ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3177/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția VIII-a contencios administrativ

și fiscal, reclamanta F.N., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția

Generală de Pașapoarte și Inspectoratul Național Pentru Evidența Persoanelor,

obligarea acestora din urmă la eliberarea unui act din care să rezulte că

îndeplinește prevederile art. 34 coroborat cu art. 5 lit. a) din Legea nr. 21/1991,

respectiv că este cetățean român.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a susținut că s-a născut la 5 ianuarie 1946 în localitatea

Hațeg, județul Hunedoara, cu numele de D.N., iar în 1950 a emigrat împreună cu familia în Israel, primind cetățenia israeliană la 5 aprilie 1950.

A mai susținut

reclamanta că, prin Decretul nr. 125/1948, dovada pierderii cetățeniei române

se făcea în cazurile în care se pierdea cetățenia română prin dobândirea unei

cetățenii străine cu certificatul eliberat de Ministerul justiției și nici

reclamanta nici părinții săi nu au renunțat la cetățenia română.

În fine, arată

reclamanta că a anexat actele necesare la cererile adresate pârâților, iar

răspunsul primit de la D.G.P. este de fapt un refuz de a elibera un document

din care să rezulte că și-a păstrat cetățenie română.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor

de Date (DEPABD), înființată ca urmare a fuzionării cu INEP, a invocat excepția

necompetenței materiale a instanței și excepția lipsei calității procesuale

pasive a DEPABD.

A susținut că

dispozițiile Legii nr. 21/1991 privind cetățenia română, republicată, reglementează

modalitatea de acordare, pierdere și redobândire a cetățeniei române, iar

activitatea de clarificare a cetățeniei, este un atribut exclusiv al Direcției

Generale de Pașapoarte.

A susținut că DEFABD

și respectiv serviciile comunitare de Evidență a Persoanelor emit acte de

identitate în baza documentelor prezentate de solicitanți, așa cum sunt prevăzute

de dispozițiile O.U.G. nr. 97/2005 aprobată prin Legea nr. 290/2005.

Pârâta Direcția

Generală de Pașapoarte prin întâmpinare, a invocat excepția necompetenței

materiale a instanței, întrucât unei persoane care se pretinde cetățean

român-dau nu dispune și nu poate obține mijloace de probă pentru dovedirea

acestei calități, nu i se poate recunoaște această calitate pe calea unei

acțiuni în constatare.

Totodată, a mai

invocat excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că exercitarea

acțiunii în constatare este reglementată de art. 111 C. proc. civ., fiind o

acțiune subsidiară la care se poate recurge numai în cazul în care partea

interesată nu are la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului.

Pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

nr. 1750 din 19 aprilie 2010 a respins excepția necompetenței materiale a

instanței.

Totodată, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date și a respins ca inadmisibilă

acțiunea reclamantei F.N. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de

Pașapoarte, cu sediul în București și Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut ca fiind întemeiată excepția

inadmisibilității acțiunii.

Astfel, în

conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 21/1991

republicată, dovada cetățeniei române se face cu buletinul de identitate, sau,

după caz cu cartea de identitate, pașaport, ori cu certificat iar în cazul în

care cetățenia română a fost dobândită ca urmare a aprobării cererilor de

acordare, ori de redobândire a cetățeniei române prin ordin al ministrului

justiției, la propunerea Comisiei pentru Cetățenie.

Conform textului

invocat, cetățenia română poate fi consecința aprobării cererii de acordare sau

redobândire a cetățeniei române, acestea fiind singurele modalități consacrate

legislativ.

Instanța a mai

reținut că potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes, poate să

facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept,astfel că

cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Prin urmare,

respectarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 21/1991, este imperativă,

partea interesată fiind obligată să urmeze procedura stabilită prin acest act

normativ.

Concluzionează prima

instanță, reținând că modalitatea de dovedire a cetățeniei române invocată de

reclamantă este cea prin naștere,astfel că aceasta are la îndemână o acțiune în

realizarea dreptului său pretins de cetățean român, anume având ca obiect

obligația de a face a autorităților române competente de a emite acte

doveditore în acest sens.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal a declarat recurs reclamanta F.N., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă

susține, în esență, prin motivele de recurs formulate că instanța de fond a

interpretat în mod greșit cererea de chemare în judecată pentru că acțiunea sa

nu este o acțiune în constatare și deci nu a solicitat să se constate că este

cetățean român, ci a solicitat ca pârâtele să fie obligate să-i elibereze un

act administrativ din care să rezulte că îndeplinește condițiile prevăzute de

art. 34 coroborat cu art. 5 lit. a) din Legea cetățeniei române nr. 21/1991.

