ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2174/2008
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2174/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului penal de față:
Prin sentința penală nr. 337 din 1
noiembrie 2007, Tribunalul Suceava a dispus, în temeiul
disp.
art. 11
pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C.
proc. pen., achitarea inculpatului R.I.N. pentru săvârșirea infracțiunii
prev.
de
art. 255 alin. (1) C. pen.
Pentru
a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că inculpatul a fost
trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită,
prev.
de
art. 255 alin. (1) C. pen., constând în aceea că la
data de 15 martie 2007, a oferit suma de 1000 lei agentului șef principal D.C.,
din cadrul S.P.F. Izvoarele, pentru ca acesta să nu dea curs dosarului penal
întocmit numitului T.D., respectiv să nu-și îndeplinească atribuțiile de
serviciu.
Pentru
a se proba învinuirea, s-au folosit înregistrările audio și video pe suport CD
a constatării infracțiunii flagrante, însă prima instanță a reținut că
polițistul de frontieră este cel care a avut o atitudine provocatoare, în
sensul că a solicitat suma de bani, dând de înțeles inculpatului că se mai
poate face ceva în privința dosarului penal, deși la acea dată dosarul nu se
mai afla la Poliția de Frontieră, iar efectuarea urmăririi penale pentru
infracțiunile
prev. de
O.U.G. nr. 195/2002 nu
era, prevăzută printre atribuțiile Poliției de Frontieră Române.
Față de
cele reținute, instanța de fond a constatat că nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată,
pronunțând achitarea acestuia în baza textelor de lege amintite.
Împotriva
sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie, susținându-se că, deși instrumentarea
dosarului penal nu intra în atribuțiile Poliției de Frontieră Române, totuși
lucrătorii din cadrul acestui segment al Ministerului de Interne erau investiți
prin lege pentru a declina competența la organul de urmărire penală competent,
și asupra acestui aspect a insistat inculpatul să nu se dea curs de agentul de
poliție, cunoscând împrejurarea că dosarul trebuia trimis organului competent.
Se
susține, totodată, că promisiunea de bani a fost făcută la data de 14 martie 2007,
iar la data de 15 martie 2007 s-a organizat flagrantul numai în ceea ce
privește remiterea banilor agentului de poliție, și deși nu rezultă explicit
promisiunea de a da bani, acest lucru s-a făcut în mod tacit, din întreaga
atitudine a inculpatului desprinzându-se ideea că l-a lăsat pe agent să
înțeleagă că va primi bani pentru a nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu.
Analizând
hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, instanța de apel a
reținut că acesta este nefondat, dat fiind că infracțiunea de dare de mită, așa
cum este prevăzută de
disp. art. 255
alin. (1) C. pen., reprezintă promisiunea, oferirea sau darea de bani
ori alte foloase în modurile și scopurile arătate în art. 254 C. pen.
Așadar,
legea incriminează și angajamentul pe care și-l ia făptuitorul de a da bani
mituitului dacă acesta acceptă să efectueze un anumit act.
Probele
existente la dosarul cauzei nu relevă însă că la data de 14 martie 2007,
inculpatul și-ar fi luat un astfel de angajament, de a da bani agentului de
poliție, pentru a se putea reține că infracțiunea s-a consumat la acea dată.
Însăși
agentul de poliție declară că inculpatul i-a promis că vor discuta pentru că
numitul T.D. are o faptă mai gravă și dorește ca acesta să iasă bine, având
probleme și cu autoturismul, insistând să se întâlnească cu polițistul.
Din
înregistrările audio și video nu rezultă că inculpatul ar fi promis bani
agentului Poliției de Frontieră, dacă acesta nu va da curs dosarului întocmit
pe numele lui T.D. și deși, legea prevede că promisiunea poate fi abuzivă sau
tacită, de asemenea nu rezultă din probatoriul administrat în cauză că
susținerile polițistului ar putea fi confirmate măcar de înregistrările audio
și video efectuate.
