ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1933/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 3048 din 6 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul G.B.M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, prin ministru, și Ministerul Administrației și Internelor, prin care solicita să se constate calitatea sa de cetățean român și, în subsidiar, să se constate data la care a pierdut această cetățenie.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, „Dovada cetățeniei române se face cu cartea de identitate sau, după caz, cu buletinul de identitate, pașaportul ori cu certificatul prevăzut la art. 19 alin. (4)". Așadar, arată prima instanță, singurele acte prin care se poate face dovada cetățeniei române sunt cartea de identitate (sau buletinul de identitate), pașaportul sau certificatul prevăzut de art. 19 alin. (4) (în cazul dobândirii sau redobândirii cetățeniei române). În aceste condiții, reține prima instanță, reclamantul poate solicita pentru dovedirea calității sale de cetățean român eliberarea unuia dintre aceste acte, după caz; mai precis, fiind vorba de o persoană care se pretinde cetățean român dar are domiciliul în străinătate, se poate solicita eliberarea unui pașaport.

În cadrul procedurii de eliberare a pașaportului, se fac verificări la solicitarea autorităților competente pentru stabilirea calității de cetățean român a reclamantului.

Astfel, se arată în considerentele sentinței atacate, art. 35 din Legea nr. 248/2005 prevede că „Cetățeanului român care are domiciliul în străinătate și solicită autorităților competente române eliberarea documentelor de identitate, de călătorie sau de stare civilă, dar nu poate face dovada cetățeniei române, i se eliberează documentele respective, în condițiile legii, numai după ce se atestă de către Direcția Generală de Pașapoarte, la cererea acestor autorități, faptul că solicitantul este cetățean român". Concluzionează instanța de fond că dovedirea calității de cetățean român nu se poate face nici pe calea unei acțiuni în constatare (instanța neputându-se substitui unei autorități publice competente să emită unul dintre actele care potrivit legii fac dovada cetățeniei române) și nici printr-o cerere adresată unei instituții publice pentru eliberarea unui altfel de act decât cele menționate la art. 21 din Legea nr. 21/1991 pentru dovedirea cetățeniei române.

2. Recursul declarat de G.B.M. î mpotriva sentinței Curții de apel, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul, invocând dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile cuprinse în art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul critică hotărârea primei instanțe sub următoarele aspecte: 2.1. Încălcarea dreptului la apărare și a principiului rolului activ al judecătorului În dezvoltarea acestui motiv, recurentul arată că instanța a rămas în pronunțare la primul termen de judecată fixat, deși nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 134 C. proc. civ., respectiv nu era prima zi de înfățișare. Mai arată că nu i s-au comunicat întâmpinările formulate de pârâți și nu a avut posibilitatea de a răspunde la excepțiile formulate de aceștia.

O critică distinctă vizează încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) și (5) C. proc. civ., recurentul susținând că instanța, în baza rolului activ trebuia să ceară lămuriri cu privire la obiectul cererii pentru stabilirea corectă a situației de fapt și încadrarea ei în drept. 2.2. Instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 21 din Legea nr. 21/1991, a ignorat prevederile art. 29 din Legea nr. 248/2005, precum și dispozițiile art. 51 din Constituție și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În esență, recurentul afirmă că prima instanță se situează într-un cerc vicios al argumentației întrucât, pe de o parte, afirmă că dovada cetățeniei se face potrivit art. 21 din Legea nr. 21/1991 dar, pe de altă parte, ignoră situația concretă a acestuia, care nu poate prezenta un document din care să rezulte că este cetățean român pentru că autoritățile refuză să-i clarifice situația.

O critică distinctă vizează încălcarea dreptului la petiționare prevăzut de Constituție, recurentul susținând că în pofida reglementărilor existente, cuprinse în O.G. nr. 84/2001 și O.G. nr. 33/2002, instituțiile intimate își declină reciproc competența și nu îl lămuresc dacă mai are sau nu cetățenia română. 2.3. Soluția atacată îi încalcă dreptul de acces la o instanță Recurentul consideră că, în măsura în care instanța considera că pricina nu este de competența sa, trebuia să-și decline competența în favoarea altei instanțe iar nu să aprecieze că cererea cu care e învestită nu este de competența instanțelor judecătorești pentru că astfel a săvârșit denegrare de dreptate și i s-a încălcat dreptul prevăzut în art. 21 din Constituție.

3. Apărările formulate de intimați Ambii intimați au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. 3.1. Întâmpinarea Ministerului Justiției Intimatul susține că soluția Curții de apel trebuie menținută, câtă vreme potrivit art. 129 C. proc. civ., părțile au îndatorirea de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului iar instanța nu este obligată să ceară lămuriri suplimentare dacă obiectul acțiunii este clar stabilit de reclamant. Totodată acest intimat consideră că dovada cetățeniei se poate face numai cu documentele indicate în art. 21 din Legea nr. 21/1991, republicată, recurentul putându-se prevala de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 248/2005. 3.2.

