ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2174/2008

Asupra recursului penal de față: Prin sentința penală nr. 337 din 1 noiembrie 2007, Tribunalul Suceava a dispus, în temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului R.I.N. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen., constând în aceea că la data de 15 martie 2007, a oferit suma de 1000 lei agentului șef principal D.C., din cadrul S.P.F. Izvoarele, pentru ca acesta să nu dea curs dosarului penal întocmit numitului T.D., respectiv să nu-și îndeplinească atribuțiile de serviciu.

Pentru a se proba învinuirea, s-au folosit înregistrările audio și video pe suport CD a constatării infracțiunii flagrante, însă prima instanță a reținut că polițistul de frontieră este cel care a avut o atitudine provocatoare, în sensul că a solicitat suma de bani, dând de înțeles inculpatului că se mai poate face ceva în privința dosarului penal, deși la acea dată dosarul nu se mai afla la Poliția de Frontieră, iar efectuarea urmăririi penale pentru infracțiunile prev. de O.U.G. nr. 195/2002 nu era, prevăzută printre atribuțiile Poliției de Frontieră Române. Față de cele reținute, instanța de fond a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, pronunțând achitarea acestuia în baza textelor de lege amintite.

Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținându-se că, deși instrumentarea dosarului penal nu intra în atribuțiile Poliției de Frontieră Române, totuși lucrătorii din cadrul acestui segment al Ministerului de Interne erau investiți prin lege pentru a declina competența la organul de urmărire penală competent, și asupra acestui aspect a insistat inculpatul să nu se dea curs de agentul de poliție, cunoscând împrejurarea că dosarul trebuia trimis organului competent.

Se susține, totodată, că promisiunea de bani a fost făcută la data de 14 martie 2007, iar la data de 15 martie 2007 s-a organizat flagrantul numai în ceea ce privește remiterea banilor agentului de poliție, și deși nu rezultă explicit promisiunea de a da bani, acest lucru s-a făcut în mod tacit, din întreaga atitudine a inculpatului desprinzându-se ideea că l-a lăsat pe agent să înțeleagă că va primi bani pentru a nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu. Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, instanța de apel a reținut că acesta este nefondat, dat fiind că infracțiunea de dare de mită, așa cum este prevăzută de disp. art. 255 alin. (1) C. pen., reprezintă promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase în modurile și scopurile arătate în art. 254 C. pen.

Așadar, legea incriminează și angajamentul pe care și-l ia făptuitorul de a da bani mituitului dacă acesta acceptă să efectueze un anumit act. Probele existente la dosarul cauzei nu relevă însă că la data de 14 martie 2007, inculpatul și-ar fi luat un astfel de angajament, de a da bani agentului de poliție, pentru a se putea reține că infracțiunea s-a consumat la acea dată. Însăși agentul de poliție declară că inculpatul i-a promis că vor discuta pentru că numitul T.D. are o faptă mai gravă și dorește ca acesta să iasă bine, având probleme și cu autoturismul, insistând să se întâlnească cu polițistul. Din înregistrările audio și video nu rezultă că inculpatul ar fi promis bani agentului Poliției de Frontieră, dacă acesta nu va da curs dosarului întocmit pe numele lui T.D.

și deși, legea prevede că promisiunea poate fi abuzivă sau tacită, de asemenea nu rezultă din probatoriul administrat în cauză că susținerile polițistului ar putea fi confirmate măcar de înregistrările audio și video efectuate. Instanța de apel reține că din cuprinsul rechizitoriului rezultă că inculpatul a fost trimis în judecată pentru o faptă din data de 15 martie 2007, dată la care dosarul întocmit pe numele lui T.D. fusese înaintat organelor competente, în așa fel încât, chiar dacă ar fi existat o promisiune de a se da bani pentru neîndeplinirea unei atribuții de serviciu, latura obiectivă a infracțiunii nu mai poate fi realizată pentru considerentele mai sus expuse. Față de toate aceste împrejurări, Curtea de Apel Suceava, secția penală, prin decizia penală nr. 21 din 18 februarie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat.

Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie ale deciziei, vizând greșita achitare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. Se susține în recursul formulat, că la data de 14 martie 2007, în urma unui control efectuat de Poliția de Frontieră cu privire la transportul materialului lemnos și controlul traficului rutier în satul Botuș, comuna Fundu Moldovei, a fost depistat în trafic numitul T.D., care nu avea permis de conducere și conducea un autoturism neînmatriculat, ocazie cu care s-a întocmit proces verbal de constatare a infracțiunii flagrante. Inculpatul l-a contactat telefonic pe agentul de poliție care avea dosarul în lucru, insistând să se întâlnească a doua zi pentru a discuta situația cumnatului inculpatului.

