ÎCCJ, decizie (scj.ro #84846)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84846) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Cerere
având ca obiect clarificarea situației privitoare la cetățenia
unei persoane. Caracterul acțiunii.
Legea
nr. 21/1991, art. 5 și art. 34
Legea
nr. 554/2004, art. 1
Codul
de procedură civilă, art. 111
Acțiunea
având ca obiect obligarea autorității competente la eliberarea unui
act administrativ din care să rezulte că reclamantul
îndeplinește condițiile prevăzute de art. 34 coroborat cu art. 5
lit. a) din Legea nr.21/1991, cetățeniei române este o acțiune
de competența instanței de contencios administrativ iar nu o
acțiune în constatare reglementată de art. 111 din Codul de
procedură civilă.
Decizia
nr. 3177 din 1 iunie 2011
Notă: instanța
a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 21/1991, a cetățenei
române, în forma republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 98 din
06/03/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Ulterior, Legea nr. 21/1991 a fost republicată, în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 576 din 13/08/2010.
Prin
acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București -
Secția VIII-a Contencios administrativ și Fiscal, reclamanta FN a
solicitat,în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de
Pașapoarte și Inspectoratul Național Pentru Evidența
Persoanelor, obligarea acestora din urmă la eliberarea unui act din care
să rezulte că îndeplinește prevederile art.34 coroborat cu art.5
lit.a) din Legea nr.21/1991, respectiv că este cetățean român.
În
motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că s-a născut la
5.01.1946 în localitatea Hațeg, județul Hunedoara, cu numele de
Drummer Nurit, iar în 1950 a emigrat împreună cu familia în Israel,
primind cetățenia israeliană la 5.04.1950.
A mai
susținut reclamanta că, prin Decretul nr.125/1948, dovada pierderii
cetățeniei române se făcea în cazurile în care se pierdea
cetățenia română prin dobândirea unei cetățenii
străine cu certificatul eliberat de Ministerul justiției și nici
reclamanta nici părinții săi nu au renunțat la
cetățenia română.
În
fine, arată reclamanta că a anexat actele necesare la cererile
adresate pârâților, iar răspunsul primit de la D.G.P. este de fapt un refuz de a elibera un document din care să rezulte că
și-a păstrat cetățenie română.
Prin
întâmpinarea formulată, pârâta Direcția pentru Evidența
Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date (DEPABD),
înființată ca urmare a fuzionării cu INEP, a invocat
excepția necompetenței materiale a instanței și
excepția lipsei calității procesuale pasive a DEPABD.
A
susținut că dispozițiile Legii nr.21/1991 privind
cetățenia română, republicată, reglementează
modalitatea de acordare, pierdere și redobândire a cetățeniei
române, iar activitatea de clarificare a cetățeniei, este un atribut
exclusiv al Direcției Generale de Pașapoarte.
A
susținut că DEFABD și respectiv serviciile comunitare de
Evidență a Persoanelor emit acte de identitate în baza documentelor
prezentate de solicitanți, așa cum sunt prevăzute de
dispozițiile O.U.G. nr.97/2005 aprobată prin Legea nr.290/2005.
Pârâta
Direcția Generală de Pașapoarte prin întâmpinare, a invocat
excepția necompetenței materiale a instanței, întrucât unei
persoane care se pretinde cetățean român-dau nu dispune și nu
poate obține mijloace de probă pentru dovedirea acestei
calități, nu i se poate recunoaște această calitate pe
calea unei acțiuni în constatare.
Totodată,
a mai invocat excepția inadmisibilității acțiunii, având în
vedere că exercitarea acțiunii în constatare este reglementată
de art.111 Cod procedura civilă, fiind o acțiune subsidiară la
care se poate recurge numai în cazul în care partea interesată nu are la
dispoziție o acțiune în realizarea dreptului.
Pe
fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Curtea
de Apel București - Secția a VIII-a Contencios administrativ și
fiscal, prin sentința nr.1750 din 19 aprilie 2010 a respins excepția necompetenței materiale a instanței.
Totodată,
a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a
Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor
de Date și a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei FN în
contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Pașapoarte,
cu sediul în București și Direcția pentru Evidența
Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date.
Pentru
a pronunța această hotărâre, prima instanță a
reținut ca fiind întemeiată excepția inadmisibilității
acțiunii.
Astfel,
în conformitate cu dispozițiile art.21 alin.1 din Legea nr.21/ 1991
republicată, dovada cetățeniei române se face cu buletinul de
identitate, sau, după caz cu cartea de identitate, pașaport, ori cu
certificat iar în cazul în care cetățenia română a fost
dobândită ca urmare a aprobării cererilor de acordare, ori de
redobândire a cetățeniei române prin ordin al ministrului
justiției, la propunerea Comisiei pentru Cetățenie.
Conform
textului invocat, cetățenia română poate fi consecința
aprobării cererii de acordare sau redobândire a cetățeniei
române, acestea fiind singurele modalități consacrate legislativ.
Instanța
a mai reținut că potrivit art.111 Cod procedura civilă, partea
care are interes, poate să facă cerere pentru constatarea
existenței sau inexistenței unui drept,astfel că cererea nu
poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.
Prin
urmare, respectarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr.21/ 1991,
este imperativă, partea interesată fiind obligată să urmeze
procedura stabilită prin acest act normativ.