Întâmpinarea Ministerul Administrației și Internelor Ministerul Administrației și Internelor confirmă susținerile recurentului în sensul că s-a născut în anul 1925 la Vatra Dornei din părinți care, la rândul lor, s-au născut în România, iar în anul 1947 a imigrat în Israel unde a primit cetățenia israeliană. Cu toate acestea, intimatul afirmă cu recurentul nu a dovedit că are cetățenia română, cu atât mai mult cu cât prin art. 4 din d ecretul nr. 125/1948 se prevederea că cetățenia română se pierde de drept în momentul în care cetățenii români dobândesc cetățenia altui stat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor cuprinse în întâmpinări, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante, corespunzătoare motivelor de recurs 1.1. Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect constatarea refuzului nejustificat al intimaților-pârâți de a-i clarifica statutul juridic în raport cu Statul român. În concret, el a cerut instanței să îi oblige pe pârâți să îi răspundă dacă are sau nu calitatea de cetățean român, în raport de modificările intervenite în plan politic și legislativ în perioada anilor 1947 – 2007. Este real că obiectul cererii de chemare în judecată este redactat confuz și nu este adaptat rigorilor impuse de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Însă, în temeiul dispozițiilor art. 84 C. proc. civ., coroborate cu cele cuprinse în art. 129 alin. (4) și (5) din același cod și având în vedere situația de fapt expusă de reclamant, instanța de recurs constată că este evidentă voința reală a reclamantului de a supune controlului de legalitate un pretins refuz nejustificat de soluționare a cererilor sale, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) îl conferă acestei sintagme. Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul G.B.M. a fost înregistrată la Curtea de Apel București la data de 15 iunie 2009, primul termen de judecată fiind fixat la data de 6 octombrie 2009. Pentru acest termen, reclamantul, domiciliat în Israel, a fost citat la domiciliul ales din București, însă citarea nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 93 C. proc.

civ., potrivit cu care: „În caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții” Din dovada de îndeplinire a procedurii de citare (fila 40 dosar) rezultă că instanța nu a menționat pe citație și numele persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură. Așa fiind, rezultă că este fondată susținerea recurentului în sensul că pricina a fost soluționată la primul termen de judecată fixat, deși nu erau îndeplinite cerințele legale pentru a fi considerată prima zi de înfățișare, potrivit art. 134 C. proc. civ. Acest text dispune că: „Este socotită ca prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii.” Or, în privința primei condiții, cum s-a arătat, citația trimisă reclamantului la domiciliul ales nu respectă dispozițiile art. 93 C. proc.

civ., așa încât în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. este nulă, cu consecința nulității hotărârii pronunțate, dedusă din aplicarea art. 106 alin. (1) C. proc. civ În plus, în cauză prima instanță nu a dispus comunicarea întâmpinărilor formulate de pârâți. Chiar dacă, de lege lata, nu există o dispoziție procedurală care să oblige in claris la comunicarea întâmpinării reclamantului care lipsește, o atare concluzie se deduce din coroborarea dispozițiilor art. 116 cu art. 118 C. proc. civ., texte legale ce trebuie interpretate prin prisma art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, mai ales în situația în care, la judecata în primă instanță, întâmpinarea relevă excepții care, în final, conduc la pierderea procesului de către reclamant.

2.2 și 2.3 Deși caracterul fondat al primului motiv de recurs face de prisos analizarea celorlalte două, totuși, pentru lămurirea cadrului procesual și fără a intra pe „fondul” analizei naturii refuzului exprimat de intimații-pârâți, Înalta Curte reține următoarele: Necontestat, recurentul-reclamant s-a născut în România, din părinți care, la rândul lor, s-au născut în România. El a emigrat în Statul Israel în anul 1947 iar potrivit certificatului prezentat (fila 14, dosar CAB), începând cu data de 15 mai 1948 este cetățean israelian. Potrivit evidențelor Direcției Generale de Pașapoarte, rezumate în adresa f.n. din data de 27 mai 2009 (fila 6, dosar CAB), ultimele mențiuni despre recurent și părinții săi datează din anul 1950 când aceștia aveau statutul de cetățeni români.

Din această perspectivă, reținând că instanța de contencios administrativ este competentă să examineze legalitatea răspunsurilor intimaților la petițiile formulate de recurent și că solicitarea sa de a i se clarifica statutul juridic în raport cu Statul român este legitimă, urmează ca instanța de fond să analizeze dacă, în concret, sunt conturate elementele impuse de lege pentru existența unui refuz nejustificat de soluționare a cererilor și să dispună în consecință. 2. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 21 și art. 51 din Constituție, pentru motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se va admite recursul și se va casa sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul G.B.M. împotriva sentinței nr. 3048 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2010.