Cu alte cuvinte,

recurenta-reclamantă, care se consideră că este cetățean român, astfel că nu

cere a se constata că este cetățean român, solicită clarificarea cetățeniei

române, care de fapt este un răspuns la verificarea statutului juridic al unei

persoane în raport cu un stat, în speță România, cerere îndreptățită cu atât

mai mult cu cât ea s-a născut în România și a emigrat din România în Israel.

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a Direcției pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date, excepție soluționată de către prima instanță,

prin admiterea ei recurenta-reclamantă susține că s-a dat o rezolvare greșită

acesteia, întrucât direcția respectivă are calitate procesuală pasivă, aceasta

împreună cu Direcția Generală de Pașapoarte fiind singurele organe ale

administrației de stat din România care au atribuția de a elibera un document

de natura celui solicitat prin prezenta acțiune, potrivit dispozițiilor art. 29

și art. 35 din Legea nr. 248/2005 și art. 5 alin. (1) lit. b) și art. 14 alin.

(1) lit. e

1

) din O.G. nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea

și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor.

Intimata Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a depus

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea

hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Recursul este fondat

și urmează a fi admis potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

Astfel cum corect

susține recurenta-reclamantă, obiectul cererii de chemare în judecată îl

reprezintă obligarea intimaților-pârâți de a-i elibera un act din care să

rezulte că îndeplinește prevederile art.34 coroborat cu art. 5 lit. a) din

Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române și anume faptul că este cetățean român,

cetățenie dobândită prin naștere.

De altfel,

recurenta-reclamantă dorește să-și clarifice situația privind cetățenia română,

dat fiind că s-a născut în România în localitatea Hațeg, județul Hunedoara, la

data de 5 ianuarie 1946, iar în anul 1950 a emigrat împreună cu părinții săi în Israel, cu certificatul de călători nr. 5855 din 17 februarie 1950 eliberat

de Ministerul Afacerilor Interne, dobândind cetățenia israeliană la data de 5

aprilie 1950 când a împlinit vârsta de 4 ani.

Aceasta este

interesată în a-și clarifica situația privind cetățenia română dobândită prin

naștere, pentru a se putea prevala de dispozițiile art. 10

1

din

Legea nr. 21/1991, cu toate modificările la zi, care reglementează

posibilitatea de a i se acorda cetățenia română, la cerere, în cazul în care „a

pierdut cetățenia română din motive neimputabile lor sau această cetățenie le-a

fost ridicată fără voia lor”.

Așadar, critica

recurentei-reclamante cum că instanța de fond a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății considerând că obiectul cererii de chemare în judecată

este acela de a se constata că este cetățean român este întemeiată, demersurile

făcute de aceasta pentru clarificarea situației privind cetățenia română fiind

făcute tocmai în ideea de a solicita ulterior redobândirea acesteia.

Așa fiind, calificând

greșit obiectul cererii de chemare în judecată ca fiind o acțiune în

constatare, potrivit prevederilor art. 111 C. proc. civ., pe care a respins-o

considerând că este inadmisibilă, instanța de fond a pronunțat o soluție

greșită, analizând cauza pe excepție și nu pe fondul ei.

Dat fiind faptul că

instanța de fond a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului,

fiind necesară și administrarea de noi probatorii în raport de obiectul cererii

de chemare în judecată – acela de a i se elibera de către intimații-pârâți un

act din care să rezulte că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 34

coroborat cu art. 5 lit. a) din Legea nr. 21/1991 a cetățeniei, în vederea

clarificării situației cetățeniei române, având în vedere și dispozițiile art. 312

alin. (3) C. proc. civ. și constatând că recursul formulat este fondat,

instanța de control judiciar apreciază că se impune, urmare admiterii

recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță

spre rejudecare.

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a Direcției pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date, instanța de fond urmează a proceda la

reanalizarea acesteia, dat fiind că din considerentele sentinței atacate cu

recurs nu rezultă care au fost argumentele instanței de fond care au dus la

admiterea acestei excepții, practic sentința nu cuprinde motivele pe care se

sprijină soluția de admitere a excepției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta F.N. împotriva sentinței nr. 1750 din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 iunie 2011.