Concluzionează
prima instanță, reținând că modalitatea de dovedire a
cetățeniei române invocată de reclamantă este cea prin
naștere,astfel că aceasta are la îndemână o acțiune în
realizarea dreptului său pretins de cetățean român, anume având
ca obiect obligația de a face a autorităților române competente
de a emite acte doveditore în acest sens.
Împotriva
acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs reclamanta FN
criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, recurs întemeiat pe
art.304 pct.8 și 9 Cod procedura civilă și art.304
1
Cod procedura civilă.
Recurenta-reclamantă
susține, în esență, prin motivele de recurs formulate că
instanța de fond a interpretat în mod greșit cererea de chemare în
judecată pentru că acțiunea sa nu este o acțiune în constatare
și deci nu a solicitat să se constate că este cetățean
român, ci a solicitat ca pârâtele să fie obligate să-i elibereze un
act administrativ din care să rezulte că îndeplinește
condițiile prevăzute de art.34 coroborat cu art.5 lit.a) din Legea
cetățeniei române nr.21/1991.
Cu alte
cuvinte, recurenta-reclamantă, care se consideră că este
cetățean român, astfel că nu cere a se constata că este
cetățean român, solicită clarificarea cetățeniei
române, care de fapt este un răspuns la verificarea statutului juridic al
unei persoane în raport cu un stat, în speță România, cerere
îndreptățită cu atât mai mult cu cât ea s-a născut în
România și a emigrat din România în Israel.
Cât
privește excepția lipsei calității procesuale pasive a
Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor
de Date, excepție soluționată de către prima
instanță, prin admiterea ei recurenta-reclamantă susține
că s-a dat o rezolvare greșită acesteia, întrucât direcția
respectivă are calitate procesuală pasivă, aceasta împreună
cu Direcția Generală de Pașapoarte fiind singurele organe ale
administrației de stat din România care au atribuția de a elibera un
document de natura celui solicitat prin prezenta acțiune, potrivit
dispozițiilor art.29 și 35 din Legea nr.248/2005 și art.5 alin.1
lit.b) și art.14 alin.1 lit.e
1
) din O.G. nr.84/2001 privind
înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice
comunitare de evidență a persoanelor.
Intimata
Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de
Date a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și
menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și
temeinică.
Recursul
este fondat.
Astfel
cum corect susține recurenta-reclamantă, obiectul cererii de chemare
în judecată îl reprezintă obligarea intimaților-pârâți de
a-i elibera un act din care să rezulte că îndeplinește
prevederile art.34 coroborat cu art.5 lit.a) din Legea nr.21/1991 a
cetățeniei române și anume faptul că este
cetățean român, cetățenie dobândită prin naștere.
De
altfel, recurenta-reclamantă dorește să-și clarifice
situația privind cetățenia română, dat fiind că s-a
născut în România în localitatea Hațeg, județul Hunedoara, la
data de 5.01.1946, iar în anul 1950 a emigrat împreună cu
părinții săi în Israel, cu certificatul de călători nr.5855
din 17.02.1950 eliberat de Ministerul Afacerilor Interne, dobândind
cetățenia israeliană la data de 5.04.1950 când a împlinit vârsta
de 4 ani.
Aceasta
este interesată în a-și clarifica situația privind
cetățenia română dobândită prin naștere, pentru a se
putea prevala de dispozițiile art.10
1
din Legea nr.21/1991, cu
toate modificările la zi, care reglementează posibilitatea de a i se
acorda cetățenia română, la cerere, în cazul în care „a pierdut
cetățenia română din motive neimputabile lor sau această
cetățenie le-a fost ridicată fără voia lor”.
Așadar,
critica recurentei-reclamante cum că instanța de fond a interpretat
greșit actul juridic dedus judecății considerând că
obiectul cererii de chemare în judecată este acela de a se constata
că este cetățean român este întemeiată, demersurile
făcute de aceasta pentru clarificarea situației privind
cetățenia română fiind făcute tocmai în ideea de a solicita
ulterior redobândirea acesteia.
Așa
fiind, calificând greșit obiectul cererii de chemare în judecată ca
fiind o acțiune în constatare, potrivit prevederilor art.111 Cod procedura
civilă, pe care a respins-o considerând că este inadmisibilă,
instanța de fond a pronunțat o soluție greșită,
analizând cauza pe excepție și nu pe fondul ei.
Dat
fiind faptul că instanța de fond a soluționat procesul
fără a intra în cercetarea fondului, fiind necesară și
administrarea de noi probatorii în raport de obiectul cererii de chemare în
judecată – acela de a i se elibera de către
intimații-pârâți un act din care să rezulte că
îndeplinește condițiile prevăzute de art.34 coroborat cu art.5
lit.a) din Legea nr.21/1991 a cetățeniei, în vederea
clarificării situației cetățeniei române, având în vedere
și dispozițiile art.312 alin.3 Cod procedura civilă și
constatând că recursul formulat este fondat, instanța de control
judiciar apreciază că se impune, urmare admiterii recursului, casarea
sentinței recurate și trimiterea cauzei la aceeași
instanță spre rejudecare.
Cât
privește excepția lipsei calității procesuale pasive a
Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor
de Date, instanța de fond urmează a proceda la reanalizarea acesteia,
dat fiind că din considerentele sentinței atacate cu recurs nu
rezultă care au fost argumentele instanței de fond care au dus la
admiterea acestei excepții, practic sentința nu cuprinde motivele pe
care se sprijină soluția de admitere a excepției.