Se arată că atitudinea inculpatului a fost cea care l-a determinat pe agentul de poliție să sesizeze D.G.A. - Serviciul Teritorial Anticorupție Suceava, astfel încât în cauză se poate vorbi de o promisiune tacită de a oferi bani agentului pentru a nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu. Se susține că, împrejurarea că dosarul nu se mai afla în lucru la Poliția de Frontieră la momentul la care s-a încercat a se realiza flagrantul nu are relevanță în cauză, atâta vreme cât inculpatul a dorit ca agentul de poliție să nu decline competența de soluționare a cauzei organului de cercetare penală competent. Se solicită admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped.

de disp. art. 255 alin. (1) C. pen., precum și confiscarea sumei de 1000 lei. Examinând hotărârile în raport de criticile recurentului, care se circumscriu cazurilor de casare prev. de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., ca și din oficiu, pentru cazurile enunțate în art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare: Potrivit art. 255 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de dare de mită, promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, făcută unui funcționar, în scopul îndeplinirii sau neîndeplinirii, ori întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Infracțiunea de dare de mită este încadrată în sistemul Codului penal în Titlul VI al părții speciale a Codului penal, în capitolul I referitor la infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul al căror obiect juridic îl constituie apărarea bunului mers al activității unor organizații, instituții sau unități economice. Obiectul juridic special al infracțiunii de dare de mită îl constituie protejarea probității funcționarilor în exercitarea atribuțiunilor profesionale și combaterea acțiunilor de corupere a funcționarilor de către persoane rău intenționate. Este vorba, deci, de atribuții profesionale efective, precizate în mod expres în sarcina funcționarului, în raport de care se analizează existența actului perturbator al funcționalității instituției sau organizației și posibilitatea de punere în pericol a activității și nu de acte ce exced competenței funcționarului sau au fost deja îndeplinite.

O ofertă de bani sau darea unor sume de bani pentru determinarea funcționarului la un act putativ nu poate leza activitatea unei instituții, organizații sau unități economice pentru că el nu poate fi executat, motiv pentru care nici actele materiale de determinare nu mai pot fi caracterizate ca acte de corupere. Observând structura juridică a infracțiunii de dare de mită și raportându- ne la cauza de față, nu putem să nu sesizăm că faptei imputate inculpatului îi lipsește situația premiză, respectiv competența funcționarului polițist de a efectua acte în legătură cu tragerea la răspundere penală a numitului T.D., care a condus un autoturism neînmatriculat în timp ce nu avea permis de conducere.

Dată fiind natura infracțiunii constatate și calitatea de agent de poliție de frontieră a funcționarului, acesta nu avea ca atribuție efectuarea cercetării penale, fiind obligat să sesizeze organul de urmărire penală competent. Neîndeplinirea, în fapt, a acestei obligații ar fi fost practic imposibilă dat fiind faptul că agentul de poliție de frontieră se afla într-o misiune specifică de cooperare cu lucrătorii Postului de poliție din comuna Fundul Moldovei, cărora le-au fost trimise, până la urmă, actele întocmite. Lipsește, de asemenea, actul material în configurația condamnabilă prevăzută de lege. Elementul material al infracțiunii de dare de mită poate consta în promisiunea, oferirea sau darea unei sume de bani sau a altor foloase în scopul neîndeplinirii, îndeplinirii ori întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau a facerii unui act contrar îndatoririlor.

Aceste acte materiale, pentru a fi caracterizate ca acte infracționale, trebuie să fie anterioare actelor ce trebuie îndeplinite de funcționar și pentru care se execută actele de corupere, pentru că numai astfel se protecția activității instituțiilor și unităților economice și se asigură exercitarea atribuțiilor cu probitate de către funcționari. Nu poate fi apreciată ca fiind corupție activă, străduința unei persoane de a cumpăra bunăvoința unui funcționar pentru a executa un act, care, deja, se îndeplinise de către un alt funcționar, iar funcționarul denunțător cunoștea despre aceasta. în acest caz, ar putea fi vorba de tentativă la infracțiunea de dare de mită, dar legea nu pedepsește decât infracțiunea fapt consumat.

Din probele administrate în cauză nu rezultă fără echivoc că inculpatul ar fi promis, oferit sau ar fi dat funcționarului denunțător vreo sumă de bani. De altfel și acuzarea nu se rezumă decât la modalitatea de promisiune tacită de bani, ca act material infracțional și la convingerea denunțătorului că în discuția telefonică inculpatul a lăsat să se înțeleagă că-i va oferi o sumă de bani. Se recunoaște, însă, atât în cuprinsul actului de sesizare, cât și în motivarea recursului că, în discuțiile telefonice purtate între inculpat și denunțător nu se face vorbire de vreo sumă de bani. Numai conduita provocatoare a denunțătorului a făcut ca, în cele din urmă, inculpatul să predea o sumă de bani denunțătorului.

Chiar dacă inculpatul a avut inițiativa unei discuții cu denunțătorul, acesta din urmă a fost cel care a creat terenul unor discuții viitoare prin acceptarea întâlnirii cu inculpatul și cu persoana ce fusese descoperită că a încălcat normele ce reglementează circulația pe drumurile publice, a fixat ora și locul de întâlnire și a lăsat să se înțeleagă că ar putea să blocheze cursul normal al cauzei în care era implicat numitul T.D., fiind și cel care l-a determinat, practic, pe inculpat să se deplaseze la autoturism și să aducă bani din mașină. În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluțiile pronunțate de prima instanță și de instanța de apel răspund cerințelor de legalitate și temeinicie, astfel că, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va proceda la respingerea ca nefondat a recursului declarat în cauză.

PENTRU  ACESTE  MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava împotriva deciziei penale nr. 21 din 18 februarie 2008 a Curții de Apel Suceava, secția penală, privind pe inculpatul R.I.N. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 17 iunie 2008.