Instanța
de apel reține că din cuprinsul rechizitoriului rezultă că inculpatul a fost
trimis în judecată pentru o faptă din data de 15 martie 2007, dată la care
dosarul întocmit pe numele lui T.D. fusese înaintat organelor competente, în
așa fel încât, chiar dacă ar fi existat o promisiune de a se da bani pentru
neîndeplinirea unei atribuții de serviciu, latura obiectivă a infracțiunii nu
mai poate fi realizată pentru considerentele mai sus expuse.
Față de
toate aceste împrejurări, Curtea de Apel Suceava, secția penală, prin decizia
penală nr. 21 din 18 februarie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat.
Împotriva
deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava,
invocând motive de nelegalitate și netemeinicie ale deciziei, vizând greșita
achitare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită,
prev.
de
art. 255 alin. (1) C. pen.
Se
susține în recursul formulat, că la data de 14 martie 2007, în urma unui
control efectuat de Poliția de Frontieră cu privire la transportul materialului
lemnos și controlul traficului rutier în satul Botuș, comuna Fundu Moldovei, a
fost depistat în trafic numitul T.D., care nu avea permis de conducere și
conducea un autoturism neînmatriculat, ocazie cu care s-a întocmit proces
verbal de constatare a infracțiunii flagrante.
Inculpatul
l-a contactat telefonic pe agentul de poliție care avea dosarul în lucru,
insistând să se întâlnească a doua zi pentru a discuta situația cumnatului
inculpatului.
Se
arată că atitudinea inculpatului a fost cea care l-a determinat pe agentul de
poliție să sesizeze D.G.A. - Serviciul Teritorial Anticorupție Suceava, astfel
încât în cauză se poate vorbi de o promisiune tacită de a oferi bani agentului
pentru a nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu.
Se
susține că, împrejurarea că dosarul nu se mai afla în lucru la Poliția de
Frontieră la momentul la care s-a încercat a se realiza flagrantul nu are
relevanță în cauză, atâta vreme cât inculpatul a dorit ca agentul de poliție să
nu decline competența de soluționare a cauzei organului de cercetare penală
competent.
Se
solicită admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și condamnarea
inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. și
ped. de
disp. art. 255
alin. (1) C. pen.,
precum și confiscarea sumei de 1000 lei.
Examinând
hotărârile în raport de criticile recurentului, care se circumscriu cazurilor
de casare
prev. de
art. 385
9
pct. 18 C. proc. pen., ca și din oficiu, pentru cazurile enunțate în art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru
considerentele ce se vor expune în continuare:
Potrivit
art. 255 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de dare de mită,
promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, făcută unui
funcționar, în scopul îndeplinirii sau neîndeplinirii, ori întârzierii
îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a
face un act contrar acestor îndatoriri.
Infracțiunea
de dare de mită este încadrată în sistemul Codului penal în Titlul
VI
al părții speciale a Codului penal, în capitolul
I
referitor la infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul al
căror obiect juridic îl constituie apărarea bunului mers al activității unor
organizații, instituții sau unități economice.
Obiectul juridic special al infracțiunii de
dare de mită îl constituie protejarea probității funcționarilor în exercitarea
atribuțiunilor profesionale și combaterea acțiunilor de corupere a
funcționarilor de către persoane rău intenționate. Este vorba, deci, de
atribuții profesionale efective, precizate în mod expres în sarcina
funcționarului, în raport de care se analizează existența actului perturbator
al funcționalității instituției sau organizației și posibilitatea de punere în
pericol a activității și nu de acte ce exced competenței funcționarului sau au
fost deja îndeplinite. O ofertă de bani sau darea unor sume de bani pentru
determinarea funcționarului la un act putativ nu poate leza activitatea unei
instituții, organizații sau unități economice pentru că el nu poate fi executat,
motiv pentru care nici actele materiale de determinare nu mai pot fi
caracterizate ca acte de corupere.
