va admite recursul și se va casa sentința cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul G.B.M.

împotriva sentinței nr. 3048 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 16 aprilie 2010.