Observând
structura juridică a infracțiunii de dare de mită și raportându-
ne la cauza de față, nu putem să nu sesizăm că faptei imputate inculpatului
îi lipsește situația premiză, respectiv competența funcționarului polițist de a
efectua acte în legătură cu tragerea la răspundere penală a numitului T.D.,
care a condus un autoturism neînmatriculat în timp ce nu avea permis de
conducere. Dată fiind natura infracțiunii constatate și calitatea de agent de
poliție de frontieră a funcționarului, acesta nu avea ca atribuție efectuarea
cercetării penale, fiind obligat să sesizeze organul de urmărire penală
competent. Neîndeplinirea, în fapt, a acestei obligații ar fi fost practic
imposibilă dat fiind faptul că agentul de poliție de frontieră se afla într-o
misiune specifică de cooperare cu lucrătorii
Postului de poliție din comuna Fundul Moldovei, cărora le-au fost trimise, până
la urmă, actele întocmite.
Lipsește, de asemenea, actul material în
configurația condamnabilă prevăzută de lege.
Elementul material al infracțiunii de dare de
mită poate consta în promisiunea, oferirea sau darea unei sume de bani sau a
altor foloase în scopul neîndeplinirii, îndeplinirii ori întârzierii
îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau a facerii unui
act contrar îndatoririlor. Aceste acte materiale, pentru a fi caracterizate ca
acte infracționale, trebuie să fie anterioare actelor ce trebuie îndeplinite de
funcționar și pentru care se execută actele de corupere, pentru că numai astfel
se protecția activității instituțiilor și unităților economice și se asigură
exercitarea atribuțiilor cu probitate de către funcționari. Nu poate fi
apreciată ca fiind corupție activă, străduința unei persoane de a cumpăra
bunăvoința unui funcționar pentru a executa un act, care, deja, se îndeplinise
de către un alt funcționar, iar funcționarul denunțător cunoștea despre
aceasta. în acest caz, ar putea fi vorba de tentativă la infracțiunea de dare
de mită, dar legea nu pedepsește decât infracțiunea fapt consumat.
Din probele administrate în cauză nu rezultă
fără echivoc că inculpatul ar fi promis, oferit sau ar fi dat funcționarului
denunțător vreo sumă de bani. De altfel și acuzarea nu se rezumă decât la
modalitatea de promisiune tacită de bani, ca act material infracțional și la
convingerea denunțătorului că în discuția telefonică inculpatul a lăsat să se
înțeleagă că-i va oferi o sumă de bani. Se recunoaște, însă, atât în cuprinsul
actului de sesizare, cât și în motivarea recursului că, în discuțiile
telefonice purtate între inculpat și denunțător nu se face vorbire de vreo sumă
de bani.
Numai conduita provocatoare a denunțătorului a
făcut ca, în cele din urmă, inculpatul să predea o sumă de bani denunțătorului.
Chiar dacă inculpatul a avut inițiativa unei discuții cu denunțătorul, acesta
din urmă a fost cel care a creat terenul unor discuții viitoare prin acceptarea
întâlnirii cu inculpatul și cu persoana ce fusese descoperită că a încălcat
normele ce reglementează circulația pe drumurile publice, a fixat ora și locul
de întâlnire și a lăsat să se înțeleagă că ar putea să blocheze cursul normal
al cauzei în care era implicat numitul T.D., fiind și cel care l-a determinat,
practic, pe inculpat să se deplaseze la autoturism și să aducă bani din mașină.
În raport de toate aceste considerente, Înalta
Curte apreciază că soluțiile pronunțate de prima instanță și de instanța de
apel răspund cerințelor de legalitate și temeinicie, astfel că, în baza art.
385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va proceda la respingerea ca
nefondat a recursului declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I
D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava
împotriva deciziei penale nr. 21 din 18 februarie
2008 a
Curții de Apel Suceava, secția penală, privind pe inculpatul R.I.N.
Definitivă.
Pronunțată,
în ședință publică, azi 17 iunie 2008.